Acasă Romanian gay Cutiuța cu vise

Cutiuța cu vise

319
8

E mică, pătrată, cu desene minuțioase brodite pe toate părțile pătratului suplu, brodite cu fir de aur și argint, făcut întocmai ca să fure ochii de la realitatea seacă și să îi țină captivi asupra cutiuței. O țin mereu în buzunar și e singurul motiv pentru care încă eu cred că nu am luat-o razna, că nu sunt ”ultimul mohican”.

Are o mică manivelă cu care, dacă o rotești în sensul potrivit, se încarcă și îți poate cânta din nou o melodie, de fiecare dată alta, necunoscută. Te lași în voia ei, pentru că oricum altceva nu ai mai bun de făcut. Îți acaparează toate simțurile, te ține conectat la un altfel de viață, mai spirituală, mai concentrată, fără atâtea ținte precise de urmat, ca și atunci când ești în afara influenței urzelii ei, unii ar spune ”nefastă”. Deși îți atenuează puterea de concentrare, îți conferă în același timp sentimentul că lipsa de concentrare și seriozitate nu e chiar un lucru atât de grav pe cât credeai până în acel moment.

Mă rotesc zilnic pe lângă aceleași probleme… nerezolvabile aparent… și aș scoate mai mereu cutiuța cu vise din buzunar. Să mă liniștesc… acolo unde doar cei ca mine simt ceea ce simt și eu. Așadar, o scot din buzunar, o așez tacticos pe masă și încep a roti la manivela fragilă până simt în degete tensiunea dinăuntrul ei. O eliberez cu grijă pentru  a nu brusca măcar câtuși de puțin începutul armoniei. Firul urzelii începe a manifesta acorduri slab auzite în mintea-mi obosită de atâta realitate. Acordurile se aud din ce în ce mai accentuate, ca într-un vis în care  te apropii din ce în ce mai mult de scena unde se desfășoară sceneta de operă. Și minte începe slobodă să zburde pe tărâmuri care par mai apoi cunoscute de o veșnicie. Sunt ca acasă. Mă cuprinde un sentiment de liniște. În sfârșit mintea nu se mai rușinează a gândi ceva, în sfârșit simțirea poate descfra chiar și mirosul florii de pe pervazul din bucătărie care până în acest moment nici măcar nu își avea rostul. Viteza cu care ideile se perindă prin capul meu acum mă fac să mă duc cu gândul la acel procentaj, destul de mare,  din capacitatea intelectuală a unui om pe care el, în starea ”normală” nu îl utilizează. Mă face să mă întreb dacă nu cumva asta e starea naturală a omului. Starea în care nu îți pasă de nimic, în care nu gândești cu un scop, în care simți totul, și asta la nivele pe care nu le poți atinge dacă nu dai drumul la cutiuța cu vise.  Să fie oare eliberarea spiritului? Știu că multă lume m-ar condamna și m-ar combate vehement dacă aș dezvălui natura cutiuței și textura cu care este îmbrăcată. Dar oare dacă ar avea toți, pe rând, răbdare să o descifreze, ar mai avea ceva de comentat?

Nu vrea să dau dovadă de un exces de zel, sau de o beție inconștientă, dar simt că atunci când deschid cutiuța cu vise sunt eu, mai natural ca niciodată, fără inhibiții, fără frici nejustificate, fără pretenții obositoare de la oameni și de la viață. Dar pentru că această cutiuță e ceva exterior, rămâne la nivel de ne-natural. Aș da orice să pot găsi pe undeva în ființa mea acea manivelă subțire și fragilă, cu ajutorul căreia să pornesc ”motorul”. Tot ce e în jurul nostru ne obosește la un moment dat. Pentru că suntem ”educați” și spiritul nostru este ”învățat” să respingă ceea ce simte în mod natural încă de la naștere. Libertatea unui om este în așa hal îngrădită încă din timpul copilăriei, încât un om începe la adolescență să creadă că ceea ce simte nu este natural, că nu este normal. Și atât de multe argumente îi creează societatea, familia și cei din jurul lui, încât bietul său cuget rămâne neputincios în fața ”evidentului” existent deja, nu prin natura simțirii lui, ci prin natura ”binelui” impus de cei din jur și de mediul înconjurător atât de respingător asupra a tot ceea ce nu se confundă cu ceea ce deja este acceptat și există.

Oare de câte ori se întreabă un adolescent în viața lui ”Îmi place de Andrei, prietenul meu cel mai bun. Oare de ce lumea spune că nu e bine să iubești un băiat dacă eu simt că iubindu-l, mă simt fericit?”. Oare de câte ori un om se uită într-o viață în oglindă și spune: ”Ăsta sunt. Mă simt fericit așa cum sunt. Și fac ce vreau, pentru că așa mă simt eu fericit!”? Oare de ce ajung oamenii din cauză că nu vor să înțeleagă sau să accepte esența care îl face pe fiecare fericit? Oare de ce trebuie să existe o limită între adevăr/neadevăr, real/imaginar, gay/heterosexual, bărbat/femeie, bine/rău, și încă o limită foarte bine definită și acceptată de marea majoritate? De ce asta, când toată lumea este creată și făcută să funcționeze după principiul Yin-Yang, care nu este altceva decât o contopire a celor doua fațete ale unui TOT unitar? Și de ce dracului nu ne dăm seama că totul în lume, natură, oameni, animale, fenomene, plante, funcționează așa de bine tocmai datorită armoniei și îmbinării aproape perfecte dintre bărbat-femeie, bine-rău, real-imaginar, etc etc etc? ȘI NU FUNCȚIONEAZĂ DATORITĂ CONFLICTULUI DINTRE CELE DOUĂ, ci datorită conlucrării și a îmbinării lor, ca două părți DISTINCTE, dar complementare ale aceluiași TOT !

Când oare oamenii vor înțelege asta în marea lor majoritate? Când oare gay-ii nu se vor mai purta ca niște femei pentru că vor fi acceptat în liniște partea lor feminină deja existentă în spiritul lor? Când oare bărbații nu se vor mai crede atât de bărbați și vor accepta că sunt sensibili și ei, că au slăbiciunile lor, că simt și ei nevoia de protecție și de siguranță, ca și o femeie care se adăpostește în spatele lui mare și impunător când are un conflict ce îi zdruncină liniștea sufletească?

Când oare un heterosexual va accepta că POATE i-ar plăcea să fie dominat de un bărbat mai puternic în anumite momente? Când oare un gay nu va mai fugi de farmecul unei femei considerându-l inutil și deranjant?

Când oare vom accepta că un om de lângă noi face ce vrea pentru a se simți fericit, cu toate sfaturile și impunerea principiilor noastre, proprii, de viață? Chiar și Sorin/Sorina. Nu, acel om nu merită milă, pentru că a făcut ceea ce a simțit el că îl va face fericit. Și nici o lege morală din lumea asta nu l-a oprit pentru a-și duce la îndeplinire scopul atingerii fericirii sale. Avem obiceiul de a ne pune în locul celui care ni se pare că a înfăptuit o fărădelege morală. Dar uităm să ne însușim și modul lui de a gândi și a simți totul. Uităm că și el e un individ cu o gândire și simțire proprie și de multe ori condamnăm tocmai pentru că ne vedem pe noi înșine puși în acea situație, dar pe noi înșine împreună cu gândurile și sensibilitățile noastre, nu ale celui căruia îi facem ”analiza” pe ”text”.

Fiecare om are cutiuța lui cu vise. Dar cu decorațiuni variate. Cu alte forme decât a mea. Și nici  o lege din lumea asta, nu îmi dă mie dreptul, ca fir de nisip într-o mare atât de … nesfârșită, să judec că muzica ce se aude din cutiuța vecinului este falsă sau lipsită de însemnătate.  Fiecare își găsește cutiuța lui cu vise, în care evadează pentru a simți cu toată ființa lui acea solemnitate a naturii lui crude, acea fericire pe care numai el, ca individ o poate vedea. Se spune că orice om are atașat un suflet. Oare ce este acest suflet altceva decât starea în care acest om, acest individ UNIC s-a născut și în care îi place să se scalde necuprins de alte griji de ”realitate”? Oare ce este atât de mediatizata în Biserică ”comuniune cu Dumnezeu” decât acea cunoaștere a sinelui la un nivel la care atingi starea de fericire, starea în care fiecare individ e împăcat cu sine? Și da, este egoism curat. Suntem ființe, suntem miniuniversuri cuprinse într-un univers mult mai mare, cuprins poate și el în alte universuri complexe, cărora nu le putem înțelege rostul. Și iubirea este egoism, și religiozitatea este egoism, și meditația, și sexul și absolut tot ce facem în această lumea facem din egoism. Iubim ca să fim iubiți, ca să ne descoperim laturi pe care nu le-am descoperi dacă nu am iubi pe cineva. Facem sex pentru a ne împlini plăcerea trupului. Dăruim pentru a ni se dărui. Numai un om care își acceptă acest egoism solemn va fi în stare să nu mai fie atât de egoist și să emane celorlalți și să le împărtășească  din razele fericirii sale.

Cutiuța cu vise o are fiecare. Ori că este vorba de o iubire, ori că este vorba de aburii de vin, ori că este vorba de droguri ușoare sau grele… fiecare găsește o modalitate de a simți acea stare de liniște și fericire naturală, mulată pe individualitatea lui și a nimănui altcuiva. Acea plăcere de a se redescoperi pe sine, umblând în necunoscut și descoperind … Nimic.

[nggallery id=3]

Articolul precedentUnde-i lege, nu-i tocmeală! Fals.
Articolul următorCe cred despre site-urile de matrimoniale gay?
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

8 COMENTARII

  1. În primul rând încep prin a-ți spune (la Fireman mă refer acilea) că ma bucur pentru realizarea ta. Numa’ că treaba pentru noi ăștia restu’ e o țîră mai complicată. Io văz treburile cam așa (acu’ îi momentu’ pentru Cola, popcorn 😆 ) :

    da, într-adevăr fiecare om (conștient sau nu) are propria-i cutiuță cu vise. Singura diferență cred că este natura viselor din cutiuță, căci avem vise împlinite și vise neîmplinite. Nu îmi place să recunosc însă cred că omul nu se hrănește cu visele îndeplinite ci mereu și mereu suntem însetați de visele neîndeplinite, combustibilul scopului vieții însăși fiind îndeplinirea viselor. Adică nu mă îndoiesc de faptul că sunt și persoane care au atins un anumit nivel spiritual și stau cât îi ziulica de lungă în poziție turcească pe o floare de nufăr ca și călugării tibetani bucurându-se de ciripitul turturelelor, de albastrul cerului, de firul de iarbă sperând o aderare cât mai grabnică la Energia Universală.

    Subliniez și repet: nu mă îndoiesc de faptul că sunt și astfel de persoane și le invidiez. Chiar cunosc vreo două asemenea persoane și unii dintre voi știu la cine ma refer.

    Însă acestă înalțare spirituală (cam asta e) vine cu timpul (logic, nu?), după ce vei fi realizat cu adevărat cine ești, după ce îți cunoști valoarea (cre’ că autocunoaștere îi toată treaba asta da nu mi-s sigur… ). Budiștii spun că după fiecare moarte ne reîncarnăm si trecem la o treaptă superioară din punct de vedere spiritual (însa ducem cu noi întreg trecutul karmic) până când într-un final ajungem să aderăm la așa numita Energie Universală. Care nu mai știu ce îi da’ cre’ că-i de bine :mrgreen:

    Existenţa individuală a omului aduce suferinţă tocmai din cauză că ea este o simplă sinteză a unor factori impersonali şi impermanenţi supuşi distrugerii.

    … zic ei. Acu’ io degeaba mă duc la bunică-mea care are penzie 219 RON să o rog să nu fie tristă că doar suferința ei e o simplă sinteză a unor factori care oricum sunt supuși distrugerii… mă-nțelegeți, nu?

    Cred că numai și numai atunci nu iți va păsa cu adevărat de toate acele întrebări care se nasc din raportarea individului la societate. Cred că numai după această treaptă de dezvoltare spirituală omul poate avea o atitudine detaşată, moment în care își va descoperi și cutiuța muzicală. Pe care da, o are fiecare.

    Până atunci echilibrul, detașarea și capacitatea de a ne bucura (noi, cu toții) de o cutiuță de vise ramâne… pur si simplu un… vis. Partea interesantă este că visele nu pot muri. Sau pot dar și cand hotăresc ele așa subit si neopinat să sucombeze… îi rău. Rău, rău… nu așa.

    Niciun individ la 20 de ani nu se va trezi și nu-și va spune în fața oglinzii mari (de 20/20 cm) din camera de cămin în care persistă mirosul de ciorapi nespălați: Vai de mine, sunt fericit. Am tot. Sunt tânăr. Sunt student. Mama e sănătoasă. Ah, și uite ce soare e afară! Cireșul a-nflorit! Ah, uite câte coșuri am pe față, dar nu-i nimic… sunt splendid pentru ca eu vreau sa fiu fericit și eu sunt fericit și eman fericire iar fericirea e in fiecare fir de iarba, fiecare adiere de vânt. Fericit caz, nu?

    Apoi o întrebare naște altă întrebare și sunt convins că pornind de la întrebări simple putem ajunge la întrebri cum ar fi: De ce îmi este interzis să conduc pe contrasens? De ce societatea mă condamnă dacă iubesc un băiat? De ce mama se rățoiește la mine daca iau nota 4? De ce nu pot culege lalelele din Piața Operei? De ce drogurile sunt interzise? De ce se supără cineva dacă pe mine ma face fericit să violez fete tinere? Păi? Asta mă face pe mine fericit!!! Ce-aveți toți cu mine??? Asta e cutiuța mea cu vise, nenorociților! De ce nu mă lasați să răsucesc cheia cutiuței mele de vise?!? Evident, dacă privim aceste întrebari din plan ficțional în care libertatea este absolută avem un anumit set de răspunsuri, dar dacă aplicăm filtrul realității avem un set de răspunsuri total diferite. Automat se naște întrebarea: Cine ești tu să ma condamni?? (Spun asta pentru că daca-mi aduc bine aminte am fost acuzat aci pe blog de mai multe ori că eu condamn, etichetez și mi s-a spus ca nu e voie.) Uite, și Sorina și-o turnat acid pe față îndreptându-se cu pași repezi spre… îndeplinirea unui vis. Asta e libertatea, nu? Să faci ce vrei… doar pentru ca poți?

    Potrivit acestei gândiri (pe care eu o adopt, de altfel) totul e o chestie de perspectivă și niciodată nimeni nu va putea spune despre ceva că „așa este, pentru că… (și înșiră vreo 30.000 de motive)” deoarece un altul va purta lentile de contact de altă culoare și va vedea lumea într-o alta nuanță. Se spune că viața e o luptă însă nu am auzit pe nimeni să spună dacă a învins sau a fost învins. Totul e chestie de perspectivă.

    Nu vreau să fiu înțeles greșit cum că aș fi Gică Contra, doar că am vrut să aduc în vedere că întregul e foarte versatil și diversificat și totodată am vrut sa împedic marea majoritate să dea mâine repede buzna la psiholog pe motiv că ei nu au o cutiuță cu vise.

    Și totuși, life is fucked up sometimes… oare pentru că Mercur e retrograd? 😉

  2. Nu cred ca ai inteles exact ce am vrut sa exprim… Cutiuta cu vise nu reprezinta acele vise, la propriu, pe care le are fiecare si prin care crede acel om, constient fiind, ca l-ar putea face fericit, odata ce le realizeaza. Cutiuta cu vise e acea STARE de impacare cu sine, acea stare de liniste si seninatate pe care o avem, si nu vreau sa gresesc cand fac comparatia asta, atunci cand ne nastem. Sau atunci cand nu ne atinge nimic din tot ceea ce reprezinta factori externi fiintei proprii si simtamintelor proprii.
    Si nu combat ceea ce spui, pentru ca spui bine. Dar pe o cu totul alta filiera decat am intentionat eu sa duc cititorul cu gandul.
    Nu e o scriere de genul „uite asa simt eu si asa e bine”, sunt pur si simplu constatari si idei proprii, pe care putin ma intereseaza daca le combate cineva sau nu. Scriu ce simt, nu ce gandesc. Si prin intrebarile pe care le pun nu vreau neaparat sa ridic intrebari sau sa silesc la raspunsuri, ci ma intreb singur… si sa indemn la cunoastere de sine, si acceptare de sine… si prin asta, restul decurge lin si limpede… Si simtul moral decurge tocmai din autoacceptare…
    ce spui legat de „de ce nu am voie sa violez o fata” nu are nici un sens in discutia pe care am inceput-o pentru simplul fapt ca un om care isi cunoaste cutiuta cu „vise” stie sa o deschida frumos si sa se aseze linistit in fotoliul sau si sa accepte ca e poate prea urat si din cauza asta nu il plac fetele… si ca nu e nevoie sa le urasca sau sa le violeze pentru ca poate in locul lor, nici lui nu i-ar fi placut de… el. INTELEGI? >:) Nu stiu de ce am simtit nevoia sa iti dau explicatii tocmai tie, pentru ca esti unul din putinii oameni la care nu ma astept sa nu inteleaga ce spun… dar na, poate ai facut-o ca sa ma provoci 🙂

  3. Dacă așa stau lucrurile, nu nu am înteles ideea (chiar) așa. Mai ales partea cu violu’. Am inteles îndemnul la cunoastere de sine și acceptare de sine și încercam să spun ca acestea nu le poate avea chiar oricine. Adică 99.99% nu pot nici măcar înțelege îndemnul pentru că asta presupune oprirea din alergatul de zi cu zi și nu pentru că nu vor sau nu pot (intelectual vorbind)… ci pentru că nu au timp. De ex. vorbeam cu frati-miu și îmi povestea diverse frământări cu soția, copilul, soacra, job-ul, bani… noah… ca și el sunt extrem de mulți… oameni fară experiența de viață tare multă, care s-or căsătorit cu prima care le-o zis că „apăi mi-ești drag”, a venit copilul, job, somn, job, somn, job, somn, job. Deci, ca să n-o mai tot fut în noroc, ce vreau să zic este că autocunoașterea (cutiuța de vise) poate să vină doar în urma unei anumite cantități de cunoștințe și experiențe acumulate, prin urmare autocunoașterea rămâne un LUX. Nu-i așa ❓

  4. Am și eu cutia mea de vise. Am gasit-o demult, prăfuită și uitată în podul unei case unde mă urcasem cu gândul să privesc lumea cât mai de sus posibil. Și totuși, înainte să ajung la fereastra împăienjenită de vreme din capătul podului, pașii mei s-au oprit fascinați, iar genunchii mi s-au înmuiat reflex la auzul unei muzici de vis, atât de străină și atât de familiară totodată încât mi s-a părut de-a dreptul divină.

    Nu mai auzisem niciodată înainte sunetul lumii. Dar l-am auzit acolo, atunci, venit parcă de undeva din crăpăturile podelei și menit să mă țintuiască locului pentru vecie. Am uitat că venisem să privesc lumea. Am auzit-o în schimb, și mi-a fost de-ajuns. Ochii mei reci, scrutători și obosiți de atâta căutare gemută, se puteau în sfârșit odihni.

    La urma urmelor, eram într-un loc întunecos, în care ochii oricum nu-mi puteau fi de mare folos. Voiam să mă îndrept totuși către ochiul de geam din acoperiș, de unde venea lumina, însă razele lunii au venit ele mai întâi la mine, făcând să apară înaintea mea, ca din nimic, conturul delicat dar ferm al unui sipet desprins parcă din povești, îndeajuns de mare și de bine ferecat ca să mă facă să-mi pierd cumpătul. Am uitat atunci pe loc de ce urcasem, mi-am lăsat deoparte chiar și grija de a nu mă umple de praf și mi-am lipit strâns urechea de capacul cufărului acela imens, arcuit ca o carapace de broască țestoasă.

    De acolo venea sunetul acela nefiresc și pur, care m-a fermecat. Firește că am încercat, imediat ce m-am dezmeticit puțin, să urnesc ditamai hardughia și să o cobor din pod. Mi-a fost cu neputință. Părea zidită odată cu casa. Am încercat atunci să-mi imaginez ce mecanism interior ar fi în stare să producă o asemenea alcătuire sonoră. Dar n-am reușit, în final, decât să nu-i mai aud muzica din prea multă concentrare, așa că am renunțat – lipsit de ajutor – să mai pătrund cu mintea taina muzicii aceleia, adormind într-un târziu, obosit de-atâtea încercări, lângă cutia visurilor mele.

    Eram un Robinson Crusoe naufragiat nu pe vreun țărm de mare, ci undeva între cer și pământ, acolo unde glasul sirenelor se contopește cu cel al îngerilor. La limita dintre senzație și simțire.

    Cutia mea de vise n-are manivela. Are doar cheie, pe care însă n-am reușit s-o găsesc până acum. Dar muzica dinăuntru continuă să se reverse în efluvii, din când în când, umplându-mă de reverie, mai cu seamă atunci când mă ridic și dau să plec. Și n-am de ales. Mă așez de fiecare dată, cuminte, la loc lângă comoara mea din pod, ascultând muzica sferelor. Nu cred că mulți au parte de ea, așa că mă consider un norocos. Chiar dacă unul fără cheie.

    So, Thank You for the Music

    A symphony dies to be sung
    There’s music welling up in wonder–
    No job for chords or fingers wrung
    Fit just to play the tunes of blunder.

    Excitement is killed by remorse,
    Outbidding passion’s claim on love
    But still, disrupting this divorce,
    The music ripples from above.

    It is a music never sung,
    Of far-off words remaining mute,
    Resounding truer now, when hung,
    Than in the days they’ve taken root.

  5. Mă… toate bune și frumoase… da’ oare omu’ optează sau este nevoit să aibă o cutiuță muzicală, de vise frumoase… de care-o fi… hmmm? Adică mintea mea înceată se-ntreabă dacă suitu’ ăsta în pod e o înălțare care survine la unii oameni din cauza unei aglomerări neuronale pe centimentru pătrat sau o soluție impusă menită să ne scape de coșmarurile de la… parter? 😉

  6. Fiind o stare naturală a omului, o liniște spirituală care face parte integrantă din ființa fiecăruia din noi, nici nu se impune, nici nu se caută. Doar se simte. Ea există deja în fiecare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here