Acasă Una alta Boala grea…

Boala grea…

503
8

Am citit „Din nou, despre singurătate și vinovăție„, un post superb din toate punctele de vedere. Singuratatea e ca si o boala grea… citisem undeva un comentariu in care cineva spunea ca ar trebui sa ne simtim bine cu prietenii si sa ne bucuram de ei si de dragostea lor, de fericirea lor. Este adevarat, mai ales cand ai prieteni adevarati care chiar impartasesc asta cu tine. Dar totul are o limita: cand tu, ca om singur, dupa o zis petrecuta cu ei la mare, munte, club, cafenele etc, ajungi acasa tot singur…

Eu cel putin in compania prieteniilor mei, de multe ori am reusit sa uit pentru o ora – doua ca sunt singur; m-am simtit bine in compania lor si totusi, la un moment dat, a trebuit sa ma duc acasa. De fiecare data cand intram pe usa cuibului meu, parca goliciunea locuintei imi amintea, sau avea grija sa nu uit ca sunt totusi singur…

Doare enorm de mult atunci cand te duci acasa si stii ca nimeni nu te asteapta, sau cand stai in casa si astepti… astepti atat de mult incat nici tu nu mai stii ce astepti, fiindca sufletul pereche nu intra, nu bate, nu suna  – sa poti sa ai posibilitatea sa iti tresara inima, sa schitezi fara motiv un zambet si sa simti bucuria aia enorma ca cineva vine / revine ca sa iti umple golul din tine.

Suferinta interioara nu cred ca as putea sa o descriu in cuvinte… cred ca nu exista cuvant incat sa poata explica exact ceea ce simti, fiindca e mult prea profund.

Inca, azi, imi doresc sa ma trezesc dimineata si sa am cui sa dau „Buna dimineata !”, vreau sa ma duc la job cu gandul ca, peste alea 8-10 ore de munca, el ma asteapta acasa cu bratele deschise… Vreau multe, poate prea multe, si nu stiu cui sa le cer. Ca sa pot sa daruiesc, nici nu se mai pune problema: nu am cui…

Când esti singur este ca si cum nu ai ceva vital – iti lipseste probabil motivul pentru care trebuie sa continui, si-n plus nu ai cum sa iti versi oceanul de sentimente si trairi… fiindca nu e nimeni langa tine.

Asa cum acum, nu e nimeni… langa… mine. Oftez in timp ce va scriu, fiindca e cel mai dureros lucru sa nu ai picatura ce lipseste ca sa simti cu adevarat ca traiesti. Degeaba viata iti ofera o cariera, bani, casa si posibilitatea de a face orice doresti… daca „el” nu exista, totul e degeaba! Nu duci cu tine, oriunde ai merge, nimic: cariera o sa se termine odata si odata, banii se cheltuiesc si eu nu le vad un rost mai important decat acela de a te ajuta sa supravietuiesti; casa, daca e goala, pare un cavou… Singurele lucruri cu care ramai (si cele mai importante) sunt amintirile… si, daca exista, si utopia sa fie si „el” langa tine.

Cel mai nasol lucru este ca eu ma descurajez si, desi am speranta… parca nu ma trage inima sa cred ca exista „el”; l-am cautat destul de mult timp si inca nu l-am gasit, m-am oprit… si am zis ca poate nu l-am cautat unde trebuie, m-am oprit din nou… si am reflectat; si am zis ca mai bine sa nu il caut, ca poate ma gaseste el pe mine… si degeaba, totul a fost in van…

Ma simt singur: e oribil si e foarte dureros. Ma chinuie gandul ca ziua a trecut si ca eu nu am avut cui sa spun ce gandesc, nu am avut pe cine sa strang in brate… nu am avut pe cineva pe care sa pot privi in ochi si sa admir… Nu am pe nimeni in sufletul meu…

Probabil ca l-am cunoscut si am ratat sansa, probabil ca o sa vina, probabil ca o sa-l gasesc… Totul e „probabil”!

Singuratatea este o boala… Una foarte grea, si din pacate leacul nu se gaseste la vreun medic sau la vreo farmacie, ci il are „el”. Sper sa vina cat mai curand acel „el”, fiindca de multe ori durerea e insuportabila…

8 COMENTARII

  1. Elogiu singuratății.

    Desi sunt un idealist sa nu credeți ca nu mă plang uneori de acest sentiment al abandonului total din partea celorlalti. In noi se afla aceasta nevoie dublă de a iubi si de a fi iubit. Oscar citisem si eu acel post chiar după ce iesise din “cuptor” și încă era cald. Ceva din interior mă împiedica sa fac orice comentariu.

    Ma intreb daca viața e vinovată cu ceva, sau e responsabilă de alegerile noastre!? Tind să cred că de cele mai multe ori ne “autocondamnăm” la singurătate. Atunci când așteptăm pe altcineva începem să visăm și suntem specialiști in a visa frumos (chiar și cu ochii deschiși).

    Ea e aici (singuratatea) s-a făcut însoțitoarea mea de drum. Uneori îmi vine să o trimit la plimbare sau să mai colinde și pe alte planete, dar ea spune ca s-a îndrăgostit de mine. Ramane mută atunci cand îi împărtășesc incertitudinile. Nu spune nici că e bine nici că e rău. Când adorm ea stă tot lângă mine și mă veghează să nu ma pierd printre alte colțuri de univers. Mă trezesc mereu având în față același tablou, o ognor și merg mai departe. Are mereu aceeași față, nu vrea să meargă la coafor și-mi spune că nu se va schimba niciodată.
    Când sunt cu prietenii sau într-o mare de oameni își face simțită prezenta și-mi spune că mă iubește și că nu mă va părăsi niciodată. Atunci o i-au de mână și merg mai departe. Și o luăm mereu de la capăt. Mi-a povestit faptul că ea nu s-a rătăcut niciodată și că e numiritoare. Fără ea nu aș mai fi eu, suntem dependenți unul de celălalt.

    • Foarte frumos si multumesc pentru cele spuse mai sus, dar eu refuz si nu vreau sa imi devina acel ceva de care sa nu ma pot desparti. Mai bine chinuit de prezenta cuiva decat ucis de singuratate.

  2. Cunosc perfect sentimentul, stiu cum e, doar ca in cazul meu singuratatea a devenit un ghimpe de care am prins drag si de care nu stiu daca voi mai scapa vreodata.
    Nu vreau sa mint spunand ca ma simt bine asa, doar ca sansele de a–mi gasi pe cineva scad mereu, si apoi ma intreb ce as avea eu de oferit in eventualitatea in care intalnesc pe cineva, sufar de mania persecutiei (recunosc), si nu vreau sa necajesc pe nimeni cu problemele mele, sunt doar un om din orasul interzis.
    Iti doresc mult noroc Oscar…

    • yaron, multumesc mult pentru cuvintele din coment, simti ce simt si eu … doar ca nu vreau sa ma dau batut pana o sa intalnesc pe cineva… si poate am intalnit deja, e devreme sa dau verdictul…

    • Salut YARON. Vreau intai de toate sa iti multumesc pentru ca imi citesti postarile.
      In al doilea ca le comentezi, si in al treilea ca totusi esti constient ca singuratatea nu e o solutie.
      Nu trebuie sa ramai asa tu cu tine, fiindca e sinucidere psihologica curata. Crede-ma pe cuvant ca doare poate mai mult cand urmeaza sa cunosti pe cineva, fata de cand erai singur.
      Stii de ce ? Fiindca fiind singur tu iti creezi propria lume, si cand el apare e destul de dificil sa il lasi si sa il accepti cu lumea lui, ca sa poti face din 2 lumi diferite,lumea voastra …
      Eu in momentul asta iti scriu si traiesc ceea ce am zis mai sus , si nu e usor deloc sa iti poti dezgheta sufletul incet incet pentru cineva, in care momentan nu ai incredere si de care nu stii nimic , si nu stii care ii sunt intentiile si asa mai departe
      ca e usor sa zici vreau o relatie sau orice altceva , dar e destul de greu sa si demonstrezi
      asa ca sincer cred ca ti-ar sta mai bine in pozitia de a incerca sa suferi incercand sa iubesti decat sa suferi si sa mori de singuratate…
      Desi ai zis ca esti modest, lucrul asta l-ai invins deja stii de ce ?
      Fiindca recunosti ca esti si ca e op chestie ce trbuie sa o rezolvi …
      Ma refer la modestia de a sta pe fundul tau …un pic de curaj rezolva totul plus un gram de nebunie
      iti transmit cele mai sincere imbratisari si cele mai curate ganduri, multa sanatate si sper sa mai povestim…
      hug u

  3. Gandesti pozitiv, asta e bine pentru tine.. in cazul meu acest tip de gandire e cam saracacios poate pentru ca imi place starea asta de melancolie si m-am obisnuit cu ea de atata timp.
    Daca va aparea cineva in viata mea vreodata va trebui sa aiba multa -poate prea multa- rabdare
    cu mine nu pot trece de la 0 la 10 in mod instant, sunt un tip excesiv de modest si nu o sa-mi enumar calitatile, respectivul o sa le descopere. Am avut o copilarie dificila, acest lucru ma marcheaza acum nebanuit de mult.
    Take your future by the hand!!…ironic sau nu asta-i valabila si pentru mine, doar ca fiecare o aplica in felul lui.
    Noapte buna si noroc.

  4. Multumesc p-tru gandurile bune, nu sant obisnuit cu ele, mai ales ca sunt absolut convins ca la omul care nu datoreaza nimic nu se gandeste nimeni, iar eu n-am nici o datorie la nimeni.

    • De ce sa multumesti ? Nu trebuie, trebuie sa fii obisnuit cu ele si sa le si daruiesti, fiindca daca noi nu ne daruim ganduri bune intre noi, atunci cine ????Nici eu nu iti datorez nimic, si ti le ofer cu inima si atat… si nu numai pentru tine ….
      un pop mare

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here