Acasă Stiri Anul Nou Calendaristic

Anul Nou Calendaristic

368
13

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au întrebat ce este timpul şi cum poate fi măsurată succesiunea lui neîntreruptă? La început, primul criteriu a fost desfăşurarea zilelor şi nopţilor. Dar şi acestea nu erau egale, ci condiţionate de anumiţi factori. Observând natura care le asigura existenţa, au constatat periodicitatea schimbărilor fazelor lunii, a intensităţii diferite a soarelui, succesiunea identică a anotimpurilor, a perioadelor călduroase cu cele friguroase, a celor ploioase cu cele secetoase, repetarea ciclurilor de fertilitate la plante şi animale, comportamentul păsărilor sau animalelor, care, în anumite perioade dispăreau, ca în altele să apară din nou (migrare sau hibernare).

Construcţii megalitice, precum Stonennhenge, atestă încercarea oamenilor de a  găsi o legătură între ciclurile identice existente pe pământ şi ciclurile identice ale aştrilor cereşti – luna şi soarele. Aceasta era deosebit de important pentru agricultură şi vânătoare – care le asigura hrana necesară existenţei. În speranţa că perioadele fructuoase se vor repeta, s-au făcut ritualurile de fertilitate, astfel, diferitele faze ale muncii câmpului – arat, semănat, recoltat, au fost nu numai sărbătorite în mod festiv, dar mai ales puse în legătură cu fenomenele corpurilor cereşti.

Aceasta atentă observare a naturii şi a fenomenelor ei, care se repetau identic după o anume perioadă, i-a determinat pe oameni să calculeze scurgerea neîntreruptă a timpului şi s-o împartă într-un număr egal de zile – care alcătuiesc anul calendaristic. Astfel, în Egipt, au observat că în fiecare an, în aceeaşi perioadă, Nilul creştea, inundând totul. Astfel s-a făcut calendarul de de aproximativ 365 zile (cu câteva ore mai mult în fiecare an).

Prima încercare de alcătuire a unui calendar, după fazele luni şi soarelui, datează din perioada neolitică, denumit şi Calendarul megalitic(după teoria lui Alexander Thom, expusă în lucrarea Megalithic Sites in Britain.)
Cel mai vechi calendar cunoscut până acum este alcătuit în Egipt şi Mesopotamia, după ciclurile lunii şi după soare. Asupra datei exacte a apariţiei lui, părerile sunt foarte controversate. El stă la baza tuturor variantelor de calendar care s-au alcătuit în timp cum ar fi:

Calendarul lunar care are la bază ciclurile lunii – (islamic, judeic, cel vechi roman, Sasih din Bali);
Calendarul solar (Iulian – alcătuit de astronomul şi matematicianul Sosigenes din Alexandria la solicitarea lui Gaius Iulius Cezar, în anul 46 î.e.n., – folosit încă de biserica ortodoxă la anumite popoare; Gregorian – instituit în anul 1582 la îndemnul papei Grigore XIII; Etiopian; Coptic; Armenesc; Aztec; Bangla – tipic în Bangladeş; Hinduist; Batak – în Somalia; Orissa – în India. Lista este mult mai lungă, am dat doar câteva exemple);

Şi în sfârşit calendarul Lunosolar, alcătuit după cei doi aştrii (Babilonian; Budist; Celtic; Chinez; Japonez; Judeic; Tibetan, etc.).

Cea mai veche reprezentare a cerului – „Discul cerului de la Nebra – anul 1400 î.e.n. (Epoca bronzului timpuriu). Este turnat din bronz şi aur, are 32cm diametru, 2kg. şi ilustrează fazele lunii, barca solară, Pleiadele şi stelele. Decoperit în 1999 în Germania (Nebra).

Exemplificarea aceasta denotă cât de veche este dorinţa oamenilor de a stabili după fazele lunii, ciclurile identice ale naturii.
Celţii au înfluenţat din punct de vedere politic, economic şi cultural, nu numai mari spaţii din Europa central-estică şi extrem apuseană (insulele britanice) dar şi Italia, Grecia şi Asia Mica. Sărbătorile celţilor, ale căror tradiţii s-a păstrat sub o formă sau alta, până în zilele noastre, nu erau întâmplătoare. Celţii, prin observarea atentă a naturii şi-au făcut propriul lor calendar luno-solar după fazele lunii şi după ciclul anotimpurilor.

Calendarul din Coligny

Mărturie în acest sens este „calendarul din Coligny” descoperit lângă Lyon în 1897. Este vorba de o placă din bronz lungă de 1,48m şi înaltă de 0,9m. (după recompunerea celor 73 de fragmente găsite) pe care au fost gravate 16 coloane verticale, reprezentând 62 de luni distribuite de-a lungul a cinci ani. Inscripţia este în latină iar scrisul în galica veche. (Duval & Pinault). Arheologul francez J. Monard, presupune că ar fi fost realizat de preoţii druizi pentru a se păstra tradiţiile, în momentul în care în întregul Imperiu roman a fost impus Calendarul Julian, introdus de Julius Cezar în anul 46 î.e.n. – un calendar solar în care anul avea 12 luni şi 365 de zile, alternând tot al patrulea an cu 366 de zile.Schimbarea anului se făcea în noaptea de 1 noiembrie la irlandezi denumită „oidche Samhain”.

Vechii celţi considerau că este data naşterii lui Mac Oc, (la irlandezi Oenghus – din familia lui Tuatha Dé Danann -zeul dragostei şi fertilităţii). În această noapte, pentru celţi, mersul normal al timpului era întrerupt, din această cauză se considera că oamenii intrau în legătură cu zeii, cu spiritele strămoşilor, cu duhurile bune şi rele care reveneau pe pământ.( Markale – Druiden).

Mai există şi alte tipuri de calendar, precum: Loango – bazat pe fazele lunii şi a planetei Sirius (la populaţia Loango din vestul Africii); Pawukon – în Bali; International Fixed Calendar, (IFC), sau International Fixed Calendar League (IFCL)) făcut de către Moses Cotsworth în 1923. El se mai numeşte şi calendarul de 13 luni, sau Cotsworth-Plan, Eastman-Plan. Este alcătuit din 13 luni, fiecare având 28 de zile, ultima o zi în plus. Săptămâna începe întotdeauna duminica. Am dat doar trei exemple, subiectul este mult mai vast.

Am făcut o scurtă trecere în revistă, doar pentru a explica faptul că anume sărbători, universal valabile, aşa precum Anul Nou, este serbat la date diferite în funcţie de tipul de calendar adoptat, astfel în calendarul Maya, anul nou începea la 16 iulie, când soarele trecea de zenit; la chinezi nu are dată fixă ci intre 21 ianuarie şi 20 februarie în prima noapte cu lună nouă; la iranieni – la 21 martie – ziua echinocţiului de primăvară.

Calendarul aztec

Tot aşa, nu toate calendarele folosesc acelaşi element de referinţă, cum ar fi Era Noastră sau înaintea ei, sau timpul dinnainte şi după naşterea lui Christos.
Calendarul evreilor, începe din anul 3761 î.e.n. dată considerată în Vechiul Testament drept creerea pământului.
Calendarul islamic, începe din anul 622 e.n. când profetul Mahommed a fugit din Mecca la Medina.

Calendarul revoluţionar francez (păstrat alături de cel Gregorian până la 31 decembrie 1805) începe odată cu revoluţia din 14 iulie 1789 – anul Libertăţii. Din 22 Septembrie 1792 a început socotirea primului an al Republicii, la 1 ianuarie 1793 a început al doilea an al Republicii, etc.
Exemplele pot continua.

Înnoirea anului are multe semnificaţii. Pe de o parte speranţa într-un an mai bun. Bucuria că ai mai „apucat” un an – de aici clasica urare „La mulţi ani”, la popoarele asiatice, ex.chinezi „ Viaţă lungă”.

Timpul este personificat, aşa ca şi omul, el se naşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, ca apoi să fie oprit simbolic – în noaptea de cumpănă dintre ani şi să se reia ciclul identic, mereu la nesfârşit.

Ţăranul român, în înţelepciunea lui spune: „orice început, fie viaţă, an, treabă, drum, căsătorie, moarte, adică de trecere sau schimbare a unei stări în alta., reprezintă o perioadă de criză, în care lupta dintre forţele răului şi binelui este inevitabilă”. (Traian Herseni – Forme străvechi de cultură poporană românească 1977). De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se ntorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele, credinţe sau superstiţii existente la toate popoarele.

În tradiţia românească noaptea dintre Anul Vechi şi Anul Nou, purta denumirea de „Îngropatul anului”, termenul de Revelion provenind mult mai târziu din franceză. În ţările germanice se numeşte Silvester – reprezentând în calendarul gregorian ziua de 31 decembrie, ultima zi a anului vechi şi ajunul Anului Nou. Numele vine de la cuvântul latin Silva – pădure.

În anul 1582, prin reforma calendarului Gregorian, a fost mutată ultima zi a anului de la 24 decembrie la 31 decembrie, ziua morţii papei Silvester I (335).

De fapt, calendarul liturgic catolic, connsemnează din anul 813 aceasta zi dedicată Sf. Silvester. Până la această reformă a calendarului, atunci era sărbătoarea evreiască Berith – circumcizia lui Iisus, sau „tăiatul împrejur”.
În calendarul religios român, sfinţii importanţi urmează „vârstele anului” – tineri (Sf. Vasile, Sf. Gheorghe) maturi (Sf. Ilie) şi bătrâni ( Sf. Nicolae).

Iată  o credinţă populară consemnată de Elena Niculiţă-Voronca, în cartea -Datinile şi credinţele poporului român( p.38): „ Dumnezeu, la începutul anului e tânăr şi la sfârşit e bătrân.De aceea se cheamă „Anul Nou”, pentru că atunci Dumnezeu întinereşte, se face un tânăr aşa de frumos!”. Tot în această valoroasă lucrare etnografică, găsim amuzanta legendă ( laică) a Sfântului Vasile:

„Sf. Vasile e mare beţiv, el stă călare pe poloboc, de ziua lui se fac veselii şi chefuri; de altfel e tare bun. El s-a rugat de Dumnezeu să-i dea o zi. Acesta i-a dăruit cea dintâi zi, Anul Nou. Bucuros, Sf. Vasile a luat un clopoţel şi a legat la toartă o crenguţă de busuioc, şi s-a suit la Dumnezeu să ureze. De aceea la Sf.Vasile se urează”.

13 COMENTARII

  1. lucrul cel mai important despre timp este faptul ca e masurabil. „masurabilitatea” e si motivul pentru care oamenii si-au permis sa inventeze conceptul de „timp” – masura a scurgerii vietii. nu degeaba a spus heidegger ca timpul nu poate fi inteles decat din perspectiva finitudinii noastre ca fiinte vii, deci prin prisma mortii.

    intelegerea timpului ca ceva masurabil provine din faptul ca timpul a fost de la bun inceput conceput pe modelul spatiului (timp spatializat), adica ca o insiruire infinita de momente irepetabile. insa ceea ce timpul e cu adevarat scapa acestei viziuni simplificatoare, caci nu putem nici sti, nici masura ce se afla „intre” aceste momente, adica ce anume da timpului „adancime” (caracter de ” infinit”).

    daca timpul e masurabil, se pune problema de a sti ce nevoie umana implinim prin masurarea trecerii timpului (caci intotdeauna masuram nu timpul propriu zis, ci scurgerea sa, la fel dupa cum nu putem masura curentul electric decat atata vreme cat el exista, adica in timpul cat strabate un conductor).

    dar daca noi masuram timpul si intelegem timpul ca masura a vietii, trebuie sa ne punem intrebarea daca nu cumva timpul, astfel inteles, ne masoara pe noi. timpul dă masura nemăsurabilului din noi, asa după cum clipa dă măsura prezentului care, trăit fiind, nu poate fi „prins” sau înţeles decât ca trecut.

    un an scurs, bifat in calendar, ramane singura urma palpabila a unui crampei de viata care nu mai este. caci timpul-instrument, timpul-masura reduce viata la succesiunea de momente (sau evenimente) care o compun. timpul e, in acest fel, un soi de „aide-memoire” pentru viata.

    avem nevoie de notiunea de „timp” numai pentru ca sa ne aminteasca faptul ca traim. in somnul profund, presiunea timpului dispare. numai in timpul unui cosmar timpul prinde din nou contur si incepe sa ne apese, devenind tot mai prezent si mai… nemasurat pana la punctul in care, obostiti, ne trezim din vis la realitatea unui timp masurat, care se scurge agale si nu precipitat…

    de asta masuram timpul – pentru ca nu vrem sa fim noi cei masurati. impartind timpul in clipe, zile, luni si ani ne construim iluzia ca masurand timpul, il si stapanim, de parca omul ar stapani unealta si nu unealta pe om (nota bene: omul nu poate folosi o unealta decat in modul precis pentru care ea fost construita; butonul sau maneta de comanda priveaza omul de un intreg univers de senzatii si responsabilitati).

    timpul, aceasta inventie draconica, a ajuns sa ne stapaneasca si sa ne transforme vietile in masini cu functionare eficienta (si din ce in ce mai performanta). din pacate insa, sau poate din fericire, fiziologia noastra nu poate fi redusa la simpla sa functionalitate. caci noi traim nu pentru ca ne miscam, ci ne miscam pentru ca traim, iar a tine ochii deschisi nu este niciodata suficient pentru a vedea.

    de aceea nici timpul, masurabil sau nu, nu e o reflectare a vietilor noastre decat in masura in care viata devine o premanenta, nesfarsita frica de moarte. pentru a masura, trebuie mai intai sa ucizi, adica sa sacrifici dimensiunea metafizica a lumii pentru a-i „răpi” acesteia o dimensiune oarecare. cronometrand, riscam sa tradam arca timpului.

    8)

  2. Grid,

    Ceea ce ai scris tu aici , este o analiza sanatoasa a timpului.
    Da , asa este, timpul ne masoara instabilitatea noastra in acest univers.

    Timpul este usa divina care ne este deschisa sa intram in vesnicia lui Dumnezeu. Biblia ne invata ca timpul nu ne este la dispozitie . De el trebuie sa ne agatam cumva. Singura clipa in care putem sa folosim timpul in favoarea noastra este prezentul. Trecutul nu se mai poate schimba, iar viitorul nu il cunoastem .

    Presentul este al nostru, si dupa cum iti dai seama este scurt. Biblia ne indeamna sa ne apropiem de Dumnezeu cind este inca prezent. ” Astazi daca auziti glasul Lui nu va impietriti inimile !.”(Evrei 4:7 ). Cuvintul ” astazi ” exprima prezentul pretios care este doar o mica particula a timpului pusa noua oamenilor la dispozitie de catre Dumnezeu. Sa il folosim cit mai eficient spre beneficiul nostru. Incorporati in structura timpului nu Dumnezeu ” trece de noi” ci noi ” trecem ” de El. Timpul lucreaza pentru noi numai atunci cind acceptam ca Dumnezeu sa ne invete cum sa-l folosim. Cind Dumnezeu se apropie de noi atunci este prezentul potrivit si nu altadata. Dumnezeu ne indeamna si astazi prin gura proorocului : ” Caci El (adica Dumnezeu ) zice:” La vremea potrivita te-am ascultat , in ziua mintuirii te-am ajutat. Iata ca acum este vremea potrivita, iata ca acum este ziua mintuirii.”(2 Cor. 6: 2). Observam ca vreme portivita, timpul accesibil pentru noi este” acum „, adica numai si numai timpul prezent.

    Cu consideratie,

    Paul

  3. Paule, (goanga mica si perversa), nu stiam de ce nu simteam impulsul (aproape inconstient dealtfel) de a comenta la adresa ta… (acum sa ma scuzati, dar imi asum rolul de „Tzatza” [daca se poate „tzatz” a fi perfect] atribut in majoritate de ochii carcotashi de pe aici). Abia acuuuum imi dau seama ca ignoranta mea in cazul dvs. se TRAGE de la subtilul miros („de buna mireasma”) de aghiasma pe care narile mele avide (si enorme) l-au sesizat venind (agale) dinspre „sfintia” ta.
    Atat am vrut sa subliniez, ca unul din telurile mele pe anul care vine sta STRICT in a analiza veleitatile dogmatice ce razbat din scrierile dvs. , si asta din frica de prozelitism. Cu alte cuvinte: „Draga, pentru popi nu se dau premii” (ups, Ionele, taci ca ma faci de ras)

  4. FireMan,

    Sa fi tu fericit. Nu sunt popa. Doar ca imi place sa filozofez in jurul unui subiect , din toate punctele si directiile posibile.

    La Multi ani!

    Paul

  5. Paul,
    1. Nu pot fi fericit. petru ca nu stiu ce e aia.
    2. referitor la „popa”, iarta-ma, dar nu am scris eu asta, ci un amic al meu… ce abuzeaza de IDul meu din cand in cand… ionel… si nu cred ca vrut sa scrie „popi” ci „plopi” „popoi” ….
    uite nici acum nu ma lasa in pace… brb, lipsesc un timp sa il pun la punct….

    […]

    Gata

    La multi ani si tie!!

  6. FireMan,

    poti

    sa

    fi

    fericit

    …doar ca nu vrei.

    Si trebuie sa-ti recunosti asta. Daca o sa reusesti sa o faci atunci o sa incepi sa gusti din fericire.

    … care are mult mai multe fetze decat ai crede tu…eu , sau ceilalti oameni.

    La multi ani, inca o data…cam asta ar fi salutul , cel putin in seara asta.

    😉

  7. paul~
    Uite ca nu am privit niciodata cuvintele astea de pe verticala, ci doar de pe orizontala 🙂 . Si, desi sunt tentat sa ma opresc la randul 4, merg mai departe si imi dau seama de ceea ce vrei sa spui. Probabil ca fericirea are chiar mai multe fete decat omenirea (oamenii). si daca stau sa adun populatia fiecarei tari… tot imi da cu minus… aaa am uitat de Ionel 😛
    Mersi mult

  8. Paul~

    cred ca unul din numele lui dumnezeu ar putea fi foarte bine si „acum e acum” in loc de „eu sunt cel ce sunt”, nume pe care dumnezeu insusi, zice-se, si l-a dat. momentul dedicat lui dumnezeu e zi de zi si clipa de clipa, si tocmai de aceea cred ca dumnezeu n-ar trebui sa ne mai preocupe, pentru ca tot pomenindu-l riscam sa transformam omniprezenta sa intr-o banalitate, ceea ce nu e cazul.

    prezentul are intotdeauna greutatea trecutului si nesiguranta viitorului. n-as gresi prea mult daca as spune ca prezentul nici nu exista decat, asa cum spune heidegger, ca „prezentificare”. noi facem timpul sa apara ca prezent. cand spunem „prezent”, vrem de fapt sa oprim timpul in loc, sa-l imortalizam. dar esenta timpului este moartea, asa ca nu putem opri timpul fara a muri odata cu el. prezentul ca prezentificare aduce moartea.

    dar timpul poate fi trait si fara a incerca sa il oprim. putem fi prezenti si fara a raspunde „prezent”. intre prezent si prezenţă exista o relatie care se cere definita. iar definitia reiese din context – prezentul e trait ca prezenta, diferenta fiind data de verbul a fi. intre a fi si a nu fi exista o diferenta in relationarea cu prezentul: cand sunt prezenţa (mea) se face avocatul prezentului, pe care il si simbolizeaza; cand nu sunt, faptul ca nu sunt ma cheama la prezent, adica la fiinţare, care e intotdeauna mai mult decat o simplă prezenţă, deşi fiinţarea nu dă tocmai masura Fiinţei.

    8)

  9. Pai firesc mei… Fireman… ca le-ai citit doar pe orizontala!
    Daca nu te mai scoala Dumnezeu din pozitia regulamentara ” relaxat, intins pe spate”… 🙂

    (cum puii mei pun si io neshte emoticoane cu limba afara?!?!?)

    😛

    Yupieee! L-am gasit! Sau… nu e asta? 🙁

  10. FireMan,

    NU POTI „sa fi fericit” (doar pt ca asa scrie Paul, care altfel e plin de citate cu trimiteri… pe care le poate face si fara sa fie interesat de o meserie, ci din vocatie) dar poti SA FII cum vrea sufletul tau!… 🙂

    Mes homages!

  11. Anca~
    Nu e nevoie sa ma scoale nimeni, nici chiar dumnezeu. ma scol si singur… e-adevarat, mai rar.

    Mim~
    Ma cherie, vocatia nu are nimic cu citatele.
    Eu nu am suflet 😛 am doar un soricel acolo care trage de atze 😛

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here