Acasă Povestiri Primii pași au început cu un ”Îmi pare rău…”

Primii pași au început cu un ”Îmi pare rău…”

196
9

Desigur că nu pot începe să scriu un articol fără a vă spune obișnuitele și nelipsitele cuvinte de început… Deci prin urmare: ”Bună tuturor!” Vă pot spune că până la vârsta de 18, ba chiar aproape  19 ani am mers de-a bușilea, adică m-am limitat doar la simple materiale online, în general filme… La vârsta de aproape 19 ani am primit ”un șut” și am început să merg în picioare. Vă invit să mă urmați într-o micuță călătorie pe scara timpului:

S-a întâmplat pe 12 Mai 2013. Era o zi frumoasă de primăvară, o zi aparent obișnuită pentru mine, o zi de Duminică. Începuse desigur, în linii mari vorbind, cu obișnuitul mers la biserică, apoi prânzul cu mama și cu bunicii, iar apoi evident cu puțină relaxare pe internet și cu destul de multe nemulțumiri referitoare la faptul că ziua următoare avea să fie Luni – școală, teme și alte minuni de genul acesta. Ei bine, nu ar avea rost să dramatizez chiar în maniera aceasta, dar ceva avea să se schimbe… Banala plictiseală m-a ajutat să să fac contact cu ceea ce sunt. Era în jurul orei 15:00 și simteam că o nebunească lipsă de dispoziție îmi invada fiecare mădular al trupului. Așa că am ales să mă refugiez în ceea ce-mi place mie mai mult, arta. Desigur vorbesc despre arta fotografică. Îmi place mult să fac poze, să le editez.  Am hotărât să fac o ieșire prin oraș în scopul găsirii a ceva care să-mi capteze interesul și să cocheteze subtil cu obiectivul aparatului foto, nu știu de ce la ora asta mi-a venit în minte un nud masculin 🙂 , cert este că pe vremea aceea chiar nu mă gândeam la așa ceva, dar nici nu mi-ar fi displăcut ideea. Pentru cei care cunosc Brăila, am început prin a mă plimba în Grădina Mare ( Grădina Publică ). Eram puțin supărat… După o căutare de vreo 30-40 de minute am decis să-mi schimb locul. În continuare am ajuns în Parcul Monument. Era frumos cum razele roșiatice ale Sorelui își făceau loc printre ramurile abia înverzite ale pomilor, ca mai apoi să se verse pe fețele atâtor cupluri care se plimbau nestingherite pe potecă legănându-și mâinile, eventual făcându-se părtașe unui interminabil sărut. Speram că într-o zi și buzele mele vor atinge buzele persoanei iubite . Surprinzător este lucrul că nici aici nu găsisem ceva atât de interesant încât să merite eternalizarea printr-o fotografie. În final am decis să merg la Lacul Sărat. Eram convins că acolo voi găsi ceea ce căutam, imaginea perfectă, imaginea unui frumos apus de Soare oglindit în chipul trivial al unui lac tăcut.

Am decis să mă abat de la traseul obișnuit, pe șosea, și să încerc ceva nou. Am ales să merg prin pădure până la lac, asta cu scopul de a mai economisi din timp. Pe la mijlocul drumului își face simțită prezența un individ. Trecem unul pe lângă altul când se aude odată din spatele meu vocea lui zicându-mi:

-Scuze că te opresc! Îmi poți spune te rog frumos cât este ceasul?

Îi spun eu cât este ceasul, acum sincer nu mai știu cât era… sunt sigur că aș fi ținut minte, dar am fost luat pe nepregătite de evenimente și nu am fost atât de concentrat asupra a ceea ce se întâmpla, astfel că am uitat.

-Mulțumesc mult! Auzi, dar tu unde te duci?

-Eu? la Lacul Sarat.

-Super… eu vin de acolo, am fost și eu putin, dar era plictiseală, nu prea era multă lume și am decis să plec… Știi? Văzându-te așa pe tine că mergi parcă m-aș întoarce, măcar așa aș avea și eu un tovarăș de discuție, mai schimbăm o impresie…

-Eu am vrut să zic că merg la Mănăstirea Lacul Sărat. În gândul meu: ”Dacă o auzi de mănăstire, nu-i mai trebuie să vină cu mine”. O stare atât de ciudată încât preferam să fiu singur. El, ca un băiat dornic de aventură ce era, a insistat – într-un mod subtil desigur:

-Nu-i problemă, mergem mai întâi la lac și apoi la mănăstire.

În cele din urmă am acceptat să se țină după mine… ce putea fi mai rău de atât? Până la lac ne-am prezentat, am schimbat niște date despre noi și când am ajuns a urmat întrebarea:

-Gabi, tu ai prietenă?

Dacă voi zice NU, voi părea fraier, iar de voi zice DA, s-ar putea să nu îmi mai dau seama de intențiile lui, îmi ziceam eu. Am fost cu o tipă dar ne-am despărțit, i-am răspuns eu, la care el încercase să mă strângă în brate:

-Ohh, înțeleg prin ce treci, și eu am avut asfel de experiențe. Dacă vrei te pot ajuta.

– Frate, scutește-mă! îi răspund eu împingându-l (nu că aș fi avut ceva cu el, dar cred că un porc mirosea mai bine).

În sfârșit ajungem la lac. Eu deja începusem să fac niște poze, când la un moment dat,  îl văd pe el dându-și tricoul jos.

-Auzi, tu nu îți dai tricoul jos? mă întrebă el?

-Nu… Sunt cam mulți țânțari pe aici și eu sunt alergic la înțepături (trebuia să găsesc o scuză bună).

-Ok! mi-a răspuns el puțin dezamăgit. (ha ha fraierul)

Peste câteva minute se ridică, își dă pantalonii jos, rămânând doar în chiloți și îmi spune:

-Dar panatalonii nu ți-i dai jos?

-Categoric nu… Aceeași poveste cu țânțarii…

-Hai măi pe bune, că sunt albi și se vor murdări de la câtă verdeață e pe aici.

-Dar nu-ți face tu probleme pentru panatalonii mei că îi spală mașina, nu eu.

Mai trec câteva momente, timp în care individul își dă și perechea de chiloți jos de pe el și-mi spune:

-Gabi tu ești o persoană cu prejudecăți?

-Nu… nu cred… i-am răspuns parcă intuind ce avea să urmeze… Era simplu de intuit după faptul că deși era în călduri (se dezbrăcase de haine) mai avea și instrumentul ”conectat la baterie”.  Am avut grijă să-l deconectez.

-Gabi, tu ai încredere în mine?

– Ești cu capul? Cum să am încredere în tine? Te cunosc abia de 10 minute… eu nu am încredere în mama și o cunosc de 18 ani…

-Ok… reformulez: ai putea avea încredere în mine?

-Da, aș putea, întrebarea este dacă aș vrea… O vai, iată răspunsul: NU.

-Gabi, ascultă-mă cu atenție! Eu sunt din Galați, tu din Brăila, sigur nu vrei să facem și noi câteva prostioare? Nu ne știe și nu ne vede nimeni… apoi fiecare își vede de treaba lui.

În acel moment am împietrit… Nu-mi imaginam ca prima propunere să sune chiar așa… Răspunsul meu atârna de două posibilități: fie rămân și văd ce va ieși, fie plec, încerc să uit ce s-a întâmplat și cu ocazia aceasta voi putea să evit ispita și în sfârșit după atâta timp voi putea să mă împărtășesc. Deja mă gândeam că preotul meu duhovnic va fi încântat să audă cu câtă vitejie am zis eu ”NU” și mă va împărtăși. Extremele trăgeau de mine și-ncercau să-mi rupă sufletul de trup… Dar în acel moment latura religioasă a mai dobândit un aliat: posibilitatea ca tipul să sufere de vreo boală incurabilă și astfel zicând ”DA” să nu fac altceva decât să-mi semnez pactul cu mii de tratamente și medicamente, cu mii de minute în minus la viața mea. Așa că m-am uitat puțin speriat la el și i-am zis:

-Îmi pare rău, dar eu trebuie să plec.

Și atunci am fugit. Am fugit cât am putut de tare, m-am oprit, m-am așezat pe iarbă și mi-am făcut semnul crucii în timp ce tot corpul meu se zguduia parcă infestat fiind cu un tremurat ieșit din comun. Mă întrebam ce s-a întâmplat… Drumul spre casă a fost unul în care parcă regretul începuse să mă bântuie… Dar am zâmbit și mi-am zis că se vor mai ivi ocazii, poate chair în contexte cât de cât decente, cu toate că eram adeptul expresiei: ”În viață sunt trenuri cu care te întâlnești o singură dată”. Și așa a fost… La imediat câteva ore, un alt ”tren” sosise în gară, un ”tren” care avea să mă inițieze în experiența ”călătoriei” spre mine, spre ceea ce vreau eu. Există persoane ale căror destine trebuie să se întâlnească. Poate nu azi, poate nu mâine, dar mai devreme sau mai târziu se vor întâlni ca scopul lor să fie împlinit. Uneori chiar și banala plictiseală te poate ajuta printr-un eveniment să descoperi mai în profunzime cine ești și ce vrei de la viață.

 

9 COMENTARII

  1. Bravooooooo. Fi tot asa de precaut, insa intamplarile din viata noastra sunt ,,propriile noastre scoli”, adica asa intelegem cum sa fim atenti cu noi insine…Nu renunta NICIODATA la visurile tale!..LP

  2. Da m-am confesat 🙂 voi scrie un articol si despre asta. Dau un mic inticiu:Până să fi apucat să mă confesez s-a schimbat situația și totodată și ceea ce aveam să-i zic! Dar a fost interesant… veți vedea…

  3. Interesant articol… felicitari ca n-ai ales aventura, acuma na ramane sa ne zici si urmarea si vedem pe urma care-i morala, asta daca exista una

  4. Morala? Care poate fi morala? Insa intofeauna exista o morala.
    Morala pentru tipul dornic si fierbinte ar fi, nu intodeauna cand ti se scola trebuie sa ai, si parte de sex, cu complectarea, o laba la vremea ei, face cat 10 tipi rai.
    Este atat de tare povestea asta incat pare o fantezie, insa mi-am adus aminte, ca odata de mult, mult timp, nu mai stiu la ce party n-am imbatat atat de tare, incat desi trebuia sa ajung urgent acasa, isi pierduse fratimiu cheile de la casa, nu putea sa intre si se mai si caca pe el, eu am ales sa plec cu niste tipi nou cunoscuti la acel pary, la unul din ei acasa, chipurile sa mai bem ceva, pe drum mi-a fost atat de rau ca-mi venea sa vomit si eu ma tineam smecher sa par dur la coma alcoolica, incat la un semafor pe rosu, am prins momemtul si m-am aruncat din masina, fiindca vazusem parcul Tineretului unde voim sa vomit pe saturate ascuns dupa copaci si boscheti.
    Am vomitat juma de ora fara oprire aproape si fara respiratie, ca de cate ori reuseam sa mai respir, venea alta voma vomitatoare de incepusem sa ma enervez pe stomac ca la 2 beri cu vodca, o vodca cu suc de mere stinse cu 16 sticle de grasa de Cotnari + vreo 3 sau 4 lichior de cafea, lichiorul cu o tipa ce se baga cu noi in seama pana si-a dat seama ca suntem gay si vrem p..a la fel ca ea dar a fost de gasca, ne-a lasat sticla de lichior deci, asa mult vomitam ca intrebam somacul de ce este asa nesimtit si vomita o cisterna cand eu i-am dat 2 pahare!
    Acum vine partea ciudata si inexplicabila. Vomit, ma mai usurez incep sa ma linistesc si intr-un tarziu, hotarasc sa o iau spre casa. Cum cobor eu din padurice, vad 2 tipi care se regulau pe banca indragostitilor [este o banca ascusa de ochii mamicilor cu copii, printre copaci si rodedondroni], se regulau cu foc, eu ma uitam interzis la ei fara sa ma opresc insa din drum. Pe masura ce ma apropiam unul din ei m-a vazut, s-a oprit din actiune, i-a spus celuilat si acum se uitau amandoi la mine cum coboram uitandu-ma la ei, ei la mine si uite asa vreo 20 de secunde ne tot uitam pana cand aproape la un metru de tipi, tipul pasiv ma intreaba daca nu vreau sa fac sex cu ei. Eu ma opresc sa procesez intrebarea, procesez cam mult, tAcerea e luata ca acceptare, unul ma ia de mana, celalalt da sa ma sarute, cand ce sa vezi napasta, nesimtitul ala de stomac arunca voma din el ca furtunul de pompieri la un incendiu imens.
    Stupoare, pauza, rusine de partea mea si greata scarba de partea aluia, nici nu stiu cand s-au imbracat si-au tulit-o cu viteza maxima. Nici eu nu mai imi aduc aminte cum am ajuns acasa, probabil am ales sa uit acea rusine, insa veni GABRYELL sa rascoleasca de astea ce le voiam uitate.
    Nu am zis povestea asta nimanui pana acum, asa scarba fata de mine la acel moment am avut dar, acum, dupa atatia ani aproape ca nu mai conteaza, mai ales ca acum, ca si atunci, ma intreb daca nu a fost o zamislire, fantezie la betie! Cine stie?
    Cert este ca povestea lui GABRYELL pentru mine, pare ceva asemanator cu povestea mea, nu stiu ce sa cred, e reala, e fantezie?
    Oricum nu conteaza ce si cum este de reala sau nu dar, tind sa dau crezare povestii, pentru ca am invatat de-a lungul vietii ca de cele mai multe ori, viata bate filmul.

    Astept cu nerabdare continuarea.

  5. @cristymaykei mulțumesc 🙂 cât se poate de reală chestia asta 🙂 și povestea ta e super faină și amuzantă… acum depinde de cine o citește… mie mi s-a părut the best! 🙂 Partea a 2-a ”Un al doilea tren” și partea a 3-a ”Îmbarcarea”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here