Acasă Una alta Cu fața spre soare

Cu fața spre soare

453
6

M-am trezit mai devreme decât de obicei. Raze de soare, obraznice, îmi călăresc fără milă faţa. Încerc să deschid ochii dar îmi este imposibil. Decid să stau cu ei închişi pentru încă câteva minute. Cu toate ca suntem în luna februarie îmi imaginez că este vară.

Savurez cu repeziciune un iaurt de fructe, rece, înşfac şlapii din pantofar, părăsesc apartamentul şi sfârșesc pe plaja din spatele blocului. Este pustie, dar nu mă deranjează. Ma întind pe nisip cu faţa în sus să privesc cerul. Lumina este prea puternică, nu reuşesc decât să-mi fac ochii să lăcrimeze. Strâng mai tare din ei, probabil faţa mea a căpătat o grimasă ciudată. E obișnuită; de obicei mai mult mă încrunt decât zâmbesc. Nu mai am timp să zâmbesc, lumea de lângă mine nu vrea să zâmbesc. Atât de multă rigiditate în jur, am reuşit să o transmit fără prea mare greutate şi în vis. Îmi aduc aminte când eram copil mă trezeam râzând, acum mă trezesc cu faţa încleştată şi amorţită. Nici nu-mi amintesc ce visez. Ar trebui să mă ridic dar sunetul valurilor nu mă lasă. Azi totul e atât de calm în jurul meu. Întind mâinile, cu mişcări leneşe fac un îngeraş pe nisip. Aud paşi apropiindu-se. Nu sunt în stare să deschid ochii, asa că aştept să văd ce se întâmplă.

O voce de băieţan mă întreabă dacă-mi este bine. Zâmbesc şi îi răspund că mai bine de atât nu se poate. Nu ştiu cine e, dar nu se dă bătut, continuă să-mi pună întrebări:
–  Eşti sigur? Te-ai gândit bine?

Începe să mă calce pe nervi. Îi răspund în doi peri şi îi fac semn să mă lase în pace. Nu se lasă.
–  Iubeşti?

Fără motiv mă amuză întrebarea , aşa că îi răspund:
–  Acum, nu!
–  Mai ştii cum să iubeşti?

Întrebarea a venit fulger. Nici nu am avut timp să respir. Nervos mă întorc pe burtă şi deschid ochii. Încerc să-l localizez pe puşti să pot să-i aplic figura mea acră drept răspuns. Mă uit în stânga: nu e nimeni. În dreapta nici atât. Sar în două picioare. Unde a dispărut pramatia aşa repede? Îmi dau seama că în jurul meu nu sunt decât urmele lăsate de paşii mei şi atât. Ce idioţenie! Mă trântesc la loc pe nisip. Nu mai aud sunetul valurilor, îmi răsună în minte doar vocea puştiului. De unde şi până unde a apărut el cu întrebările alea? Nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu ştie ce e în sufletul meu. Moment de panică şi cugetare. Pezevenghiul a avut dreptate: multe lucruri nu mai ştiu să fac. Au trecut atâţia ani de când eram ca el, îndrăgostit de idea de a te îndrăgosti, făceam întregi discursuri dedicate iubirii şi mi le spuneam singur apoi visam la persoana căreia i le voi dedica cu pasiune. Şi tot atunci mă trezeam zâmbind, cu faţa spre soare…

6 COMENTARII

  1. Iar fumezi ce nu trebuie? Acum vezi copii filozofând!

    Cum se schimbă lumea… Pe vremea mea erau elefănței roz și zebre zburătoare. Nț, nț, nț!

  2. Nu e filosofie! E înțelepciune naturală! Lasă superficialitatea în cui, acolo unde-i e locul, bine? 😀 Că aici LeKick tocmai a avut un contact cu copilul din el și nu mi se pare de bun-simț să comenteze cineva în felul acesta…

    Auzi, elefănței roz și zebre zburătoare, ai face bine să treci pe scenă, să te apropii de microfon și să spui bancuri. Acolo ți-e locul! 😀

    Știu, ai glumit, eu am răspuns pe măsură!

  3. Eu am contacte zilnice cu pișpirică intern. El zice că lenea e un lucru bun, eu îl trimit la colț. Copilul din mine n-a fost niciodată pe latura asta filozofică. Poate ar trebui să-l trimit la școală, pramatia naibii!

  4. Da_Vero cum ar trebui să intitulezi acestă formă de expresie? „Dialogul cu mine insumi” sau ceva de genul. Oricum e foarte nostim acest gen de gândire!!!!

  5. @Avocatus: La mine nu se numește nicicum. Poate nebunie în fază incipientă.

    Comentariu serios: La LeKick se pare că e o ruptură între ipostazele inocente ale copilăriei și stadiul actual, fapt care generează probleme retorice. Recunosc, nu pot să mă pun în locul lui pentru că nu am trecut prin experiențele lui. În plus, unul dintre defectele mele este că rămân inconștient până la un anumit punct și una dintre calități este că sunt plin de viață chiar și azi.

    Nu mi-am privit niciodată trecutul ca pe ceva care m-a schimbat în rău pentru că nesimțirea din mine a prevenit așa ceva. Dacă situația o cere devin insensibil și rece. Nu mă ating multe lucruri, iar dacă se întâmplă ca ceva să mă afecteze, trec peste destul de repede. Până la urmă, dă-o dracului de treabă, dacă eu renunț la a mai fi eu, s-a ales praful de mine. De ce aș face așa ceva?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here