Acasă Cultura Oameni Respectul și iubirea…

Respectul și iubirea…

455
17

La viața mea m-am indragostit de trei ori.

Prima experiență n-o pot numi „iubire”, a fost un fel de fantezie de adolescent, dar a fost prima dată când am luat cunoștiință cu sentimente de asemenea intensitate. Eram în gimnaziu și îmi plăcea de un băiat cu patru ani mai mare ca mine.

Îl chema Mircea și era olimpic național la sport (eu fiind la matematică, mergeam tot la sfârșit de an împreună într-o tabără organizată de ceva fundație), dar avea totuși o fire blândă și un râs care mă făcea să îmi pierd cuvintele. El era straight, eu păream straight… dar făceam drum ocolit spre casă numai în speranța că dau de el pe drum și de fiecare dată când aveam ceva nou și interesant, mă gândeam că abia aștept să ne întâlnim să îi spun.

A doua oară m-am îndrăgostit în liceu de un coleg de clasă care îmi era și prieten foarte bun. De data asta, însă, a fost mult mai real și mai apropiat de ce ar însemna aceste sentimente, mai ales că la început nu îmi plăcuse de el fizic foarte mult. Petreceam nopți întregi filozofând, ne-am ajutat enorm de mult în tot felul de probleme, pornind de la cele personale până la cele legate de școală. Cred că datorită lui mi-am format caracterul de acum.

El m-a convins să mă apuc de sport, cu el am învățat să derapez cu mașina, să apreciez genul muzical care a rămas lângă sufletul meu de zece ani, el m-a îndemnat să îmi înțeleg părinții, să încerc să fiu un om mai bun. Mi-a zis că eu l-am învățat să aprecieze cafeaua bună (când vedeam ce porcării de 3in1 bea, mă deprimam și îi făceam eu), să iubească natura, să respecte matematica, să își înțeleagă prietena (dap, și el era straight). Când am plecat la facultate, am plâns (singura dată când am plâns după ce am intrat în clasa I). El a făcut Academia Militară și a plecat în Irak, eu am continuat cu matematica și programarea… acum ne vedem odată pe an sau odată la doi ani, de Crăciun. Încă ne facem cadouri și ne îmbrățișăm când ne vedem, dar ne-am schimbat mult, ne-am făcut mai aspri și mai melancolici.

Astea au fost experiențe pozitive (nu se pot numi relații fiindcă au fost platonice), dar nu despre ele vreau să vorbesc. Mi-am scris acum câțiva ani și pe alt blog cugetările despre ele, nu vreau și nu pot să mai răscolesc. Aș vrea însă să vorbesc o relație gay pe care am avut-o, și cea care m-a învățat cel mai mult cum trebuie să fie un bărbat alături de care să pot fi fericit.

În timpul studenției, l-am cunoscut pe Cristian. Cristian arăta bine, tuns scurt, ochi frumoși, un aer carismatic overall… nici n-am știut ce m-a lovit. Având în comun obsesia pentru mașini, mersul la sală și niște seriale, nu mi-a fost greu să intru în vorbă cu el și fiecare lucru nou descoperit mă făcea să cred că este iubitul visurilor mele.

Din păcate, asemănările s-au oprit aici, și pe măsură ce relația noastră de dezvolta (inclusiv în sensul în care el părea să aibă constant nevoie de ajutor cu proiectele de la facultate), am devenit prea orbit de propriile-mi speranțe pentru a vedea lucrurile rele.

Cristian nu era un om rău, cel puțin nu conștient. Dar era un om incredibil de egoist și manipulator, cu multe complexe de inferioritate. În aproape tot ce făcea avea nevoie de confirmare, pe care o smulgea obsesiv de la tine, pentru ca apoi să te bănuiască că îl minți.

El: „M-a tuns bine?”
Eu: „Da, îmi place.”
El: „Sigur nu mi-a lăsat smocuri?”
Eu: „Nu, esti ok.”
El: „Uite o oglindă în vitrină pe partea cealaltă a străzii, hai să traversăm!!”

Cheltuia în mod compulsiv bani (eu fiind ușor zgârcit), și se enerva foarte des chiar și atunci când încercam să îi explic că este vina lui (eu sunt foarte calm). Trântea prin casă când nu găsea lucruri, și îmi răspundea scurt și obtuz cu „Nu am chef.” când veneam eu cu câte o propunere pentru weekend. Avea senzația că ar fi vreun premiu pe care eu ar trebui să fiu fericit că pot să îl văd.

Dar nu am stat cu el pentru sex (și așa n-a fost prea mult sau prea bun), ci în sinea mea suportam pentru că aveam impresia că sub tot maldărul ăla de gunoi, ține la mine. Măcar în vreun fel. Erau și seri când mă aștepta acasă (la el) cu mâncare, când vorbeam seara în pat, sau ne uitam la un film… Destul cât să mă facă să devin iar naiv și să am încredere îl el, iar apoi restul săptămânii revenea la atitudinea de nesuferit.

Și apoi a început gelozia. Mă suna cam din 30 în 30 de minute să afle unde sunt, s-a apucat de fumat (când culmea, eu tocmai mă lăsasem), a devenit paranoic (niciodata nu era vina lui pentru nimic, mereu totul i se întâmpla și mereu ceilalți vroiau să îi facă lui rău), bârfea pe toată lumea și era invidios pe mine pentru fiecare lucru care îmi ieșea și la care el se chinuia fără spor. Avea pretenția ca eu să îi ascult muzica, dar pe a mea o categorisea de la început ca fiind „fără mesaj”.

Abia dupa vreo cinci luni pot să spun că am ajuns să îi văd caracterul real, și să mă conving că într-adevăr, nu va fi niciodată mai bine, pentru că nu are de gând să se schimbe. De fiecare dată când mă supăra (și se întâmpla din ce în ce mai des), urma o scurtă perioadă de șarm și promisiuni, pentru ca apoi să recidiveze și mai destructiv… până la urmă nu am mai suportat. Începuse să mă deranjeze orice la el, și cât de neagresiv sunt eu, într-o seară s-a legat de o prietenă mai veche de-a mea și mi-am luat foc atât de rău încât am țipat pentru prima dată la el.

Și încă cum… a fost prima oară după zile întregi când am fost sigur că aude ce îi zic. Cred că vreo 10 minute nu m-am oprit. Apoi m-am încălțat (eram la el acasă), am trântit ușa, și niciodată nu am mai pășit acolo. Mi-am impus eu să nu îi răspund la telefon, să nu îi vorbesc la facultate… cel mai tare m-a durut faptul că am putut să fiu așa de prost și de disperat încât să nu văd ceea ce poate că altcineva ar fi trebuit să îmi zică de la bun început. Atunci mi-am dat seama că nu pot să am încredere niciodată în ceea ce simt.

Am mai avut de atunci relații, dar mai calme si mai mature. Acum nu mai vreau să aud de suflete pereche, de iubire fără margini, de toate porcariile pe care le crezi când ești mic.

Acum vreau pe cineva care să aibă răbdare să mă asculte seara, să mă tragă de mânecă să îmi dea un sfat bun atunci când subiectivismul mă împiedică pe mine să gândesc limpede, să mă certe că nu dorm suficient și să mă trimită la culcare, cineva pe care să îl țin în brațe sub plapumă când viscolește afară, pentru care să am motiv să mă bărbieresc dimineața… cineva care să ÎȘI ÎMPARTĂ viața cu mine, și nicidecum cineva care să-mi ceară stăpânire pe viața mea sau să îmi pună viața și fericirea lui în responsabilitate.

Presupun că toți trebuie să ne lovim cu capul ca să creștem mari :).

Articolul precedentBlonda de la pagina 5…
Articolul următorSimon’s cat
Mă consider un bărbat destul de cinic și reținut, dar cred în karma și prietenii îmi spun că sunt un om bun la suflet. De pregătire inginer și Computer Scientist deopotrivă, am descoperit în ultimii ani că îmi face plăcere să exersez comunicarea în scris ca pe un skill tehnic.

17 COMENTARII

  1. În primul rând iti doresc bun venit ca și autor pe DarkQ si iti multumesc pentru acest fragment din viața. Trebuie să recunosc că m-a impresionat acest prim articol pentru că musteste a sinceritate și în plus ai reușit să rupi o mică bucata din suflet pe care ai transpus-o prin textul scris. Ceea ce rar văd.

    Ma voi întoarce mai incolo cu un comentariu mai amplu, acum nu pot pentru că tastez de pe telefon.

  2. Mi-a facut placere sa citesc ce ai scris, de asemenea ma bucur pentru ca ai reusit sa te trezesti la realitate din timp 🙂 . Ai dreptate, cu trecerea anilor realizezi ca sufletele pereche, printii calare pe cai albi (sau in „mertane” albe) sau mai stiu eu ce fantezii de genul acesta, exista (si rezista) doar in basme si in filmele de la Hollywood sau Bollywood 😀 . „Tot ce este real este raţional şi tot ce este raţional este real.”

  3. Frumoasa auto propunere. Speranta si cautarea sunt minunate insa destinatia finala nu este mereu Savoy Hotel.

    Ce pot totusi sa afirm este – un barbat care nu a mers pe calea autodistrugerii niciodata nu o sa stie sa iubeasca sau respecte intr-un mod genuin si deplin empatic. Dupa ce aceasta cale ajunge la maturitate, acolo apare alegerea.

    Si alegera devine defapt, iubire.

  4. @smog Nu sunt de acord cu tine, de ce lumea trebuie sa creada mereu ca daca nu traiesti o deceptie nu ai cum sa-ti asumi experienta? Mie mi se pare un act de egoism si infatuare sa alegi sa fi „matur” doar prin prisma relatiilor/evenimentelor ratate si autodistrugerii. Desi eu vad lucrurile asa, s-ar putea ca personalitatea mea sa ma impiedice sa vad perceptiile celorlalti care poate chiar au nevoie sa „dea cu capul de un obiect contondent” ca sa evolueze in timp ce mie mi se pare inutil (prefer intuitia in locul ratiunii). Asta inseamna ca ori m-am maturizat inconstient si fara experienta, ori am ramas un copil frustrat care nu-si da seama cum e de fapt; mi-e greu sa aleg una din ele. Insa stiu cert ca ceea ce e scris in ultimul paragraf este exact ceea ce caut si eu.

  5. How sweet. Fratilor (si surorilor?), eu va propun sa deschidem pe DarkQ o sectiune de matrimoniale, pentru ca am senzatia ca se pierd multe oportunitati p-aici 🙂 🙂

  6. @ Rhade

    E mai complicat.

    Cred ca deceptia merge mana in mana cu naivitatea. Si pana „nu ti-o iei pe spate” nu apare sansa distingerii binelui de rau. Ca atunci cand esti pusti si treci prin clopote de moarte cand pustii mai mari iti povestesc despre monstrii si mancatori de copii. Si da, asa cred ca apare si intuitia.

    Nici cu autodistrugerea nu sunt de acord insa pentru unii actioneaza ca psihologia inversa – focul arde, focul nu e bun. Insa tot asa apare intuitia.

    Cat despre iubire, fara intuitie nu apare defapt.. alegerea.

  7. @Martin, fiecare relație se termina cu un „dus rece”. E ca si cum te-ai trezi dintr-un vis. Pacat ca unii sunte orbi si nu isi d-au seama pe cine au langa ei.

    Si noi gresim ca facem prea multe compromisuri in numele iubirii. De schimbat se schimba doar acela care vrea acea schimbare in viata lui. Sper ca in viitor să fi mai prudent.

  8. cand esti mic, visezi multe. poate prea multe. la mine a fost mai grav….dupa o lunga perioada de timp de internet, mesaje, telefoane doar pentru ca era in celalalt colt al tarii, cand credeam ca totul e perfect chiar daca nu reusisem inca sa ne vedem (deh, eram in liceu, parinti restrictivi, calatorii mai rare), prima mea „iubire” a hotarat ca totusi asa nu merge si sa o lasam balta.
    timpul a trecut, fiecare a prins experienta necesara si mi-am dat seama ca asta faza cu sufletele pereche nu e asa roza pe cat credeam….apare rar si trebuie sa ai mare grija cum profiti 🙂
    la un moment dat am inceput sa vorbim din nou, ne-am si intalnit, mie mi s-a parut minunat…lui nu atat de mult, era schimbat total de cum il stiam. m-am lovit destul de tare atunci :)) oamenii se schimba, aia e clar.
    de atunci nu stiu daca am mai simtit ceva atat de puternic pentru un tip.

  9. interesanta povestire,
    chestia e ca in viata dai si de bune si de rele, cel mai important este cum te ridici dupa o cazatura din asta..
    in ceva trebuie sa credem, nu?
    Daca nici in iubire nu mai credem sau in partenerul cit de cit aproape de ideal in ce mai credem pentru ce traim?
    Traim pentru a invata, a descoperi iubirea si a iubi.. daca Fat Frumos vine pe un cal alb..cal alb sa fie…Daca tu te uiti dupa mertane albe..o sa ramai cu oki in soare ma tem…

  10. @Martin Mă bucur foarte mult ca ti-ai dat seama la timp.
    Până când noi nu dăm cu capul de cele mai multe ori nu invățăm.

    Si iti multumesc si eu ca ti-ai luat din timpul tau pentru a ne impartasi si noua experinta si gandurile tale. Iti doresc numai bine in viata.

    Alexander

  11. Foarte frumoasa povestirea.M-am regasit si in tine dar si in Cristian.Pentru o clipa am crezut ca fostul scrie despre mine dar cu alt nume:)).

  12. @Turcumartin, chiar daca acum poate nu mai vrei sa mai auzi de suflete pereche, iubiri si alte lucruri pe care le consideri prostii datorita experientelor pe care le-ai avut.

    Cu timpul daca ai sa gasesti persoana potrivita cu care sa poti pune in aplicare tot ceea ce iti doresti, incetul cu incetul, ai sa ajungi iar aici fara sa vrei, dar de data aceasta va fi o experienta placuta.

    Crede-ma si cred ca stii si tu, iubirea te loveste atunci cand nici nu te astepti mai mult. Acum depinde daca este sau nu persoana potrivita.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here