Acasă Cultura Oameni Narcis camuflat

Narcis camuflat

608
18

Pentru că am simțit că nu mă fac uneori pe deplin înțeles, mai ales în legătură cu anumite lecții pe care le învăț din jur, în timp, în ritmul meu, am simțit nevoia de a scrie acest articol.

Nu cred că mai este cineva care nu știe cine era Narcis în urzeala legendelor de demult.  Narcis, un muritor, din întâmplare având trăsături fizice (relativ) armonioase (am ocolit intenționat cuvântul „frumoase”), consumat de o vanitate de nestăpânit, a fost atras lângă un iaz (puteți să îi spuneți și baltă), de către zeița (dreptății divine la greci) Nemesis, lângă care lac/iaz/baltă s-a îndrăgostit de propria sa imagine reflectată în oglinda apei și a murit, paralizat fiind de către propria frumusețe (frumusețe, vorbind tot la modul relativ).

Departe de a fi (doar) o anecdotă filozofică, legenda lui Narcis și narcisismul în sine constituie o patologie crescândă la nivel mondial, care îl face pe „bolnav” dependent de o dorință interioară imensă de autosatisfacere și amor propriu. Întotdeauna, cea mai mare grijă care preocupă pe o anumită persoană narcisistă va fi felul cum „arată”, în detrimentul simțirii.

Pentru a-și atinge scopul de a arăta bine (și mi-aș dori să extindeți puțin înțelesul de „a arăta bine” dincolo de bariera fizică), acest tip de persoane vor nega pur și simplu sentimentele și realitățile înconjurătoare care contravin imaginii pe care ei o caută. Această obsesie a narcisistului țintește către toate tipurile de interacțiune umană, ajungându-se până într-acolo unde cel care suferă de această „afecțiune” se imaginează pășind într-o lume plină de oameni-pion, un fel de „supuși”, neimportanți în comparație cu „majestatea sa”-narcisistul, oameni care îi adoră (?)măreția.

Mai grav este că această imagine despre sine trece dincolo de planul virtual, ducând chiar până la descătușarea unor tendințe de dominare, manipulare, seducție, dorință de putere și control, îndreptate asupra celor din jur.

Dar dincolo de această realitate, ca să revenim la legendă, zeița Nemesis este totuși zeița Dreptății divine, o zeitate răzbunătoare, fără remușcări. Ea îl ademenește pe Nemesis în chip de reglare de conturi în stil „mafiot”, de stabilizare a balanței dreptății. Cuvântul  grecesc  „nemein” de la care pleacă „Nemesis” se traduce prin „răsplată” sau „a da fiecăruia ceea ce merită”. Plecând de la această etimologie, putem trage concluzia (poate copilărească în raport cu realitatea înconjurătoare) că narcisismul este o plagă a simțirii, o boală de suflet.

Psihologii (cred că americani, căci numai ei puteau da denumiri atât de exacte unei cutume a sufletului) au inventat chiar o „dereglare” („disorder”, cum spun ei) a personalității, numită în chip sugestiv „Narcissistic personality disorder” (sau NPD), explicând că cei afectați sunt preocupați în mod excesiv de lucruri ce țin în mod exclusiv de imaginea proprie, puterea deținută, renumele propriu și mândrie.

Tind să cred că vinovată de realitatea existenței atât de multor Narciși în jurul nostru este nu atât persoana care manifestă aceste însușiri descrise mai sus, cât societatea și mediul în care o astfel de persoană ajunge să se dezvolte. Înarmat cu o astfel de supoziție, cutez a spune mai departe că putem identifica, analizând mai multe cazuri, factorii care au dus la „construcția” unei astfel de „personalități”, neexcluzând vina purtătorului de „boală” care contribuie, fără să vrea poate, la răspândirea ei. Nu vreau să fac o analiză a acestor factori, pentru că nu este sociologia un domeniu în care îmi pot da liber cu părerea, fiind necunoscător, dar sunt sigur că orânduirea capitalistă și consumerismul au contribuit din plin la furnizarea lor.

Numai dacă privim reclamele existente pe posturile de televiziune, în presa scrisă, pe internet, vom sesiza imediat periculoasa spălare de creiere care marchează timpul realității în care trăim. Ne găsim în fața unei ispite fără precedent, mai periculoasă decât ispita cunoașterii înfruntată de Adam și Eva. Ne găsim puși în situația de a ne descurca singuri în fața pericolului de a rămâne paralizați literalmente în fața imaginii proprii, oglindită în ochii celor din jurul nostru, incapabili ulterior în a ne continua experiența vieții prin învățăminte constructive.

Singura metodă de a îndepărta această ispită este aceea de a ne îndrepta atenția către sine, către simțire, către sufletul propriu, dincolo de aparența imaginii, de orice fel ar fi ea. Cred că avem nevoie de puterea de a ne privi pe noi înșine, dar și reflexia noastră în ceilalți. Cred că avem nevoie de a simți, și nu avem nevoie de a ne admira. Cred că avem nevoie de a ne observa și repara greșelile proprii. Cred că avem nevoie de a ne ne iubi îndeajuns de mult pe noi înșine (într-atât încât să ne conștientizăm defectele măcar) înainte de a-i critica pe cei din jurul nostru.

Aplicat la un grup mai mare de oameni, narcisismul devine elitism – indiferența la suferința celor din jur, suferință datorată ignoranței noastre. Și aplicat unei națiuni, narcisismul/elitismul o poate transforma în societate cu structură fascistă. Și nu cred că greșesc cu nimic dacă spun că, din acest punct de vedere, tendința oricărei societăți construite pe principii narcisiste este în final fascismul. Derapajul către această nefericită extremă se poate petrece foarte ușor, pe ne-simțite chiar, așa după cum SUA ne dă un bun exemplu în această privință.

Și atunci ce ne rămâne de făcut pentru a contrabalansa Dreptatea?

Eu aș spune simțire, iubire, cunoaștere, în primul rând îndreptată către sine și apoi, în mod fluent, natural, către cei din jurul nostru. Voi ce spuneți?

Articolul precedentStrăin printre străini
Articolul următorModa, bat-o vina!
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

18 COMENTARII

  1. Legenda creată pe baza mitului lui Narcis nu spune că Narcis ar fi fost îndrăgostit de sine. Aceasta e doar o dezvoltare ulterioară, tipul de om zis „narcisist” fiind mai degrabă rezultatul psihologizării poveștii relatate de poetul Ovidiu în a treia carte a Metamorfoze-lor sale.

    Inițial, Narcis era doar un om plăcut de toată lumea, dar care nu putea să placă pe nimeni cu adevărat. El era de fapt un retras, un timid și un inocent. Acest detaliu (de la care pornește de fapt ideea greșită că Narcis era încă de la început îndrăgostit de sine însuși, ceea ce-i contrar spiritului legendei) vine oarecum în apărarea lui Narcis, pentru că el el ajunge un îndrăgostit de sine doar ca urmare a faptului că înnebunea pe toată lumea. Practic, Narcis a fost victima răsfățului de care se bucura din partea celorlalți, iar faptul că a ajuns să se îndrăgostească de sine însuși nu e altceva decât rezultatul acestei antrenări treptate în adorația celor din jur. Drama sa este că adulația de care se bucura i-a fost fatală, el începând să creadă sincer în virtuțile pe care imaginea lui le emana și de care nu era conștient până atunci.

    Abia când, aplecându-se, și-a zărit chipul în apă s-a îndrăgostit de sine atât de tare (asemeni tuturor celor ce-l văzuseră înainte ca el însuși să se poată vadea) încât s-a aplecat prea mult, dorind să se atingă (sau, poate, să se sărute?!) până când și-a pierdut echilibrul și a căzut în apă, înecându-se în propria imagine. De fapt, nimfele erau cunoscute tocmai prin faptul că atrăgeau oamenii în capcană și-i făceau să-și piardă mințile până la a-și pierde viața (mulți chiar prin înec). Asta sugerează, o dată mai mult, că Narcis a fost încă de la bun început „montat” într-o credință falsă, învățat să creadă în imaginea sa și în mitul propriei sale dezirabilități, până când a devenit dezirabil chiar lui însuși (ceea ce a însemnat, implicit, că devenise indezirabil și insuficient pentru propria lui existență).

    Mitul lui Narcis evocă oamenii care văd fără a înțelege și fără a (se) putea descoperi. Văzul este captiv văzului, simțurile sunt separate de simțirea care le dă viață. Profeția făcută de Tiresias la nașterea lui Narcis a fost că va trăi (și se va bucura din plin de viață) atâta vreme cât nu se va privi pe sine și cât nu se va putea vedea. Așadar, tocmai preocuparea cu descoperirea de sine este, din punct de vedere simbolic, similară dramei lui Narcis. Omul vrea să se vadă și să se autocunoască, dar pe măsură ce devine conștient de minunata-i alcătuire se îndrăgostește de sine, își pierde echilibrul interior și începe să facă greșeli ce-i sunt fatale.

    O variantă a poveșii spune că nimfa Eco (blestemată de Hera – soția lui Zeus – să nu poată vorbi niciodată prima, ci doar să repete ecoul celor auzite) nu știa cum să-i atragă mai bine atenția lui Narcis, care se plimba prin pădure. Neputând vorbi, l-a urmărit pe Narcis peste tot, așteptând ca acesta să zică primul ceva, pentru a putea să-i întoarcă măcar vorba. Când acesta și-a strigat prietenii „E careva pe-aici?”, Eco a repetat, fericită: „… aici, aici”, iar Narcis a răspuns de fapt ecoului propriilor sale vorbe, strigând: „Vino!”. Eco, din ce în ce mai nerăbdătoare, a strigat la rându-i: „…vino, vino…” grăbindu-se să-i sară în brațe. Însă Narcis, speriat de o așa întâmplare, a refuzat s-o primească, respingând-o prin cuvintele „N-o să-ți dau putere asupra mea!” (Practic, Narcis se speriase de faptul că răspunsese unei năluciri – propriei sale voci – și a vrut să scape imediat de fantoma ce-i tulburase mintea și dreapta judecată.) Auzind aceste vorbe, Eco s-a retras rănită, într-o peșteră, murmurând în timp ce se îndepărta „…o să-ți dau putere asupra mea…”. Așa cum Nemesis, zeița Dreptății hotărâse deja („Fie ca cel ce nu-i poate iubi pe alții să se iubească pe el însuși!”), ceea ce a făcut Narcis avea să se întoarcă asupra lui, ca un ecou întârziat al propriilor fapte. Îndrăgostit de sine, dar neputând ajunge la el însuși, Narcis n-a avut în final altă alegere decât sinuciderea, aruncându-se în apă în direcția propriei proiecții și distrugând astfel – cu prețul propriei vieți – oglinda liniștită a superficialității, care-i tulburase atât de profund existența.

    Morala? Pare oarecum… narcisistă, nicidecum anti-narcisistă. Să nu respingem niciodată ceea ce ne este propriu, pentru că vom ajunge să-l căutăm într-atât de mult în toate cele, încât atunci când îl vom fi găsit în final, nu-l vom regăsi decât ca imagine a profunzimii, ceea ce va face dezamăgirea de nesuportat.

    😎