No menu items!

Sunt sătul de (homo)sexualitatea mea!

Acelasi autor

Despre iubire și alte bălării…

Vineri dimineaţă. Prea dimineaţă. Plouă mocăneşte, continuu, trist. Sorb cu nesaţ din cafeaua cu lapte pregătită de partenerul meu înainte de a pleca la...

Mai suntem oameni?

Ieri s-a stins un om pe care am avut prilejul (a se citi onoarea) să îl cunosc. O tragedie incontestabilă. Lume îndurerată. Dar nu...

Cum a apărut Crăciunul?

De fiecare dată când vine vorba de tradiţii, încerc să înţeleg tradiţiile... Aşadar, ce este Crăciunul şi cum a apărut? Înainte de toate, astrologic vorbind,...

Ce presupune socializarea pentru gay?

Am fost binecuvântat de soartă să călătoresc destul de mult, deşi – drept este – în interes de serviciu, şi – ca orice poponar...

Purple Club (București)

Later edit (14.04.2012): aprecierile pozitive de mai jos erau valabile la data scrierii recenziei (deci, până pe 6.iv.2012). Din motive evidente (vezi comentariile #25...
Rzv
Rzv
Nu am avut niciodată pretenţia că am scris ceva de valoare inestimabilă, sau nici măcar ceva nou; am scris însă ceea ce am simţit, ce au însemnat alţii pentru mine. Sunt un om în adevăratul sens al cuvântului? Sunt oare un bun prieten? Nu ştiu, şi nu voi afla cu certitudine nicicând…

Acum ceva vreme mă simţeam singur… atât de singur în condiţia mea, încât toţi prietenii din jurul meu nu puteau umple acest gol. Înconjurat de prieteni foarte buni, dar care nu puteau penetra misterul. Nu puteau trece de acel zid misterios de tăcere care mă învăluia. Ştiam puţini, mult prea puţini asemenea mie… şi mulţi dintre cei pe care îi cunoşteam se ascundeau după aceleaşi ziduri de nepătruns ca şi mine.

Dar asta, doar până când, într-o zi, am avut curajul să recunosc. Să mă recunosc. Şi să mă las cunoscut de cei câţiva din jurul meu care-mi erau foarte apropiaţi. Spre surprinderea lor, aş putea să adaug… Apoi, într-o seară liniştită de mai, inima a început a-mi bate cu putere: luasem o decizie – voi merge în Cafenea. Voi merge să cunosc, şi să mă fac cunoscut. Să-mi împlinesc sentimentul acela atât de acut – nevoia de socializare. Nevoia de a fi măcar câteva clipe pe săptămână sincer.

Apoi am început a merge acolo în fiecare seară. Ba chiar uneori şi ziua…

Cunoscând până atunci doar câțiva asemenea mie și – din păcate – şi aceia oameni de calitate (sau poate din fericire?!) îmi creasem despre acest univers o imagine idilică. Cu începere din acea seară, imaginea mea despre acel univers a început să se surpe. Am aflat mai întâi ca nu sunt singur, ci că sunt doar o picătură dintr-o mare imensă. Mai imensă decât mi-aş fi putut imagina. Apoi, mai trist, am aflat că era un univers dominat nu de spiritul inovator al lui Da Vinci, sau de măiestria lui Michelangelo, ci de… hormoni!… uneori prea mulţi, alteori … ridicol de puţini.

A trecut o jumătate de an de atunci, răstimp în care am fost şi fericit, şi trist. Fericit pentru că crezusem că m-am îndrăgostit – dar vai mie! Eram îndrăgostit nu de cineva, ci doar de ideea de a fi îndrăgostit de cineva… Răstimp în care m-am simţit uneori în sânul unei mari familii, calde şi primitoare, alteori în mijlocul unei haite hămesite.

Am căutat şi uneori am şi găsit calităţi unor oameni – calităţi pe care nici nu visau vreodată să şi le însuşească. Am văzut – şi nu de puţine ori – frumuseţe acolo unde nu era cazul.

Uneori, am stat la masă cu Oameni. Cu literaţi, cu oameni care te îmbătau cu strălucirea geniului lor, cu imensul volum de cunoştinţe pe care le acumulaseră de-a lungul vremii. Şi am vazut prin cuvintele lor locuri îndepărtate, şi palate, şi munţi, şi popoare mult diferite de al meu.

Alteori am lâncezit lângă trupuri mult mai frumoase decât mi-aş fi putut imagina în cele mai frumoase vise ale mele, cu chipuri frumoase şi priviri senine. Venere şi Adonişi cu buzunarele doldora de bani câştigaţi asudând în toalete publice – prostituaţi şi prostituate cărora viaţa nu le mai putea oferi decât bani şi sex.

Şi tot prin această lume am cunoscut şi oameni care m-au devenit prieteni apropiaţi. Oameni pentru care timpul se scurge altfel, oameni pentru care timpul are aceeaşi măsură ca şi pentru mine. Oameni pe care i-am închis aproape de mine, în mine – chipurile lor devenind dragi prieteni ai amintirilor mele.

S-a scurs de atunci o vară lungă, plină de amintiri frumoase- satisfacţii trupeşti, satisfacţii spirituale… Dar universul acela, ACELA, s-a năruit definitiv în mintea mea.

Acum, am ochi, şi ştiu sa văd. Înainte, aveam ochi, dar nu ştiam să văd. Şi pentru că nu ştiam să văd, îmi imaginam că văd ceea ce îmi doream să văd.

Acum, am ochi şi ştiu să văd. Şi pentru că acum ştiu să văd, am învăţat să şi plâng. Să plâng pentru că sunt judecat cu măsura pe care alţii au impus-o. Şi care măsură, pe mine nu mă poate cuprinde.

Am învăţat să nu îmi doresc să ma las cunoscut – căci tânjesc după anonimatul de acum un an, şi după sentimentul de securitate pe care mi-l dădea acesta.

Universul acesta, de care sunt legat prin mii de fire invizibile, imposibil de tăiat, nu mă mai include, nu mă mai reprezintă.

Tragic pentru mine nu este că l-am explorat. Ci este faptul că l-am explorat, şi el nu mă poate cuprinde. Şi am rămas la fel de singur, doar că… acum nu mai am nimic de explorat…

15 octombrie 2001


Povestea de mai sus este un rezumat al sentimentelor contradictorii pe care le-am avut în momentul în care am decis să ies “din dulap”, să caut să cunosc alţi homosexuali. Este momentul în care mi-am declarat, mie însumi şi celor din jur, sexualitatea. Până atunci erau în cercul meu doar câţiva, foarte puţini, oameni care ştiau ce se ascunde în sufletul meu.

Drept pentru care mi-am luat inima în dinţi şi am ajuns în Cafeneaua Actorilor, pe atunci local în vogă printre gay.

În noaptea rece, sătul de gândurile perverse şi privirile hulpave ale celorlalţi la fel de ameţiţi şi excitaţi ca mine, m-am ridicat de la masa plina de halbe goale de bere şi de pachete goale de ţigări… Singur, plec spre casă. Autobuzul goleşte deprimat pe străzile goale. Priviri absente, piepturi dezgolite, toropite de căldură, maşini rătăcite la ora târzie din noapte, toate îmi trec prin faţa ochilor – fantasme care nu îmi mai spun nimic…

Atâţia oameni au cântat iubirea… Am cântat-o şi slăvit-o şi eu, cândva… Dar seara asta m-a făcut să înțeleg cât de pervers am ajuns încă înainte de a fi…

Am găsit şi în ochii mei, în mintea mea, privirile acelea pe care le-am blamat atât de mult la alţii… am gustat şi eu iubirea carnală de o noapte…am savurat şi eu trupuri acoperite de o sudoare pe care nici măcar nu mai aveam de gând să o întâlnesc pentru a doua oară… Am şoptit vorbe goale de iubire, pe care nici măcar pentru o clipă nu le-am crezut. M-am înfiorat de plăcere la auzul cuvintelor pe care mi le doream şoptite în ureche, deşi le ştiam false.

Da, m-am lăsat înlănţuit de trupuri al căror nume nici măcar nu le ştiam, şi m-am lăsat purtat pe culmile plăcerii. Am uitat toate cele în care credeam, şi în care încă mai cred că cred. Încă mai sper să cred.

Ochi frumoşi, buze senzuale, trupuri perfecte, atingeri fine, arcuiri zvelte… perfecţiunea fizică atinsă şi explorată până în cele mai intime unghere ale ei.

Şi gustul amar al cafelei, singura care rămâne apoi, şi dimineaţa devenită rece, pustie, după ce trupul acela fierbinte părăseşte patul cu cuvinte stupide de mulţumire, sau de adio… Şi vaga amintire a idealurilor de iubire care cândva mă însufleţeau, şi care au murit de mult în mine… Şi nevoia mută de iubire, si întrebările pe care deja am încetat să mi le mai pun… Oare voi cunoaşte cândva pe cineva aşa cum îmi doresc? Voi cunoaşte oare cândva pe cineva cu care să trăiesc o viaţă întreagă? Oare…?

Pustiu. Pustiu si mediocritate este tot ce mi-a mai rămas… tot ce mai simt că am în mine. Am renunţat să mai caut, am renunţat să mai sper. Am renunţat să mai fiu eu. Tot ce îmi mai aminteşte – şi încă destul de vag – de cel ce eram când eram inocent, sunt paginile acestea de jurnal.

Până nici vechii mei prieteni nu mă mai recunosc…într-atât m-am schimbat în tot acest răstimp. Şi trist nu este că m-am schimbat, nici măcar că schimbarea nu este spre bine… mai trist este că nici măcar nu îmi mai pasă că mi-am pierdut toate visele, toate speranţele, toată pasiunea.

Îngropat sub valuri de bere, sub mormane de chiştoace de ţigară, în lumina tulbure a unei taverne ascunsă de priviri, am renunţat să mai observ atent mişcările şi privirile, şi am ajuns să aştept.

Apoi, într-un târziu, am plecat. Ceilalţi au continuat să discute steril despre educaţie şi civilizaţie, şi bun simţ – discuţii sterile, care se cer de fapt aplicate şi nu puse pe hârtie. Pretexte pentru a mai bea o bere, pentru a fuma o ţigară, pentru a privi plin de poftă în jurul tău.

(nedatat)


Fragmentul de mai sus a fost scris în perioada “de glorie” în care, convingându-mă minţindu-mă că îmi exploram sexualitatea, m-am complăcut în satisfacerea poftelor carnale. Altfel spus, în perioada în care ieşeam în fiecare seară în oraş (era la vremea respectivă în vogă “Cafeneaua actorilor” ca loc de stat la şuetă şi agăţat) având ca unic scop să beau, să fumez, să văz cine a mai apărut nou pe-acolo şi să plec cu el pe-acasă (pentru filozofie tete-a-tete, desigur)…

Filozofie de viaţă Minciună care mi-a oferit satisfacţii – mărunte, ce e drept – în special în acele momente în care toţi cei din jurul meu invidiau lejeritatea cu care, după câteva pahare, aruncam o privire “neofitului” de lângă mine şi, pe cel mai natural ton cu putinţă, îl întrebam dacă s-a săturat de companie: “N-ai vrea, dragule, să continuăm discuţia şi paharul de vin în privat?”

M-am pomenit însă într-o dimineaţă că eram sătul. Că voiam pe cineva care să mă ţină în braţe dimineaţa… Şi, culmea tupeului, parcă mi-ar fi fost mai bine să fie aceleaşi braţe, dar în dimineţi diferite… Da, nesătulul din mine se săturase, şi începea să tânjească la stabilitate… Un nou început: reuşisem să mă inventez ca gay, dar trebuia să mă re-inventez pe mine însumi ca parte dintr-o ecuaţie relaţie… Hmm… ce noutate!

Nu, nu am avut succes de prima dată… primele relaţii au fost scurte, marcate de animozităţi.

Mi-am căutat împăcarea în alcool, şi – de câteva ori – în joint-uri. Plăcerea de a bea exista dinainte: drept pentru care am continuat să beau şi-n zilele noastre (altele fiind însă acum măsura cu care beau, compania în care beau şi motivaţia pentru a bea: beau de fericire, ca pretext pentru a revedea prieteni dragi) . Joint-urile însă nu m-au satisfăcut prea tare: nu erau “my thing”, nu îmi plăceau senzaţiile oferite… drept pentru care am renunţat la ele în zilele noastre.

Într-un astfel de moment am scris rândurile următoare: deprimat, băut, probabil (nu îmi mai aduc aminte bine) chiar şi după un joint…

Narcoză… nimeni nu cunoaşte adevăratul sens al cuvântului până nu a incercat experienţele pe care le resimt acum… Undeva departe în timp şi spaţiu, departe de mine sunt eu… departe de ceea ce cred cu adevărat… departe de ceea ce sunt cu adevărat.

Timpul şi spaţiul au îngheţat. Sunt deja noţiuni abstracte, lipsite de contur şi de substanţă. Timpul se dilată, pentru că eu devin nemuritor. Secundele mele sunt deja veşnicii pentru ceilalţi. Timpul este lipsit de substanţă.

Materia nu mai are volum sau dimensiuni. Eşti lângă mine, la kilometri distanţă. Te simt dar nu eşti aproape.  Te ghicesc în zare, dar te ating cu dragostea pe care nu ţi-o pot grăi.

Încerc să te ating, dar substanţa ta se pierde în negura alcoolului. Şi atunci, chiar atunci, te simt lângă mine, în braţele mele, aproape de mine, mai aproape decât cămaşa mea roşie de mătase. O ştii, nu? Te iubesc de la mile de leghe depărtare, adică din braţele tale.

Nu înţelegi, nu? Nici eu… Plutesc pe nori de soluţie de alcool 45% (trăiască Tadeusz Dolega, cu al său Jemiol!).

Tu, lângă mine, aştepţi să mă lecuiesc. Nu ştii dacă mâine îmi voi aminti povestea zilei de azi. Nu ai curajul să încerci a ceti ceea ce eu am încercat a scrie… Nu mă cunoşti, în ciuda a ceea ce speri a afla despre mine! Sunt eu, mon cher, acelaşi de ieri. Ce naiba, nu te pot răni mai mult decât am făcut-o deja când ai binevoit a mă băga în seamă…

Mă priveşti buimăcit: Ce dracu’ mai vrea şi ăsta de la viaţă? Pe tine mein schatz, you and yourself. Suntem cel puţin doi pe drumul ăsta nenorocit și fără de întoarcere.

Est-ce que vous etes pres de moi? To be or not to be, sau mai pe înţelesul obştei noastre celei alese, tu bei or tu nu bei?

Drumul pe care mâna mea pare a-l şti de la umăr si până la pahar este mult, mult mai scurt decât cel de la pahar și până la gură…

Vil Şecspir credea că what’s in a name? A rose would smell the same with any other name… ei bine nu, carissime, nu este la fel. Pentru că dacă mergi la ţară, ţăranul nu ştie the scent of the rose, el ştie doar parfumul suav al trandafirului…

Iar dacă în cea mai neaoşă şi britanică engleză cu putinţă pe planetă îi susuri la ureche Cherie, je suis amoureuse de toi!, el pe româneşte te va întreba where do you want to go, master?

02 septembrie 2001


De multe ori, în viaţă, revelaţiile le-am avut după ce s-a întâmplat ceva… ceva care mi-a declanşat acele revelaţii… O astfel de revelaţie mi-a fost declanşată de un film, 3some, revelaţie despre care vorbesc în fragmentul următor. Mi-am dat seama atunci că, de fapt, chestia de care îmi era silă nu era în mod neapărat (homo)sexualitatea, şi nici măcar carnalitatea pe care o presupune(a) aceasta, ci doar dualitatea de care dădeam dovadă… Rolul pe care, consideram atunci, trebuia să îl joc în mod constant faţă de mine, faţă de prieteni, faţă de cei din jur, faţă de toţi. Jocul în care, prea des, mă rătăceam de mine…

Singur, puţintel trist, m-am ascuns de mine într-un ungher de cameră. Acolo, lângă cei dragi mie dar totuşi ferit de privirile lor, am început sa caut seminţele din care se naşte nefericirea mea. Erau lângă mine.

Am început relaţii pentru care nu eram pregătit. Am început a iubi înainte de a fi cazul. Ca de atâtea alte ori, de altfel. Ciudat insa ca am avut nevoie de un film pentru a vedea asta. 3some… un film pe care l-am văzut iarăşi… Un film pe care l-am trăit iarăşi… Un film care mi-a rechemat vechi dorinţe, vechi amintiri… Aceleaşi vechi gânduri, aceleaşi vechi tristeţi… Acelaşi vechi eu…Nu mă voi mai întreba când oare vor lua toate acestea sfârşit. Am obosit sa-mi pun aceleaşi vechi întrebări. Am obosit sa fiu eu… Am obosit…

Vreau iubire…! Vreau sa fiu eu…! Vreau să fiu eu însumi, să fiu acceptat și recunoscut aşa cum sunt! Vreau să încetez a mai fi actor. Îmi vreau locul meu în lume, chiar dacă sunt poate prea fricos pentru a mi-l cere. În fond, nu-mi doresc mare lucru, nu?

Vreau sa fiu eu,
Sa mă privesc în oglindă
Şi să mă recunosc
Între miile de reflexii ale luminii.
Aceleaşi vechi culori,
Orânduite altfel.
Poate un pic mai închise,
Poate un pic mai luminoase.

Iar dacă voi
Nu veţi simţi diferenţa,
Eu voi fi altfel.
Vă voi iubi mai mult,
Pentru că voi
Mă veţi cunoaşte
Aşa cum SUNT
Şi nu cum mă vreţi voi…

Doar aşa
Voi fi senin,
Voi fi soare de vară
Pe cer de decembrie,
Voi fi trandafir de ianuarie,
Răsărit între ghiocei…
Voi fi eu…

Voi fi ploaia
Care aduce deşertului
Fertilitate,
Viaţă,
Iubire…

Voi fi un înger
Veghind peste voi,
Pândind dorinţele voastre,
Dându-le formă,
Devenindu-le realitate…

Aşa,
Sunt floarea uscată
Din glastra uitată
Pe şemineu,
Mistuită de dogoarea focului,
Arsă de buze mincinoase…

Pierdut
Intre reflexii de lumină
Mă voi ofili
Asemeni garoafei,
Uitat la reverul vostru…

Aşadar,
Cruţaţi garoafele,
Ocrotiţi trandafirii,
Iubiţi florile…
Sunt aşa de fragile…
Numai voi
Le puteţi ocroti,
Le puteţi învălui
În iubirea voastră…

 —
Selecţii din jurnal. Capitole publicate: | 00 | 01 | 02 | 03 | 04 | 05 | 06 | 07 | 08 | 09 | 10 | 11 | 12 | 13 |

Previous article
Next article

6 COMMENTS

  1. Filmul “3some” a fost cu adevărat memorabil. Când a rulat pentru prima dată pe ecranele de la noi (prin ’94 sau ’95) sub titlul inept de “O fată, doi băieți, trei posibilități” m-am gândit că-i cea mai nimerită introducere asupra homosexualității care poate fi oferită profanilor. Și, cum aveam pe vremea aceea doi prieteni foarte buni – un băiat și o fată – i-am invitat pe amândoi la film. Nu era un film despre noi, dar era un film despre mine. Nu eram nici pe departe la fel de ambivalent ca personajul principal (sau pe cât de ambivalent voia să pară, măcinat fiind în fapt de concupiscență), însă am avut curajul să mă joc de-a coming-out-ul și-aș putea zice că mi-a reușit. În final, ne-am răzlețit fiecare în trei colțuri de lume, întocmai ca-n film, numai eu rămânând acolo unde eram. Și, de la spargerea piticului de grădină, am uitat complet de dulapul cu amintiri…

    Cât despre narcoza ta lucidă, ce să mai zic…? Eu cred că ‘substanțele’ au darul nefast de a-i răpi vieții misterul, introducând “claritate” acolo unde claritatea nu-și are locul și destabilizând astfel narcoza primară a ființei. Nu tuturor le priește priveliștea măruntaielor ființei. Lucrurile ascunse nu trebuie tulburate cu tulburel, căci limpezimea-i o capcană de coșmar căreia nu mulți îi rezistă.

    În rest, te invidiez pentru actori, pentru nopțile pierdute, pentru frumusețile strânse în pumn și, nu în ultimul rând, pentru că ești trezorierul atâtor amintiri…

    😎

  2. Dragă Răzvan, îmi plac tare mult filele de jurnal publicate aici pe care ai decis să le împarți cu noi. Abia când am ajuns la final am observat că fac parte dintr-o serie mai lungă – abia aștept să îmi fac oleacă de timp și să le parcurg pe toate 🙂

    M-au cuprins sentimente ciudate și apăsătoare în timpul lecturii și imaginile ieșirilor în oraș mi-au evocat repede tonurile stridente, saturate, de roșu și verde din picturile lui Van Gogh, mai ales ‘Cafeneaua de Noapte’ (din Arles). E trist cum a trecut timpul așa de repede fără a găsi reciprocitate în simțiri. Sau ai găsit?… ai putut să dezlegi ecuația relație (cel puțin pentru o perioadă de vreme) sau X-ul se lasă încă căutat?

  3. @grid:
    Mulţumesc pentru aprecierile pozitive..
    Nu ştiu dacă sunt sau nu de invidiat pentru “tezaurul” de amintiri pe care îl posed (uneori regret inocenţa de altădată). Ştiu sigur însă că datorită lor am ajuns cel care sunt astăzi – şi oricât de egocentrist (autosuficient?) ar putea suna asta… nu m-aş schimba cu altul!

    @henoctasus:
    Dacă m-aş respecta ca autor (scriitor) şi aş respecta telenovela în care mi-am transformat jurnalul, ţi-aş recomanda să citeşti tot restul .
    Dar cum finalul este postat deja pe site, ca un comentariu pe la cine ştie ce post, voila şi spolierul: l-am găsit pe X acum vreo 7 ani .
    Se împlinesc în aprilie – WOW, la câteva zile după întâlnire!
    Oricum, el nu a devenit un capitol din jurnal. Spuneam şi în alte părţi: în jurnal au intrat numai acele bucăţi din viaţa mea care sunt… capitole închise – ori el este un capitol care încă se scrie :p

  4. @Rzv

    “You don’t write because you want to say something; you write because you’ve got something to say.”
    (Autor necunoscut)

    Respect
    LeKick

  5. @Rzv

    Meh,sa mor daca mi-am adus aminte cine l-a zis, a fost mai simplu si rapid de scris decat sa rascolesc in adancurile putului, acum trebuie sa mi-l spal eu. Cate matanii sa fac?

Comments are closed.

Vezi si...

Ok, deci…

In primul rand apasa play. Face mai mult sens cu melodia asta. Deep House _ The Beloved - The Sun Rising (Mark's Deep House Mix) Am reflectat. Daca ai avut mai multi barbati in viata decat numarul de revelioane “prinse” inseamna ca te aflii printre cei ca si mine. Nu e...

Articole din aceeasi categorie