Pomul de Craciun si sms-ul nostru cel de toate contactele

E un obicei deja ca în preajma sărbătorilor, mai cu seamă a Crăciunului, să aruncăm privirile gândului şi în altă parte decât ni le aruncăm aproape în mod automat în restul anului. Este un obicei ca în seara de Crăciun să stai cu familia, să te simţi mai bun, să… aproape că eşti obligat “de împrejurări” să cauţi liniştea şi pacea …

Acea linişte şi pace sintetică, impusă prin peisajul alb ce se întrezăreşte pe ferăstruica din odaia mică, plină de dogoarea ce răzbeşte din soba bunicii, impusă de modul de viaţă şi moralitatea familiei adunate cu mic cu mare în Ajun în jurul mesei, impusă de filmele-utopii cu care ne-am obişnuit an de an în această perioadă, imported, a la New York.

Şi nu bag mâna în foc că nu e frumos. Este. Oamenii sunt mai zâmbitori acum, mai deschişi sufleteşte, mai împăcaţi cu ei şi cu cei din jur. Dar efectul acesta frumos dispare la fel de repede precum apare, odată cu terminarea sărbătorilor de iarnă. Fiecare îşi reia apoi firul robotizat al vieţii. Îşi aduce aminte de datorii, de necesitatea muncii, de copilul din pătuţ care va plânge dacă nu va avea Pampers curat, de prietenul care l-a înşelat şi minţit acum un an, de şeful cretin care, deşi e mai slab pregătit decât angajaţii săi, este dictator, nerespectuos, îşi aduce aminte de subalternii pe care i-a ocrotit în faţa şefilor, dar care mai apoi l-au înjunghiat din sete de afirmare. Feeria aceea frenetica, zumzetul acela scăldat în clinchete de clopoţei amuţeşte iar în faţa banalului cotidian, în faţa grijillor şi nevoilor. Şi-atunci mă-ntreb: ne-am prefăcut că e sărbătoare? ne-am prefăcut că suntem mai buni? ne-am prefăcut că lumea  e fericită şi inimile albe?

Am ieşit azi prin oraş. Alb. Frumos. Linişte. Puţini oameni pe stradă. Miros curat de zăpadă. Frig. Era exact ce îmi lipsea ca să mă liniştesc. Pentru că celelalte lucruri le poţi face şi în tot restul anului. Te poţi întâlni cu familia, te poţi împăca cu prietenii, cu iubita/iubitul, cu … tine… mereu. Dar nu poţi mirosi albul ăsta curat.

Haideţi să nu ne mai prefacem că suntem calzi. Haideţi doar să ieşim din casă, din griji, din nevoi… şi să mirosim frigul şi albul de afară. Asta e adevărata linişte. Asta e adevărata căldură a sărbătorilor. De aici derivă toate. Fără exagerări şi fără sentimentalisme mincinoase.

Mă uit în telefon în noaptea de Anul Nou şi văd 32 de mesaje noi. Prieteni, familie, colegi, şefi, cunoştinţe, foşti iubiţi, etc… Aproape toate sunt adresate la persoana a doua plural, sau poate expeditorul este exagerat de politicos: “Să aveţi….”, “Să vă fie viaţa….” , “noul an ce vă aşteaptă…” , etc. Damn ! Nu sunt eu mai multe persoane, nu sunt în vârstă şi nici nu am pretenţii de a mi se vorbi exagerat de politicos… Până şi mama mea dragă, care acu ceva timp ştia doar că pe butonul verde se răspunde la telefon,  a învăţat că un mesaj se poate trimite mai multor persoane odată şi astfel poţi face economie de timp. Nu am răspuns decât la unul. Un mesaj scurt, simplu, care spunea un sincer “La mulţi ani, micule!”. Era de la un om plecat departe, un om care de obicei nu se sinchiseşte nici măcar să se gândească la altcineva decât la el, cu atât mai puţin să adreseze cuvinte de alint. Am ştiut că dacă acel om a putut pune mâna pe telefon să-mi scrie un mesaj, înseamnă că omul respectiv îmi simte lipsa. Şi nu pentru că sunt sărbătorile. Asta e doar o scuză ca să îmi scrie.

Mă întreb ce poate gândi un om când scrie un mesaj de “La mulţi ani!” adresat tuturor contactelor din agenda telefonului. Oare se gândeşte că e o datorie morală să scrii un mesaj “de gloată” cu ocazia sărbătorilor? Oare se gândeşte că mesajul pe care tocmai l-a primit e “mai original” decât cel pe care l-ar fi putut scrie el cu sinceritate? Oare e prea costisitor un apel de un minut în care să spui celor dragi că îi iubeşti şi le doreşti numai bine? Oare dacă nu dăm un mesaj sau apel de sărbători, înseamnă sau se poate crede că nu ne pasă de ceilalţi?

Când a ajuns lumea atât de automatizată în sentimente? Când s-a pierdut valoarea gândului şi telepatia? Când am început să ne batem stând la coadă în piaţă ca să cumpărăm un brad la un preț exorbitant pentru a avea o atmosferă frumoasă în casă de sărbători? Când s-a inventat sms-ul „template” de sărbători? De când dracului e mai important să suni părinţii de sărbători să le spui că îi iubeşti decât să îi întrebi de viaţă o dată la o lună în tot  restul anului?

În aceeşi ordine de idei putem vorbi despre extraordinarele automatizări din industria “uşoară” de “interrelaţionări” amoroase, sau despre cele din fabrica de bani a vieţii fiecăruia… Dar acum chiar nu am chef să vorbesc despre astea.  Mi-ajunge “atmosfera de sărbători”.

Merg afară să mai trag în piept un aer rece. Aşa mă mai liniştesc.

Aşa. Gata, mi-a amorţit neuronul… de frig… Frateee! sunt drogat!!!… trag pe nas aerul rece până devin aproape inconştient de atmosfera de sărbători. Şi nici pom nu mi-am luat. Promit să merg la dezintoxicare… imediat după…