Acasă Cultura Oameni Narcis camuflat

Narcis camuflat

362
18

Pentru că am simțit că nu mă fac uneori pe deplin înțeles, mai ales în legătură cu anumite lecții pe care le învăț din jur, în timp, în ritmul meu, am simțit nevoia de a scrie acest articol.

Nu cred că mai este cineva care nu știe cine era Narcis în urzeala legendelor de demult.  Narcis, un muritor, din întâmplare având trăsături fizice (relativ) armonioase (am ocolit intenționat cuvântul „frumoase”), consumat de o vanitate de nestăpânit, a fost atras lângă un iaz (puteți să îi spuneți și baltă), de către zeița (dreptății divine la greci) Nemesis, lângă care lac/iaz/baltă s-a îndrăgostit de propria sa imagine reflectată în oglinda apei și a murit, paralizat fiind de către propria frumusețe (frumusețe, vorbind tot la modul relativ).

Departe de a fi (doar) o anecdotă filozofică, legenda lui Narcis și narcisismul în sine constituie o patologie crescândă la nivel mondial, care îl face pe „bolnav” dependent de o dorință interioară imensă de autosatisfacere și amor propriu. Întotdeauna, cea mai mare grijă care preocupă pe o anumită persoană narcisistă va fi felul cum „arată”, în detrimentul simțirii.

Pentru a-și atinge scopul de a arăta bine (și mi-aș dori să extindeți puțin înțelesul de „a arăta bine” dincolo de bariera fizică), acest tip de persoane vor nega pur și simplu sentimentele și realitățile înconjurătoare care contravin imaginii pe care ei o caută. Această obsesie a narcisistului țintește către toate tipurile de interacțiune umană, ajungându-se până într-acolo unde cel care suferă de această „afecțiune” se imaginează pășind într-o lume plină de oameni-pion, un fel de „supuși”, neimportanți în comparație cu „majestatea sa”-narcisistul, oameni care îi adoră (?)măreția.

Mai grav este că această imagine despre sine trece dincolo de planul virtual, ducând chiar până la descătușarea unor tendințe de dominare, manipulare, seducție, dorință de putere și control, îndreptate asupra celor din jur.

Dar dincolo de această realitate, ca să revenim la legendă, zeița Nemesis este totuși zeița Dreptății divine, o zeitate răzbunătoare, fără remușcări. Ea îl ademenește pe Nemesis în chip de reglare de conturi în stil „mafiot”, de stabilizare a balanței dreptății. Cuvântul  grecesc  „nemein” de la care pleacă „Nemesis” se traduce prin „răsplată” sau „a da fiecăruia ceea ce merită”. Plecând de la această etimologie, putem trage concluzia (poate copilărească în raport cu realitatea înconjurătoare) că narcisismul este o plagă a simțirii, o boală de suflet.

Psihologii (cred că americani, căci numai ei puteau da denumiri atât de exacte unei cutume a sufletului) au inventat chiar o „dereglare” („disorder”, cum spun ei) a personalității, numită în chip sugestiv „Narcissistic personality disorder” (sau NPD), explicând că cei afectați sunt preocupați în mod excesiv de lucruri ce țin în mod exclusiv de imaginea proprie, puterea deținută, renumele propriu și mândrie.

Tind să cred că vinovată de realitatea existenței atât de multor Narciși în jurul nostru este nu atât persoana care manifestă aceste însușiri descrise mai sus, cât societatea și mediul în care o astfel de persoană ajunge să se dezvolte. Înarmat cu o astfel de supoziție, cutez a spune mai departe că putem identifica, analizând mai multe cazuri, factorii care au dus la „construcția” unei astfel de „personalități”, neexcluzând vina purtătorului de „boală” care contribuie, fără să vrea poate, la răspândirea ei. Nu vreau să fac o analiză a acestor factori, pentru că nu este sociologia un domeniu în care îmi pot da liber cu părerea, fiind necunoscător, dar sunt sigur că orânduirea capitalistă și consumerismul au contribuit din plin la furnizarea lor.

Numai dacă privim reclamele existente pe posturile de televiziune, în presa scrisă, pe internet, vom sesiza imediat periculoasa spălare de creiere care marchează timpul realității în care trăim. Ne găsim în fața unei ispite fără precedent, mai periculoasă decât ispita cunoașterii înfruntată de Adam și Eva. Ne găsim puși în situația de a ne descurca singuri în fața pericolului de a rămâne paralizați literalmente în fața imaginii proprii, oglindită în ochii celor din jurul nostru, incapabili ulterior în a ne continua experiența vieții prin învățăminte constructive.

Singura metodă de a îndepărta această ispită este aceea de a ne îndrepta atenția către sine, către simțire, către sufletul propriu, dincolo de aparența imaginii, de orice fel ar fi ea. Cred că avem nevoie de puterea de a ne privi pe noi înșine, dar și reflexia noastră în ceilalți. Cred că avem nevoie de a simți, și nu avem nevoie de a ne admira. Cred că avem nevoie de a ne observa și repara greșelile proprii. Cred că avem nevoie de a ne ne iubi îndeajuns de mult pe noi înșine (într-atât încât să ne conștientizăm defectele măcar) înainte de a-i critica pe cei din jurul nostru.

Aplicat la un grup mai mare de oameni, narcisismul devine elitism – indiferența la suferința celor din jur, suferință datorată ignoranței noastre. Și aplicat unei națiuni, narcisismul/elitismul o poate transforma în societate cu structură fascistă. Și nu cred că greșesc cu nimic dacă spun că, din acest punct de vedere, tendința oricărei societăți construite pe principii narcisiste este în final fascismul. Derapajul către această nefericită extremă se poate petrece foarte ușor, pe ne-simțite chiar, așa după cum SUA ne dă un bun exemplu în această privință.

Și atunci ce ne rămâne de făcut pentru a contrabalansa Dreptatea?

Eu aș spune simțire, iubire, cunoaștere, în primul rând îndreptată către sine și apoi, în mod fluent, natural, către cei din jurul nostru. Voi ce spuneți?

Articolul precedentStrăin printre străini
Articolul următorModa, bat-o vina!
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

18 COMENTARII

  1. Legenda creată pe baza mitului lui Narcis nu spune că Narcis ar fi fost îndrăgostit de sine. Aceasta e doar o dezvoltare ulterioară, tipul de om zis „narcisist” fiind mai degrabă rezultatul psihologizării poveștii relatate de poetul Ovidiu în a treia carte a Metamorfoze-lor sale.

    Inițial, Narcis era doar un om plăcut de toată lumea, dar care nu putea să placă pe nimeni cu adevărat. El era de fapt un retras, un timid și un inocent. Acest detaliu (de la care pornește de fapt ideea greșită că Narcis era încă de la început îndrăgostit de sine însuși, ceea ce-i contrar spiritului legendei) vine oarecum în apărarea lui Narcis, pentru că el el ajunge un îndrăgostit de sine doar ca urmare a faptului că înnebunea pe toată lumea. Practic, Narcis a fost victima răsfățului de care se bucura din partea celorlalți, iar faptul că a ajuns să se îndrăgostească de sine însuși nu e altceva decât rezultatul acestei antrenări treptate în adorația celor din jur. Drama sa este că adulația de care se bucura i-a fost fatală, el începând să creadă sincer în virtuțile pe care imaginea lui le emana și de care nu era conștient până atunci.

    Abia când, aplecându-se, și-a zărit chipul în apă s-a îndrăgostit de sine atât de tare (asemeni tuturor celor ce-l văzuseră înainte ca el însuși să se poată vadea) încât s-a aplecat prea mult, dorind să se atingă (sau, poate, să se sărute?!) până când și-a pierdut echilibrul și a căzut în apă, înecându-se în propria imagine. De fapt, nimfele erau cunoscute tocmai prin faptul că atrăgeau oamenii în capcană și-i făceau să-și piardă mințile până la a-și pierde viața (mulți chiar prin înec). Asta sugerează, o dată mai mult, că Narcis a fost încă de la bun început „montat” într-o credință falsă, învățat să creadă în imaginea sa și în mitul propriei sale dezirabilități, până când a devenit dezirabil chiar lui însuși (ceea ce a însemnat, implicit, că devenise indezirabil și insuficient pentru propria lui existență).

    Mitul lui Narcis evocă oamenii care văd fără a înțelege și fără a (se) putea descoperi. Văzul este captiv văzului, simțurile sunt separate de simțirea care le dă viață. Profeția făcută de Tiresias la nașterea lui Narcis a fost că va trăi (și se va bucura din plin de viață) atâta vreme cât nu se va privi pe sine și cât nu se va putea vedea. Așadar, tocmai preocuparea cu descoperirea de sine este, din punct de vedere simbolic, similară dramei lui Narcis. Omul vrea să se vadă și să se autocunoască, dar pe măsură ce devine conștient de minunata-i alcătuire se îndrăgostește de sine, își pierde echilibrul interior și începe să facă greșeli ce-i sunt fatale.

    O variantă a poveșii spune că nimfa Eco (blestemată de Hera – soția lui Zeus – să nu poată vorbi niciodată prima, ci doar să repete ecoul celor auzite) nu știa cum să-i atragă mai bine atenția lui Narcis, care se plimba prin pădure. Neputând vorbi, l-a urmărit pe Narcis peste tot, așteptând ca acesta să zică primul ceva, pentru a putea să-i întoarcă măcar vorba. Când acesta și-a strigat prietenii „E careva pe-aici?”, Eco a repetat, fericită: „… aici, aici”, iar Narcis a răspuns de fapt ecoului propriilor sale vorbe, strigând: „Vino!”. Eco, din ce în ce mai nerăbdătoare, a strigat la rându-i: „…vino, vino…” grăbindu-se să-i sară în brațe. Însă Narcis, speriat de o așa întâmplare, a refuzat s-o primească, respingând-o prin cuvintele „N-o să-ți dau putere asupra mea!” (Practic, Narcis se speriase de faptul că răspunsese unei năluciri – propriei sale voci – și a vrut să scape imediat de fantoma ce-i tulburase mintea și dreapta judecată.) Auzind aceste vorbe, Eco s-a retras rănită, într-o peșteră, murmurând în timp ce se îndepărta „…o să-ți dau putere asupra mea…”. Așa cum Nemesis, zeița Dreptății hotărâse deja („Fie ca cel ce nu-i poate iubi pe alții să se iubească pe el însuși!”), ceea ce a făcut Narcis avea să se întoarcă asupra lui, ca un ecou întârziat al propriilor fapte. Îndrăgostit de sine, dar neputând ajunge la el însuși, Narcis n-a avut în final altă alegere decât sinuciderea, aruncându-se în apă în direcția propriei proiecții și distrugând astfel – cu prețul propriei vieți – oglinda liniștită a superficialității, care-i tulburase atât de profund existența.

    Morala? Pare oarecum… narcisistă, nicidecum anti-narcisistă. Să nu respingem niciodată ceea ce ne este propriu, pentru că vom ajunge să-l căutăm într-atât de mult în toate cele, încât atunci când îl vom fi găsit în final, nu-l vom regăsi decât ca imagine a profunzimii, ceea ce va face dezamăgirea de nesuportat.

    😎

  2. Da, socio-cultura zilelelor noastre incearca sa ne transforme pe toti in Narcis(i). Cum foarte putini reusesc sa ajunga la nivelul standardelor impuse, restul se prabusesc in propria neputinta, fiind mai usor de controlat de papusarii de azi. Un om complexat, nesigur pe sine, este vulnerabil si se multumeste cu putin. Dar poate mai pastreaza o farama de suflet acolo undeva. Pe cand narcisistul, adulat si urcat pe piedestal, si-a pierdut demnitatea si principiile, pentru ca tot ce are de oferit si tot ceea ce i se cere este doar imaginea lui.

    La orice pas suntem bombardati de chipuri de narcisi, care vor sa ne vanda una alta sau sa ne indrume pe o anumita cale. Din pacate majoritatea cadem in plasa, absorbiti dea cest miraj, tanjind si noi spre acolo.
    Pentru un om impacat cu sine, aceste atractii nici nu exista, sau chiar daca se lasa furat de el, reuseste sa se ridice dupa ce mirajul s-a risipit. Din pacate pentru cineva vulnerabil, neputinta asta poate fi fatala (si in minte mi-a aparut brusc acum imaginea unei adolescente sinugicase).

    Da, iubirea si respectul de sine, plus o platforma realizata din cateva principii solide de viata, ne pot impiedica sa nu cadem in plasa (aka balta) narcisismului. Ce este necesar azi, e mai mult respect fata de fiinta umana si tot ceea ce ne inconjoara (animale, natura), astfel viitorul nu arata prea…colorat.

  3. Viitorul deja nu arata prea colorat Nick H … Deja aceasta afectiune a narcisismului este prea prezenta in viata de zi cu zi a multor locuitori ai pamantului si din cauza asta exista si atatia oameni care sufera de complexe, deoarece se vad pusi in inferioritate fata de acei narcisisti, pentru ca li se da peste nas mereu, fie direct fie indirect si este foarte, dar foarte usor sa iti creezi o bariera psihica incat sa crezi cu putere ca esti complexat dar este foarte, foarte greu sa scapi de ea.

    Am intalnit destui oameni care sunt narcisisti si am observat de multe ori, placerea asta sadica pe care o au, de a obtine tot ceea ce vor, prin orice mijloace, renuntand intradevar la Deminitate … Cuvant pe care nu cred ca i-au cunoscut vreodata intelesul.

    De multe ori narcisistul are de pierdut multe, mai ales ca va ramane singur toata viata lui din punct de vedere sentimental, dar pana sa realizeze acest lucru, lasa multe suflete ranite in urma lui, fara sa stie ca intr-un final va ajunge si el lafel.

    Ce conteaza mai mult pentru un Narcisist decat propria lui placere, bucurie, satisfactie, mandrie … doar are cu ce si din punct de vedere fizic dar poate si din punct de vedere intelectual, social si tot arsenalul acesta care nu este nimic altceva decat o arma mortala … Asta conteaza cel mai mult pentru el… sa se simta el cat mai bine, fara sa ii pese de ceilalti din jurul lui si asta e o forma de narcisism.

  4. Ca sa pastrez drumul dat de GRID am sa v-a spun propia mea viziune asupra aceste legende. Si am s-o spun cat mai pe scurt.

    Daca nu ar exista oglinzi in care sa ne vedem chipurile si trupurile, am fi obligati sa ne percpem dupa cum ne privesc ochii celor din jur.
    Iar daca am fi un chip frumos pe un trup superb, admiratia celor din jur ajunge sa ne sminteasca mintea, iar daca mai pui ca toti, dar absolult toti incearca din rasputeri sa se poarte cu tine cat mai frumos si sa-ti ofere totul, ajungi sa crezi ca e dreptul tau sa fie asa, iar toate aceastea conduc la sentimentul ca esti unicul mai presus de toti.
    Apoi nefind nimeni in jur care sa-i spuna macar odata o vorba urata, el a crescut, trait in binefacerea bunastarii binelui, el nemaifiind in stare sa cunoasca alte conditii.
    Se poate spune ca el a crescut, trait nu ca un om ci ca o imagine rasfatata si adulata de cei din jur, o imagine apartinand tuturor si niciodata nimeni nu ar fi conceput ca el sa apartina unui singur om, ca prieten, sot si tata, ar fi redevenit om, lucru de neconceput, el trebuia sa ramana imaginea care incanta simtirile si ochii tuturor.

    DE fapt nimeni nu a dorit sa vada ceva dincolo de imagine.
    va continua.

  5. @FireMan
    Paragraful care începe cu „Aplicat la un grup mai mare de oameni” este aproape în întregime eronat.

    Elitismul nu este caracterizat de „indiferenţa la suferinţa celor din jur”. Probabil că te-ai bazat pe wikipedia în limba engleză, unde apare într-adevăr „Applied to a social group, it is sometimes used to denote elitism or an indifference to the plight of others.” dar ai omis acel or pe care-l înţeleg ca introducând o alternativă faţă de elitism nu o explicaţie a termenului. Pentru detalieri se poate vedea atât topicul elitism de pe wikipedia cât şi definiţiile de dicţionare.

    Nici fascismul nu este o formă a narcisismului la nivel naţional. Naţionalismul excesiv sau etnocentrismul sunt, însă, forme ale narcisismului la nivelul unei naţiuni. Desigur, şi fascismul conţine o doză de narcisism social, dar asta nu-l face mai narcisist decât orice altă doctrină politică. Toate doctrinele politice susţin că sunt cele mai bune şi mai potrivite pentru organizarea/ conducerea societăţii sau a unui stat şi exponenţii lor, odată ajunşi la putere, îşi pun în aplicare, sau cel puţin vreau s-o facă, propriile doctrine. La fel, nici elitismul nu este caracteristic fascismului; Orice partid are şi îşi promovează propriile elite.

    @Grid (Îmi promisesem că nu mai intervin la postările tale dar nu mă pot abţine 🙂
    Nu trebuie confundată Nemesis cu Dice (Dike), Prima este zeiţa dreptăţii divine a doua este zeiţa dreptăţii.
    Nu ştiu ce variantă a legendedei lui Narcis ai folosit dar aceasta se îndepărtează foarte mult de cea Metamorfozele lui Ovidiu. Pentru citatele de mai jos eu am folosit traducerea făcută de David Popescu (Editura Ştiinţifică, 1959).

    [Narcissus,] Fiul lui Caphisos ajunsese la vârsta de 16 ani. La această vârstă părea şi copil şi tânăr. I-au dorit prietenia mulţi băieţi şi multe fete. Dar frumuseţea lui fragedă era unită cu o mândrie atât de îndârjită, că nu s-a atins de el nici un tânăr şi nici o tânără.
    În acest text cuvântul „prietenia” a fost adăugat din raţiuni de receptare a homosexualităţii în perioada comunistă.

    Când [nimfa Echo] l-a văzut pe Narcissus rătăcind prin păduri neumblate, s-a aprins de dragoste şi a pornit pe furiş pe urmele lui. Cu cât mai mult se ţinea după el, cu atât flacăra o încălzea mai puternic, la fel ca pucioasa, care, lipită la capătul unei făclii, atrage flacăra apropiată de ea. O, de câte ori a voit să se aproprie de el cu cuvinte ademenitoare şi să-i facă suave rugăminţi. Natura vocii sale o opreşte şi nu-i îngăduie să înceapă. Dar, ceea ce îi îngăduie, stă gata să audă pe Narcissus vorbind şi să răspundă, repetându-i ultimele cuvinte.

    Din întâmplare copilul, răzleţit de trupa credincioasă de însoţitori, strigă: “E cineva pe-aproape?”. “Aproape” răspunde Echo. El rămâne încremenit de uimire şi, după ce-şi aruncă privirile în toate părţile, strigă cu voce puternică: “Vino”, şi nimfa la rându-i cheamă pe cel ce o cheamă. Se uită înapoi şi iarăşi nevenind nimeni, zice: “Fugi de mine?”. Şi primeşte înapoi tot atâtea cuvinte câte a spus. El mai întreabă şi, amăgit de vocea cealaltă, zice: “Să ne iubim”. Şi cu o voce cum nu va răspunde vreodată cuiva mai plăcut, Echo repetă “Ne iubim”. Îmbătată de propriile-i cuvinte, ea iese din pădure şi aleargă să se arunce de gâtul iubitului dorit. Dar acesta fuge şi fugind, spune: “Nu mă îmbrăţişa, mai bine să mor decât să mă las ţie”. Ea nu răspunde nimic altceva decât: “Mă las ţie”.

    Este clar că acest text contravine comentariilor pe care le-ai făcut asupra legendei. Cum bine spuneai, termenul „narcisist” provine din psihologizarea poveştii spuse de către Ovidiu, ori, odată cunoscut acest fapt, este nerelevantă, în context, altă legendă, care modifică datele. Este neproductivă interpretarea sau caracterizarea „narcisismului” pe baza unei alte legende decât cea avută în vedere de cei care au dat acest nume unei stări psihice.

    Aş fi pus şi textul în care Narcis îşi vede chipul în apă şi se îndrăgosteşte de el însuşi – unul dintre cele mai frumoase texte din Metamorfoze – dar fiind de trei pagini ar fi prea mult pentru un comentariu pe blog şi n-am găsit nici link pe net pentru o traducere în română a lui. Totuşi, voi da un link spre textul în latină, o traducere în engleză şi câteva comentarii.

  6. @sicmarin

    Nu pot să nu rămân uimit de… cât de repede… „i am busted”. Nu scapă nimic ochiului criticului de calitate și pentru asta îți sunt recunoscător: pentru corecturi. Într-adevăr m-am „docomentat” fix de pe Wikipedia în legătură cu paragraful la care te referi, mai exact la capitolul NPD. Ce să fac, dacă nu am răbdarea necesară pentru a consulta mai multe surse? 🙂 Dar promit să-mi fie învățătură de minte!

    Este perfect corect și ceea ce spui despre greșeala mea puțin intenționată și puțin „revoluționară” în legătură cu fascismul și naționalismul exagerat.

    Cât veni vorba despre intervențiile lui Grid, mă simt ca un drăcușor ghiduș când am onoarea de a fi completat sau corectat de voi doi. 😀 Și nu pot să nu fiu puțin sincer și să nu recunosc că atunci când scriam articolul mi-a venit în minte faptul că va fi foarte probabil să fiu criticat „la nivel înalt”. De altfel, nutresc mai mereu speranța că voi reuși să atrag în „dezbateri”, prin cele scrise, oameni ca voi. 🙂

    Și că tot veni vorba de surse menționez sursele de inspirație:

    http://www.wikipedia.org (english) – articolele „Narcis” și „Narcisism”

    http://www.adbusters.org (despre care se spune că sunt o mână de oameni care au stârnit mișcarea Occupy Wall Street) – m-am inspirat dintr-o critică umoristică a lor la adresa revistei „Vogue” ce făcea paralelă cu legenda lui Narcis

    – România zilelor noastre aka promovarea non-valorilor în societatea românească prin diferite medii mai mult sau mai puțin virtuale

  7. sicmarin~

    Nemesis e desemnată în mod obișnuit ca fiind zeița dreptei măsuri, a echilibrului și moderației, pentru că se face agentul compensării divine a exceselor de orice formă. Este percepută adesea ca fiind zeița mâniei justificate (Dreapta Mânie) și a răzbunării, însă Nemesis nu e la drept vorbind o zeitate care să decidă și să atribuie pedepse ci doar agentul executor al creanței aparute ca urmare a săvârșirii faptei. Ea este de fapt personificarea unei emoții, apărând ca stăpână a resentimentelor care se nasc din actele injuste, singura „pedeapsă” căreia Nemesis îi este garant fiind faptul că omul cade pradă propriului exces și propriei sale lipse de măsură înainte de a răspunde în fața altcuiva.

    Homer și Hesiod prețuiesc cel mai mult, între toate sentimentele umane, două reprezentări emoționale – Cumpătarea (Aidos) și Nemesis (Dreapta Răsplată). Aceste nu sunt la drept vorbind zeități ci principii în acțiune. Eventual, pot fi înțelese ca mijloace de manifestare a dreptății divine (personificarea executorilor sine materia ai justiției divine).

    Themis (Justiția) este una dintre Titanii care l-au precedat pe Zeus și poate fi considerată adevărata patroană și ocrotitoare a dreptății, dacă nu principiul ei suprem („natura” dreptății). Despre zisa zeiță Dice/Dike (fiica titanidei Themis) nu se știu prea multe, dar în calitate de justiție umană (justiție morală) nu poate fi decât o mascotă a Dreptății. N.B. – Deși nu se pronunță ca în engleză (unde dice = zar, iar dike/dyke = stăvilar) ci grecește (diké), cred că sensul pe care acest nume l-ar avea în engleză ar fi foarte nimerit.

    Spui că a doua variantă a legendei contrazice propriile-mi comentarii și, ca urmare, n-ar fi trebuit menționată. Păi dacă această variantă există totuși, n-ai zis chiar tu că nu trebuie să ocolim faptele 🙂 ? Dacă-mi contrazic propriile comentarii, nu-i nicio problemă – e ca și cum mi le-aș schimba. Problema ar fi dacă aș contrazice spiritul legendei, ori legenda nu poate fi contrazisă de niciuna din variantele sale. Eu înțeleg la ce te referi, anume că determinarea exterioară contrazice aparent determinismul interior al narcisismului, însă în realitate inocența (nevinovăția) lui Narcis față de [ ceea ce pare a fi ] narcisismul său e tocmai reflectarea punerii pe umerii săi a poverii sociale. Cu alte cuvinte, nu e nicio contradicție în faptul că omul e în același timp singur (în fața ființei sale) și însoțit (ca ființare între alte ființări).

    Nu contează dacă moartea sa e un accident nefericit (datorat ființării care-și ratează ființa) sau dacă e doar o sinucidere (o ființare care se reneagă). Ambele variante înseamnă același lucru. Până la urmă și dacă Narcis a fost o fire mândră și dacă n-a fost, rezultatul e același. Ceea ce diferă e doar istorisirea excursului despre mândrie (mândria rămânând un aspect secundar în economia poveștii, esențial fiind doar că Narcis n-a avut ochi decât pentru acel Narcis-al-tuturor, ori acela nu exista). Într-un caz eroarea cu privire la sine însuși apare ca mândrie (infatuare, iubire de sine), pe când în celălalt caz – varianta lui Ovidiu – eroarea e inocentă (deși la fel de puțin justificată).

    Spui, de asemenea, că este „neproductivă” justificarea psihologizării printr-o altă variantă a legendei, însă psihologizarea n-a apărut din neant. Chiar existența mai multor variante istorice ale aceluiași mit dovedește o persistența în timp a încercărilor umane de a înțelege ce anume se află în spatele unui mit și de a da seamă pentru ceea ce nu poate fi înțeles. Așa s-a născut psihologia.

    Nu mi-am contabilizat în mod exact referințele bibliografice (unde-am pus, ce și de unde am luat) pentru că ele au fost mai mult orientative (și oricum n-am avut intenția, mai ales la ora aia din noapte, să elaborez prea mult). Totuși, ca să te lămuresc întrucâtva, spun acum că m-am bazat în cea mai mare parte (mai ales pentru cea de-a doua variantă a legendei) pe cartea Mythology: Timeless Tales of Gods and Heroes, cea mai consistentă expunere de mitologie pe care o cunosc, carte scrisă de clasicista Edith Hamilton în 1940 și revizuită în 1942. Eu am o ediția ceva mai nouă (de buzunar) a cărții respective – Mentor Books, New York, 1969 – din care am tradus (destul de liber) pasajul preluat de tine din ediția publicată în România (probabil citezi din studiul introductiv al traducătorului David Popescu, dar care seamnănă suspect de bine cu textul lui Hamilton – sper că e și citat cum trebuie acolo, că doar a fost publicat la Editura Științifică!). Edith Hamilton nu precizează sursa legendei, însă e de așteptat că e vorba de o sursă greacă și nu de una romană.

    Am mai consultat și alte cărți de mitologie (vreo 4 la număr), pe care din comoditate nu le mai citez acum, precum și o ediție în engleză a Metamorfozelor lui Ovidiu.

    Cred că modul cel mai nefast în care poate fi folosită o carte este acela în care cititorul rămâne atât de legat de textul citit încât nu i se mai poate sustrage, rezultatul fiind incapacitatea de a spune ceva cu de la sine putere.

  8. FireMan~

    Eu la scris sunt foarte narcisist – probabil de-aia sunt atât de gratulat 😀 . Mai rămâne să mă înec și să las în urmă un cortegiu de răniți și de suspine, ca să fie imaginea completă.

    😎

  9. RobertG~

    Înscenăm, dar narcisismul meu are nevoie de o fântână foarte adâncă, ca să nu ies repede la suprafață. Plus că avem nevoie de sicmarin să verifice adâncimea apei cu șublerul, ca să nu zică după aia că m-am înecat într-o baltă.

    😎

  10. continuare

    DE fapt nimeni nu a putut sa vada dincolo de imagine, dar toti au beneficiat de bucuria adusa de imaginea lui si au dorit chiar sa profite, dar asta ar fi-nsemnat sa mazgaleasca incet incet sa murdareasca pana la acoperire si disparitie acea superba imagine.
    Narcis dupa mine stia ca atunci cand esti folosit, intrebuintat, te uzezi, iar asta duce la stricare, distrugere si uitare, fiindca nimeni nu ar mai fi dorit iubirea unei mumii.
    Apoi a fost condamnat de la nastere ca toti sa-i doreasca frumusetea, imaginea, nimeni nemaiputand sa vada dincolo de aparenta cu adevarat in sufletul lui.
    Narcis desi adulat de toti, dorit de toti, nu a fost de fapt iubit de nimeni cu adevarat, toti au iubit imaginea frumoasa a purtatorului si nu pe purtator.
    De asta Narcis nu a vrut sa se uzeze cu nimeni, si-a dat seama ca nu exista nimeni in lume care sa-i daruiasca iubirea pentru el si nu pentru frumusetea lui, si-a dat seama ca acceptant iubirea celorlalti nu face altceva decat sa devina o curva pentru care se vor ucide multi oameni intre ei, iar in timp uzata si descreptita, blestemata v-a fi.

    Dar nici decizia si puterea de-a ramane pur nu a contat in ochii oamenilor, fiindca ei in dusmania lor neputand uza decat de imaginea inebunitoare, obsesiva a lui Narcis si fara a putea sa se bucure, uzeze, de trupul lui Narcis … l-au ucis … ca sa nu mai sminteasca mintile tuturor.

    Iar atunci cand au realizat ce au facut … au creeat legenda.

  11. Narcis e frumusetea, suberbul, magnificul, superlativul, esteticul, armoniosul, placutul, inaltatorul, grandiosul, pretiosul, maretul, perfectul, stralucitul, minunatul, maiestosul, falnicul, maiestosul, purul, castul,inocentul, ingeniul … candoarea desavarsita neprihanita.

    SI ca tot ce reprezinta Narcis in lume, noi oamenii, stricam, distrugem, ucidem. Pentru simplul motiv ca suntem lacomi si vrem/impunem Narcisului, propietatea, iar cand realizam ca nu poate fi numai al nostru sau si un pic al nostru ca propietate, preferam sa distrugem, ca sa nu fie al nimanui.

  12. @CristyMaykei

    Nu te supăra pe mine, dar nu sunt de acord cu această „imaculata” concepție conform căreia Narcis ar fi un fel de mironosiță – fecioara Maria.

    Nu degeaba am făcut paralela între legenda lui Narcis și ceea ce constituie o „dereglare de personalitate” în ochii unor psihologi/psihia cu ceea ce se petrece în jurul nostru.

    Frumusețea nu numai că nu aparține, ca drept de proprietate, celor care vor să aibă acces la „imaginea” de care vorbești, dar nu aparține nici măcar purtătorului său. Ea este un dat natural. Și atât.

    De unde inepțiile astea despre vinovăția doritorilor? Este la fel de natural să dorești frumusețea, precum este natural să o deții. Purtătorul o poate împărtăși sau nu celor care crede el că merită „darul” său, dar numai dacă nu are impresia că dăruiește ceva și numai dacă acest „dar” decurge într-un mod natural, fluent. Frumusețea poate fi împărtășită fără acea impresie că „purtătorul” dăruiește ceva.

    „Păcatul” lui Narcis este tocmai păcatul celor care consideră că frumusețea lor este o proprietate, pe care simt că o înstrăinează odată cu atașamentul față de o persoană. La fel cum „frumoșii” zilelor noastre au impresia ba că frumusețea lor este veșnică, ba că este unică este unică, ba că este de neatins. Și această cutumă se traduce prin dragoste exagerată față de propria persoană. Ca să iau un exemplu, este la fel de condamnabilă fățărnicia unui om care nu poate să se atașeze de un alt om doar pentru că el consideră că este PREA frumos pentru a-i acorda celuilalt „avantajul” de a „profita” de frumusețea sa.

    Un astfel de comportament l-aș numi (și, dacă nu mă înșel, așa l-au numit mulți „specialiști”) complex de superioritate. Un om frumos (discutând la nivel relativ), care consideră că frumusețea sa este un obiect pe care îl poate dărui, suferă de un complex de superioritate. Iar viața acestor oameni devine cu atât mai grea cu cât ei își accentuează în propria gândire ideea că frumusețea lor este un lucru de preț. La fel cum un om bogat consideră că este un lucru înjositor a se atașa de oameni săraci, doar pentru că el consideră că nimeni nu ar trebui să „beneficieze” de avantajele bogăției lor, decât dacă acel om merită.

    Se scoate din discuție, în astfel de momente, atașamentul sentimental, care nu are nici o legătură cu bogăția, și nici măcar cu frumusețea imaginii pur fizice. Și atunci, legenda lui Narcis devine o legendă cu caracter moralizator.

    Nici bogăția, nici inteligența, nici frumusețea nu ar trebui să constituie piedici cu caracter de proprietate (care pot fi înstrăinate sau nu unei alte persoane) în calea sentimentului pur.

    Amin 🙂

  13. Iulian Prietene de ce sa ma supar cand un Prieten Drag isi spune pasul lui, ideea lui, conceptia lui?

    Insa eu raman la viziunea mea, fiindca stiu sigur ca sentimentul pur nu exista, cel putin pana inainte de Aminul spus la slujba de inmormantare.
    Asa ca dorim si frumusetea si inteligenta si bogatia si oricat incearca oricine sa spuna ca nu toti muritorii tanjesc dupa ele, minte, le dorim cu atat mai mult cu cat NU le avem.
    Tocmai ca Narcis reprezinta tot ce am spus mai sus si-a aparut ca incercare de-a ridica omul spre sfere mai inalte prin cresterea vibratiei mai aproape de divinitate, insa omul in animalul lui a devorat si-apoi a si cacat si cand i-a mirosit urat a astupat mizeria cu o legenda frumoasa.

  14. @grid
    1.
    Nu intenţionam să fac o trecere în revistă a întregului pantheon grec (şi ulterior roman) în conexiune cu dreptatea. Ar fi trebuit să încep cu eriniile (aşa cum fac şi unele cursuri şi tratate de istoria dreptului), pare-se cele mai vechi zeităţi greceşti în acest domeniu, cu legături directe şi nemijlocite în adâncuri indo-europene. Ar fi trebuit să mă preocupe influenţa straturilor succesive de migraţii asupra evoluţiei pantheonului. Ar fi trebuit, apoi, să fac lungi digresiuni pentru explicarea conceptelor de dreptate, de pedeapsă şi de răzbunare la greci, mai complexe chiar decât distincţia între dreptatea/pedeapsa/răzbunare divină şi cea umană. Nici de evoluţia conceptelor şi de receptarea lor în lumea romană şi târziu, începând cu renascentismul, când au ajuns să se confunde nu numai atribuţiile zeiţelor mamă şi fiică (titana Themis şi Dike) cu cele ale lui Nemesis, încât reprezentările picturale sau sculpturale ale jusiţiei (dreptăţii) – o femeis legată la ochi, cu o balanţă care cântăreşte dreptatea şi/sau o sabie cu care o impune – fără a se mai putea spune, fără putinţă de tăgadă şi dincolo de cum au fost botezate de către autori, dacă este vorba despre Themis, Dike sau Nemesis.

    M-am menţinut doar la a semnala o inadvertenţă. FireMan corect arătase că Nemesis este zeiţa dreptăţii divine dar, poate din grabă, îi atribuisei acesteia atributul de zeiţă a dreptăţii, ceea ce-i cu totul altceva.

    2.
    O lungă perioadă am avut drept memento şi sursă lămuritoare asupra pantheonului grec o carte românească, Dicţionar de mitologie generală, a lui Victor Kerenbach (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1989). În ultima vreme folosesc mai mult net-ul, în special Theoi Greek Mythology, pentru că are marele avantaj de a da citate, in extenso, din scrierile antice.

    Nu cunosc cartea lui Edith Hamilton, la care faci referire.

    În rest, prin bibliotecă am şi folosesc atunci când este cazul, majoritatea cărţilor cuprinzând clasicii greci şi latini, apărute la noi, iar pe HD-uri şi DVD-uri o grămadă de cărţi în format electronic (multe Loeb şi vreo 10 dicţionare şi enciclopedii care au în titlu cuvântul „Mythology”), la care fac uneori apel pentru a fi sigur că nu fac erori scriind doar din amintiri. Acum, de exemplu, scriu cu 4 cărţi deschise lângă calculator (Kerenbach, Ovidiu, Homer – Iliada şi Odisea – şi Hesiod), cu 3 .pdf-uri (enciclopedii), un .doc (Ovidiu) şi cu 3 tab-uri deschise în Firefox (wikipedia şi cele două linkuri referite, cel indicat în comentariul precedent – textul în latină – şi cel indicat în prezentul comentariu).

    Citatele, scrise cu caractere italice, sunt preluate direct din traducerea făcută de către David Popescu (a cărţii „Metamorfoze” scrisă de către Ovidiu) şi nu din studiul introductiv. Între timp am găsit pe nişte huburi, folosind DC++, cartea scanată şi cu un OCR prost dar utilizabilă.

    NB. Când am citit prima dată răspunsul tău eram prea obosit ca să mă apuc de scris, şi poate că bine am făcut pentru că acum am amintiri, ca dintr-un vis, că scria şi ceva despre Petru Creţia şi oareşce nedumeriri asupra titlului cărţii din care am citat.

    3.
    Traducerea făcută de către David Popescu este, mi se pare mie, apropiată originalului, lipsind artificiile pe care le-ar fi impus o traducere în versuri, dar totuşi având unele abateri (de ex. cea privind „prietenia”, pe care am semnalat-o, sau indicarea vârstei lui Narcis).

    Mă îndoiesc ca David Popescu să fi cunoscut cartea lui Edith Hamilton, care, după cum spui, ar avea în vedere o altă legendă, anterioară lui Ovidiu, pentru că într-o notă de subsol scrie: „Legenda despre Narcis, ca şi cea despre Echo, nu se găseşte la alt scriitor înaintea lui Ovidiu.”

    Wikipedia face referire la o astfel de legendă, greacă, cu vreo sută de ani anterioară lui Ovidiu, dar se pare că încă nu a fost publicată ci a fost publicat doar un comentariu, în 2004, asupra unui manuscris redescoperit. Puţin probabil ca acel manuscris să fost accesibil lui Edith Hamilton Hamilton şi oricum nu despre el poate fi vorba deoarese povestea din el diferă mult atât faţă de cea a lui Metamorfoze cât şi de cea la care ar face referire Hamilton. În acea poveste nici nu se aminteşte de vreo nimfă ci doar de băieţi care se îndrăgostesc de Narcis, un băiat este cel care înduplecă un zeu să-l pedepsească, etc.

    Nici una dintre referirile la Narcis, prezente la autorii greci sau romani, repertorizate şi date in extenso de către Theoi Greek Mythology nu dă vreun dialog între Echo şi Narcis, de genul celui la care faci referire.

    Apropierea de dialoguri, până la limita apariţiei unor diferenţe datorate traducerilor succesive (traduttore, traditore), face extrem de puţin probabilă o altă sursă a acestora decât cea a Metamorfozelor. De aici şi nedumerirea mea asupra referinţelor de unde ai preluat legenda şi mai ales acele dialoguri. Am vaga impresie că fie clasicista Edith Hamilton a amestecat legendele, ceea ce este aproape exclus, fie, cu o citire neatentă cărţii acesteia, le-ai amestecat singur.

    4.
    Arătasem că în context – articolul lui FireMan, centrat pe ideea narcisiştilor din/dintre noi asezonat cu prezentarea legendei din Matamorfoze şi a narcisismului – este irelevantă altă legendă decât cea din Metamorfoze, cu atât mai mult cu cât ea ar contraveni atât legendei consacrate cât şi narcisismului (aşa cum îl înţelege psihologia). În sine, relatarea unei alte legende nu poate face deloc rău, sub condiţia avertizării (pentru a nu se creea confuzii) că această legendă se îndepărtează de legenda care a stat la baza „botezării” ca narcisism a unei stări psihice. Mă feresc a spune boală pentru că narcisismul doar atunci când depăşeste un oarecare nivel intră în domeniul patologicului.

    Nici măcar atâta nu m-ar fi determinat să scriu, dar ai făcut mai mult. Pe baza unei alte legende ai tras concluzii care erau străine legendei lui Ovidiu şi narcisismului, şi, încă o dată în plus, le-ai integrat/aplicat narcisismului/narcisistului deşi nu le era locul acolo.

    Tot pe baza acelei legende (care-mi este necunoscută şi de a cărei existenţă mă îndoiesc din motivele mai sus arătate) ai tras concluzia: „Practic, Narcis se speriase de faptul că răspunsese unei năluciri – propriei sale voci – și a vrut să scape imediat de fantoma ce-i tulburase mintea și dreapta judecată.”. Din Metamorfoze, şi intenţionat am citat cu bold atunci când am reprodus textul din Metamofoze, se vede clar că după o primă parte a discuţiei dintre Echo şi Narcis, nimfa a ieşit din pădure şi a vrut să-l îmbrăţişeze pe Narcis. Nici vorbă de sperietura lui Narcis, care l-ar fi făcut ridicol, nici vorbă ca Narcis să fugă; Cea care fuge este Echo, după ce fuse-se respină de către Narcis.

    5.
    Prin maliţiozitatea ultimei fraze a comentariului #8 m-ai determinat să fac şi alte câteva analize pe textele tale, deşi nu am obiceiul să comentez interpretările, ideile şi părerile altora. Blogul, ajuns de referinţă, nu duce deloc lipsă de idei, interpretări, etc. de bună ţinută intelectuală. Informaţiile din domeniul specific blogului de asemenea sunt excelente. Pe alocuri duce lipsă doar de acurateţea informaţiei, în zone care oricum exced problematicii blogului, şi doar în această direcţie voiam să contribui.

    Narcis, ca fiu al unor mici zeităţi (Caphisos, mic zeu al râului omonim, şi Liriope, nimfă a fântânilor), nu era chiar un om obişnuit. Nouă, astăzi, spre deosebier de greci, ne spun prea puţin aceste mici zeităţi, dar pentru o bună înţelegere se cuvine a rememora un pic asupra ascendenţilor acestora. Nimfele fântânilor erau ficele lui Zeus, după Odisea, sau ale unor zei ai râurilor, după Hesiod şi alte surse. Zeii râurilor erau fii titanilor Okeanos şi Tethys, unii dintre puţinii titani care n-au luat parte la războiul dintre zeii olimpieni şi titani. Astfel, nu este nimic surprinzător că Narcis beneficia de o „trupă credincioasă de însoţitori”, cum zice Ovidiu, iar astea exclud retragerea lui socială, dacă la o astfel de retragere te referi.

    Nici un introvertit „retras, un timid și un inocent”, Narcis, nu poate fi socotit doar pentru că refuza avansurile amoroase ale băieţilor, fetelor sau nimfelor (pentru a enumera în ordinea în care o face Ovidiu). Chiar dacă moravurile grecilor antici şi propriile opţiuni ale lui Ovidiu erau libertine (ceea ce după toate aparenţelor i-au adus disgraţia lui Augustus şi exilul) şi debutul amoros era timpuriu în acele vremuri, a-i atribui lui Narcis altă motivaţie decât a făcut Ovidiu „o mândrie atât de îndârjită” pentru refuzul avansurilor amoroase, este contrafactual. Cât despre „inocenţa” lui Narcis, este aşa numai în măsura în care înţelegem acest cuvânt ca desemnând absenaţa debutului vieţii sexuale.

    Or fi având nimfele prostul renume „prin faptul că atrăgeau oamenii în capcană și-i făceau să-și piardă mințile până la a-și pierde viața (mulți chiar prin înec)”, aşa cum spui, dar dată fiind ascendenţa lui Narcis această situaţie nu intră în discuţie aici. Ovidiu este clar, atunci când, după descrierea locului unde a poposit Narcis, arată: „Aici a venit Narcis obosit de vânat şi de căldură, să se odihnească, atras de frumuseţea locului şi de izvor.”

    Atunci când atribui un efect nociv cunoaşterii de sine, întrucât „își pierde echilibrul interior și începe să facă greșeli ce-i sunt fatale”, mi se pare că eşti într-o poziţie eretică atât faţă de legendă cât şi faţă de filosofia greacă (vezi Socrate sau, mai înainte, „Cunoaşte-te pe tine însuşi” de pe frontispiciul templului lui Appolo din Delphi) şi psihologie. Dar, dacă asta crezi, n-am nimic împotrivă; am făcut doar o observaţie inocentă.

    6.
    Legenda nu lasă nici un motiv de-a crede că Narcis ar fi avut vreun simptom a ceea ce astăzi numim narcisism, până la episodul întâlnirii cu propriul chip oglindit în apă. Mândria, care ar putea fi adusă ca argument, este contrabalansată de vârstă, 16 ani, la care, cum spune Ovidiu, „părea şi copil şi tânăr”. Pe seama vârstei poate fi pusă şi respingerea avansurilor amoroase.

    Teza inducerii narcisismului lui Narcis de către factorii psiho-sociali (Narcis fiind răsfăţatul tuturor, dorit de toţi dar neatins de nimeni) nu se susţine de către legendă. În economia legendei, şi în concordanţă cu ideile anticilor greci şi romani, avem împlinirea unui blestem-rugăminte aruncat de către una din victimele respingerii de către Narcis, „să iubească acesta, dar să nu poată avea ceea ce iubeşte”, validat de către Nemesis şi, odată cu primirea lui, transformat în sentinţă. La aceasta concură şi spiritul fatalist al anticilor (nu numai greci sau romani). Lui Narcis îi era predestinată această soartă şi era prezisă de bătrânul prooroc Tiresias, prin răspunsul la întrebarea, Narcis va trăi mult?: „De nu se va vedea pe sine”.

    Că acţiunea factorilor psiho-sociali externi (familie, anturaj, alte grupuri sociale), în real, pot favoriza narcisismul (prin aprecierea uneori chiar hiperbolizată a unor calităţi) nu se pune la îndoială, dar nici ea nu au caracter de exclusivitate. În conexiune, legendă şi psihologie, se poate spune că reacţiile la factorii psiho-sociali, mândria şi respingerea tuturor avansurilor amoroase, ar fi putut indica o eventuală viitoare evoluţie a lui Narcis spre narcisism, dar nu mai mult de atât. Restul este literaturizare mai mult sau mai puţin ieftină.

    7.
    Moartea lui Narcis nu poate excede morfologiei legendelor Olimpului, pentru a merge pe urmele lui Vladimir Propp. Zeii pedepsesc imediat doar ceea ce le aduce atingere directă; Restul pedepselor beneficiază de o temporizare. Conform acestei idei, Narcis nu putea fi pedepsit la cererea lui Echo şi nici ca un impuls al zeiţei Nemesis (pentru că lipseşte temporizarea) ci, aşa cum arată Ovidiu, blestemului altei victime a lui Narcis, aprobat de către Nemesis, i s-a împlinit destinul.

    În Metamorfoze, Narcis nu se sinucide prin aruncare în apă, o moarte prozaică prin banalitatea ei, nespectaculoasă decât eventual prin rapiditatea ei, „nedemnă” nici de a fi pedeapsa zeilor (care erau mult mai cruzi) nici de a fi cântată de poeţi. De altfel, în real, sinuciderea nu este deloc tipică nici măcar pentru narcisiştii patologici aşa cum este pentru schizofrenici.

    Narcis se stinge de „inimă rea” în lipsa împărtăşirii unei iubiri imposibile, nu înainte de-aş vedea corpul slăbit şi desfigurat, oglindit în râu (ca o ultimă pedeapsă). „În loc de corp, au găsit o floare galbenă, învelită în multe foi albe”, încheie Ovidiu.

  15. sicmarin~

    Într-un singur comentariu mă faci grăbit, neatent și malițios, dar nu știu dacă sesizezi ridicolul situației în care ne găsim, căutând adevărul unei legende în umbra cuvintelor.

    Nu am de gând să dezgrop manuscrise grecești ca să văd dacă poetul latin Ovidiu a avut sau nu dreptate să transpună în versuri și să dramatizeze legende grecești și romane, reunindu-le pe toate sub semnul îndoielnic al metamorfozei și alterându-le după cum a crezut de cuviință. N-am de gând nici să cercetez dacă există vreun manuscris original al lui Ovidiu, sau dacă nenumăratele traduceri alte textelor sale nu s-au făcut cumva după niște cópii prost copiate. Mai departe, n-o să mă apuc de latină, ca să verific  care din numeroșii traducători ai lui Ovidiu i-au fost cei mai fideli. Și, în final, n-o să mă lansez în nicio dispută pentru a apăra o interpretare sau alta a nu-știu-cărei traduceri după nu-știu-care variantă a legendei lui Narcis. În schimb, o să-mi permit să spun cum înțeleg eu sensul legendei bazat pe simbolistica elementelor care o compun, așa cum reies ele din noianul de texte și interpretări care au urmat unui ipotetic text originar (pentru că – iertată-mi fie limitarea – n-am acces la tradiția orală a vechilor greci, ca să pot să transmit direct de la sursă).

    Poate-mi explici și mie de ce anume zeița dreptății e „cu totul altceva” decât zeița dreptății divine și în ce mod această diferență intervine (dacă intervine) în economia poveștii. Faptul că am scris “zeița Dreptății” și nu “zeița dreptății” are vreo importanță? Dincolo de nume, ce a-nume (sub aspectul acțiunii și naturii intervențiilor în rândul oamenilor) o deosebește pe Nemesis / Rhamnousia de Diké? Aș prefera un răspuns personalizat, ca să pot înțelege ce anume din ceea ce citești îți și asumi ca opinie, sau ce libertăți îți permiți în interpretarea datelor, pentru că până acum am avut impresia că observațiile tale sunt oarecum impersonale, având caracterul unor adevăruri imuabile, care sunt așa cum sunt dar cu care n-ai nicio legătură. În acest context, m-ar interesa și motivul pentru care crezi că zeița Nemesis a grecilor este considerată echivalentul unei pseudo-zeități a romanilor, Invidia (cunoscută și ca Rivalitas).  

    Am fost derutat inițial de faptul că traducerea prezentată de tine nu respecta versificația operei poetice de referință și de aceea am crezut la început că ai citat dintr-un studiu introductiv. Întrucât Petru Creția făcuse un studiu introductiv la Metamorfoze, însă pentru o altă traducere a lucrării (cea a lui Ion Florescu, publicată la Editura Academiei, în 1959), care nu era cea la care făcuseși tu referire, am editat ulterior comentariul, crezând că trebuie să fi citat din notele lui David Popescu. Nu mi-am închipuit că o operă poetică se poate traduce și în proză, însă găsesc acum și justificarea demersului traducătorului – “Am făcut traducerea în proză pornind de la convingerea că cititorul poate urmări cu mai multă uşurinţă conţinutul legendelor, metrul original abătînd atenţia mai mult asupra ritmului şi îngreunînd astfel lectura. Hexametrul este, pentru majoritatea cititorilor, incomod; tocmai de aceea marile poeme antice scrise în versuri au avut şi au, în toate limbile, o mai mare răspîndire prin traducerile în proză.” Apelul la ușurința receptării mi se pare oarecum ușuratic, însă pot să-i înțeleg rațiunea.

    Admițând că dialogul dintre Narcis și Eco – sper să nu mă admonestezi și pentru ortografia numelui nimfei – este în întregime opera lui Ovidiu (care își asumă astfel paternitatea structurării unui mit), mă surprinde totuși că “de-versificarea” lui David Popescu îți pare acceptabilă, dar dialogul improvizat de mine îți pare deplasat, deși avea doar rolul să dezvolte puțin latura simbolică a articolului lui FireMan. După cum am precizat anterior, dialogul respective este o traducere liberă din textul scris de Hamilton în engleză și care, asemenea celui citat de tine, urmărește îndeaproape textul lui Ovidiu). Diferența semnificativă apare doar la variantele posibile de final (moarte patologică, moarte accidentală sau sinucidere – toate implauzibile!), adică tocmai acolo unde Ovidiu însuși invită la interpretare, prin faptul că moartea lui Narcis n-a lăsat în urmă un cadavru, ci o floare. Din transmutarea aceasta (metamorfoza lui Narcis) suntem lăsați să înțelegem moartea celui captivat de propria-i imagine mai degrabă ca pe o dispariție (o topire lentă) decât ca pe o moarte propriu-zisă. Cine ar putea spune, prin urmare, ce tip de moarte a suferit Narcis? Mie mi se pare mai apropiată de sinucidere, pentru că nu cred în patologizarea conduitei unui băiețandru de 15-16 ani, speriat de faptul că lumea dorește să-l consume înainte ca el însuși să fi apucat să se cunoască (adică înainte de a se fi maturizat).

    Înainte de a postula caracterul patologic al unui comportament trebuie să-i înțelegem resursele. De altfel, Freud – primul care s-a aplecat asupra fenomenului aderenței omului la imagine – a intuit corect faptul că narcisismul e o componentă esențială a dezvoltării umane (numită de el “narcisism primar”).

    Meritul autoarei Edith Hamilton este nu acela de a fi scormonit literatura după alte variante ale legendei lui Narcis. Ea nici nu relatează altceva despre copilul Narcis decât ceea ce a scris Ovidiu în Metamorfoze (deși cartea nu are o bibliografie, am regăsit această mărturisire a autoarei în deschiderea capitolului despre miturile florale, în care e redată și istorisirea lui Ovidiu). Contribuția ei meritorie e legată de privirea sa unitară asupra miturilor, în ciuda diferențelor majore dintre autorii lor scriptici (diferențe imense legate de epoca în care au scris, de stilul folosit și, nu în ultimul rând, de cultură și naționalitate). Așa se face că mitul lui Narcis e înțeles ca fiind o altă fațetă a mitului răpirii Persefonei, fiica lui Zeus, orchestrată chiar de tatăl ei, care o promisese de soție lui Hades, zeul Infernului. Acest mit, relatat de Hesiod (cel de care e legată și povestea misterelor eleusine), face apel la proprietățile narcotice ale florii de narcisă (genul Narcissus), de la care se și trage numele lui Narcis / Narkissos – de la narké = somn, amorțeală). Persefona, mare iubitoare de flori, a fost atât de tare atrasă de frumusețea narcisei (plasate strategic în calea sa, pe post de ispită) încât, culegând-o, a căzut direct în Infern.

    În acest sens trebuie înțeleasă și problema “echilibrului interior” care e amenințat de către autocunoaștere, în măsura în care aceasta devine o imagine care ne acaparează complet simțirea. Simțurile angrenate mental în propria lor satisfacție amorțesc, obosesc și încep să ne trădeze pierzându-și abilitatea de a mai simți, adică simțirea.

    Atât narcisismul primar (asimilat căderii Persefonei sub imperiul dragostei pentru lucruri exterioare sieși), cât și narcisismul secundar (corespunzând retragerii libidinale spre sine însuși, așa cum a făcut-o Narcis) sunt stadii normale și firești ale dezvoltării umane, abia tulburarea tranziției între ele putând duce la fixații anormale (patologice) de genul tulburării narcisice de personalitate, sau chiar la psihoze.

    Cam atât pricep eu, grăbit și neatent cum mă găsesc în fiecare dimineață.

    😎

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here