No menu items!

Prima relație homosexuală

Acelasi autor

Despre iubire și alte bălării…

Vineri dimineaţă. Prea dimineaţă. Plouă mocăneşte, continuu, trist. Sorb cu nesaţ din cafeaua cu lapte pregătită de partenerul meu înainte de a pleca la...

Mai suntem oameni?

Ieri s-a stins un om pe care am avut prilejul (a se citi onoarea) să îl cunosc. O tragedie incontestabilă. Lume îndurerată. Dar nu...

Cum a apărut Crăciunul?

De fiecare dată când vine vorba de tradiţii, încerc să înţeleg tradiţiile... Aşadar, ce este Crăciunul şi cum a apărut? Înainte de toate, astrologic vorbind,...

Ce presupune socializarea pentru gay?

Am fost binecuvântat de soartă să călătoresc destul de mult, deşi – drept este – în interes de serviciu, şi – ca orice poponar...

Purple Club (București)

Later edit (14.04.2012): aprecierile pozitive de mai jos erau valabile la data scrierii recenziei (deci, până pe 6.iv.2012). Din motive evidente (vezi comentariile #25...
Rzv
Rzv
Nu am avut niciodată pretenţia că am scris ceva de valoare inestimabilă, sau nici măcar ceva nou; am scris însă ceea ce am simţit, ce au însemnat alţii pentru mine. Sunt un om în adevăratul sens al cuvântului? Sunt oare un bun prieten? Nu ştiu, şi nu voi afla cu certitudine nicicând…

Dac-ar fi să fiu o piatră aş fi măcinat de timp în milioane de fire de nisip. Dar nu sunt piatră, sunt doar un om şi sunt măcinat în mii de prieteni. Parte din mine se regăseşte în toate lacrimile şi zâmbetele lor. Trăiesc prin ei şi ei prin mine, şi eu sunt ei şi ei sunt eu. Împreună ne opunem trecerii timpului, şi timpul ne macină pe toţi la fel de mult.

Iubirea rămâne nemăcinata de timp. Oare? Nu ştiu. Şi atunci, ce mai rămâne? Poate doar durerea? Poate doar amintirea? De ce eşti atât de neînsemnat? De ce în univers eşti doar un fir de nisip?

Pluteşti în derivă între alte grăunţe pieritoare de nemurire, efemere ca şi tine. În urma ta laşi imagini, şi sunete, şi lacrimi, şi zâmbete, şi şuviţe de fum. Pluteşti prin timp, şi timpul pluteşte prin tine. Parfumul ecoului gândurilor tale persistă pentru încă câteva clipe în umbra celor din jurul tău, dar ce vei fi peste un an, peste un secol, peste o eternitate? Se va mai naşte vreo floare care să emane acelaşi parfum ca şi tine, care să respire aceleaşi idei şi suferinţe? Lacrimile tale vor face să respire vreo sămânţă de om din sufletul tău? Sau te vei irosi în lacrimi seci de uitare care să murmure povestea ta tristă… Vei fi oare cântec pe struna unui trubadur, sau doar o fotografie roasă de timp în vreun album uitat într-un colţ de mansardă?


Şi apoi, l-am cunoscut pe primul “El” care mi-a întors iubirea, pentru o vreme. Mai precis, mi-a întors iubirea până când – clişeu – a cedat impulsurilor celor din jurul său şi… s-a cuplat cu o femeie. Nu, nu sunt misogin; nu sunt nici împotriva iubirii “normale” (înţelegând prin normalitate strict un criteriu statistic, de majoritate). Iubirea pe care o doream eu, însă, şi iubirea pe care o aşteptam în schimb, era iubirea unui om pentru alt om – şi nu includea terţi. Drept pentru care s-a stins, lăsând în urmă nişte gânduri aşternute pe hârtie… Primul fragment, este dedicat momentului în care l-am cunoscut şi speranţelor pe care mi le-am pus în el; al doilea – este concluzia amară de la finalul relaţiei noastre.  

Cum l-am cunoscut?

Zi infinit de mediocră de mai. Obosit, poate mai obosit decât în orice zi a acelui an la fel de mediocru, am pătruns în sala de curs. Mai obosiţi decât mine de aşteptare, am găsit acolo douăzeci de oameni. Şi am intrat, iar în momentul în care am intrat, nici unul dintre ei nu a sesizat că eu eram cel pe care îl aşteptau. Afară poate doar de unul, care însă a văzut şi el la rândul lui în mine doar un om obosit. Obosit de aceleaşi aşteptări ca şi el. De aceleaşi incertitudini, şi poate, de aceleaşi suferinţe. Şi atunci, doi ochi mari s-au ridicat întrebători către mine. Şi doar după ce câţiva dintre colegii lui au aflat asprimea mea, ei bine, abia atunci a aflat că puteam fi eu. Atunci, şi poate nici măcar atunci…

Doi ochi frumoşi care mă priveau… dar care n-au ştiut atunci a citi răspunsul ce-am dat.

Doi ochi pe care i-am revăzut o sâmbătă senină şi caldă. Şi care, pentru câteva ore bune, mi-au alungat tristeţea. Şi pe care i-am revăzut şi mai apoi, ceva mai veseli, dar totuşi puţin schimbaţi, la următoarea oră. Şi a trecut apoi ceva timp, şi i-am revăzut şi într-o seară, adăpându-se dintr-un pahar de bere, toropiţi în acelaşi fum de ţigară ca şi mine. Fum de ţigară pe care am depănat amândoi amintiri şi povestiri până ce ceasul a arătat mult mai târziu decât am fi voit noi să arate. Oare?!… Nu mai ştiu cert…

Şi astfel am ajuns amândoi să împărţim acelaşi pat… pat în care eu am adormit ascultându-i somnul, şi în care m-am trezit apoi dimineaţa înainte de vreme pentru a-i vedea încă o clipă somnul lin… Copiluţ rătăcit, ajuns undeva lângă mine…

Şi l-am văzut în somnul lui ca pe un înger…toţi suntem îngeri în somn, doar că… unii mai mult decât alţii!

Am simţit în vocea şi privirea lui că era îngrijorat: pentru mine, pentru rătăcirile mele… Pentru ceea ce eram, pentru ceea ce deveneam, pentru ceea ce aş fi putut deveni… Şi cândva, în acel moment, am dorit să îl am alături de mine. Şi atunci, şi el mi-a simţit dorinţa… şi a venit aproape de mine. Şi a tânjit atingerea mea, la fel cum şi eu am dorit atingerea lui.

Şi ne-am apropiat, eu de el, şi el de mine. Am ajuns prea apropiaţi? Nu ştiu… ştiu doar că a reuşit să ajungă acolo unde nu mai credeam pe nimeni capabil să ajungă. Acolo unde credeam că, după ce a reuşit doar Cineva să ajungă, şi acolo unde au încercat mulţi să ajungă, nu a mai rămas loc pentru nimeni. Şi totuşi…

Mai este loc?… Nu mai este loc?… Poate totuşi mai este… Sau poate, totuşi, nu mai este… Aştept cu nerăbdare timpul să se scurgă, încet după cum îi este placul, şi să-şi pună pecetea: ajunge, sau nu ajunge el Acolo?… Pe undeva privesc cu înţelegere ceea ce caută… dar oare, CE CAUTĂ?

Şi timpul… ah, iarăşi Timpul…doar Timpul îmi răspunde la întrebare. Întrebare la care văd răspunsul doar atunci când priveşte spre mine cu aceeaşi ochi senini, îngrijoraţi de tristeţile mele…


În loc de final
Treceam singur prin viaţă, şi am văzut un copil singur, cu ochi mari şi căprui, care tânjea la o îmbrăţişare. Şi îmbrăţişarea pe care şi-o dorea era pentru el mai importantă pentru el decât aerul sau apa. Îşi trăgea seva tocmai din iubire. Iubire necondiţionată, iubirea părintelui pe care, din singurătate, nu l-a avut. Era un copil mare.

Anii se aşternuseră pese el, peste ochii lui mari, peste şuviţele lui zburlite de păr. Sprâncenele lui se arcuiau într-o eternă mirare: „Mai eşti aici? Mai exişti pentru mine? Mai exist pentru tine?“ Prin ochii lui mari vedeai oglindită întreaga nesfârşire a cerului. Vedeai o mare de lacrimi, un şuvoi aprig de dorinţe încremenite înainte de a-i ajunge pe buze. Vedeai înstrăinarea, şi durerea, şi dorul.

… Era un copil singur…

Se ascundea printre prieteni falşi, minţindu-se poate pe alocuri ca îi iubeşte, sau că este iubit de către ei. Şi asta era de înţeles, se simţea doar atât de singur. Căuta cu înfrigurare în praful drumului un prieten. Căuta acea întâlnire a omului în om, om care să-l primească cu căldură şi să-i dea bineţe.

L-am oprit şi l-am întrebat ce face. A ridicat uimit privirea – iar ochii aceia mari… – şi m-a zărit. Mi-a povestit apoi ce şi cum căuta. Iar eu i-am oferit o cheie. Era cheia care l-ar fi putut ajuta să găsească ceea ce îşi dorea. Cheie care i-ar fi putut fi compas şi busolă, călăuze neînșelătoare către îmbrăţişarea sinceră și sufletul pe care le căutase atât. Ştiam unde se ascundea un alt suflet asemeni lui, poate chiar mai singur şi mai trist, dar cu siguranţă la fel de avid de iubire ca şi el. La fel de dornic să iubească şi să fie iubit.

Apoi am aşteptat. L-am privit îndepărtându-se cu o undă de tristeţe în suflet. Era un copil singur… Era un copil care nu mai dorea să fie singur…

Era un copil care nu ştia folosi cheia pe care i-o oferisem. Era prea copil pentru a o putea primi. Şi mi-am dat seama că… ei bine, se prea poate să fi greşit: să-i fi oferit o cheie spre ceea ce ar fi fost prea mult, până şi pentru setea lui de iubire.

Pentru că ar fi găsit prin ea o uşă în spatele căreia se ascundea ceva care dogorea prea mistuitor. Ceva care l-ar fi transformat poate în cenuşă înainte de a-şi da seama, sau care măcar l-ar fi ostenit până peste puterile lui.

Şi am luat atunci cheia, şi am început a mă plimba. Era aceeaşi cheie care acum era în e gală măsură şi a mea, şi a lui.

M-am plimbat atunci eu singur, strângând puternic în mână cheia noastră, pe alei lungi străjuite de cedri bătrâni, cu umbra deasă tulburată numai de briza răcoroasă a lacului. Soarele dogorea, vântul îmi usca buzele – şi mi-am dorit atunci apă, şi a început să plouă torenţial. Picături mari de ploaie se prelingeau peste cedri, peste lac, peste mine. Lacrimi imense, venind de departe, se prelingeau peste obrajii mei şi plecau spre şi mai departe, iar sarea lor mă alina… Am rămas singur în mijlocul unei furtuni…

Copilul acela caută mai departe în drumul lui cheia ce i-am oferit-o… cheie pe care nici măcar nu ştie că o găsise, cheie pe care nici nu simţise când anume sau dacă i-am dăruit-o.

Singur, pierdut între gândurile mele şi ale lui, privesc colbul din drumul meu şi mă întreb: oare chiar căuta acea cheie? Sau poate doar călătoreşte prin viaţă, pretinzând că o caută…


Selecţii din jurnal. Capitole publicate: | 00 | 01 | 02 | 03 | 04 | 05 | 06 | 07 | 08 | 09 | 10 | 11 | 12 | 13 |

Previous article
Next article

30 COMMENTS

  1. E surprinzător cât de mult mă pot regăsi în multe din imaginile create de tine cu măiestrie. Primele rânduri ale articolului mi-au adus aminte de câteva poezii scrise demult, cu inocența și dramatismul specifice vârstei pe care o aveam, în timp ce mă confruntam cu „probleme” existențiale similare.

                        Jurământ
    Sublim, catifelat, cu ochi plăpânzi și infantili,
    Stai nemișcat în așternut, în ochii mei umili.
    Te scalzi domol în vise moi, te-alinți în mângâieri.
    Nu mă mai satur sa te-admir si să te mângâi cu priviri.

    Un înger de voi fi, să îți păzesc, îți jur,
    de intuneric și de rău, al tău scump suflet pur,
    Să-ntind aripile deasupra ta, minciuna s-o gonesc,
    Ce te atrage-n hăul gol cu farmecu-i grotesc!

    Îti jur s-adun deasupra ta doar nori de fericire,
    ce să te plouă ne-ncetat – torente de iubire,
    s-adape strașnic, să inunde sufletu-ți rătăcit,
    ca să-nflorească printre spinii care l-au chinuit!!

                                                             5 februarie 2002
  2. 🙂 ahaaa…. deci dom’ FireMan nu a pierdut (rupt) chiar toate paginile scrise la tinereţe…
    Mă bucură că se regăseşte măcar cineva în scrierile mele… în afară de mine. :p

    Mulţam de compliment, şi îl întorc: îmi place mult starea pe care o intuiesc în spatele poeziei… şi mă regăsesc în ea (în special în ultima strofă) 🙂

  3. Pentru ca ai deschis subiectul 🙂 asa-mi aduc eu aminte de prima dragoste:

    “And then my blood rushed to my face
    And took my eyesight quite away,
    The trees and bushes round the place
    Seemed midnight at noonday.
    I could not see a single thing,
    Words from my eyes did start
    They spoke as chords do from the string,
    And blood burnt round my heart.”

    (First Love – John Clare)

    @Fire
    Oh,my! Pot sa salvez versurile tale si sa le adaug la colectia mea cu lucruri frumoase?

  4. @RobertG: done.

    @Fireman: poate mai scuturi colbul de pe internet şi … ne mai răsfeţi cu d-astea! :p  gen…

    Ma lasi mereu
    sa cad

    in visul meu
    de iad?

  5. Sub lupa rațiunii

    Prima parte aș numi-o filosofică, cu tentă de melancolism. Starea de euforie care leagă simplitatea cuvintelor între ele duc într-o stare de beție spirituală unde autorul se pierde pe sine. Punctul de plecare este interiorul persoanei, viața intimă: “parte din mine”, “să fiu”.
    Gândirea lui Rzv. se oprește mai mult sau mai puțin voluntar la verbul: “a măcina”. Omul se supune transformărilor asemeni elementelor care îl înconjoară: pietrele, timpul, grăunțe; doar iubirea face excepție datorită eternității ei.

    Legătura dintre noi și prieteni ne face conștienți că nu suntem singuri. Expresia: “eu sunt ei”, ar putea părea ilogică și lipsită de sens, dar nu este așa. Formularea în sine redă sentimentele profunde pe care le purtăm pentru o altă persoană, iubirea pentru altcineva face ca acea persoană să trăiască în noi, chiar dacă fizic este departe, sau plecată pentru totdeauna. Omul poartă dorința de a nu fi uitat, da a rămâne viu în conștiința colectivă prin opera sa de exemplu.

    Întrebările existențiale se termină cu o definiție a omului: “un fir de nisip”. Autorul introduce expresii care în “stil baroc” dau formă și splendoare gândurilor: “parfumul ecoului”, “vei fi oare un cântec pe struna unui trubadur?”, “fotografie roasă de timp” etc.

    Dacă la început insista asupra transformării continue a omului “măcinându-l”, acum accentul cade pe o suferință interioară repetând cuvântul “lacrimi”.

    Îndrăznesc să-i spun lui Rzv. că în această beție spirituală a comis o eroare atunci când afirmă: “peste o eternitate”. Rămâne însă ca el să analizeze această expresie și să o confirme sau eventual infirme.

    După ce s-a descris pe sine, starea interioară, autorul “sare” direct pe “el”: “l-am cunoscut el”. Fiecare dintre noi atunci când se-ntâmplă să ne cadă la inimă o persoană există un aspect care ne explodează în față: zâmbetul, corpul, privirea, părul, ochii. Se spune că: “ochii sunt oglinda sufletului”. Autorul este fascinat de ochii acestei persoane, privind-o și lăsându-se privit.

    Partea romantică a poveștii are doar câteva propoziții. Rzv. își intră în “pâine” și descrie într-un stil original profunzimea trăirilor. E ca și cum te-ar invita să citești istoria cu ochii lui, să vezi experiențele prin sentimentele pe care le-a avut și le-a actualizat pe o foaie rece și efemeră.

    Rzv. iubind și simțindu-se singur îl disculpă de vină numindu-l copil (persoană imatură) amintindu-i faptul că i-a dat o cheie care poate fi: fie o lecție de viață, fie iubirea. Viața e un mister și omul e mereu în căutarea cheii potrivite pentru a deslușii acest mister. Se întâmplă uneori să pierdem această cheie de acea avem nevoie de prieteni care să ne-ajute să o găsim. Poți avea totul dar dacă nu ai cheia nu ai nimic. E ca cum cheia e mai importantă decât obiectul.

  6. Avocatus,
    în primul rând îţi mulţumesc pentru aprecierile calde. Ai intuit corect (aproape) tot.

    Eroarea ta apare în aprecierea… “erorii” mele; aş fi putut să insist pe altă formulare, gen “ce va fi DUPĂ?” – dar nu voiam să insist pe acel “după” (după moarte, după ce nu voi/vei mai fi).

    Referitor la “tranziţia” nereuşită (mă refer aici la stilurile diferite din cele trei fragmente – am folosit ca demarcator al lor acele liniuţe şi sub-titlurile – mai mult sau mai puţin inspirate) explicaţia este extrem de simplă şi non-literară: sunt trei fragmente de jurnal (scrierile datează de prin 2001) care au fost redactate la intervale de câteva luni bune (4-5) între ele… Descriu stări sufleteşti diferite, inspirate de una şi aceeaşi persoană – motiv pentru care le-am reunit aici, în acelaşi post articol. Fragmentul italic este conceput acum (când am reunit fragmentele) şi încearcă să explice (poate insuficient de clar – mea culpa!) acest lucru.

    Mie, unul, recitind aceste fragmente şi ştiind că era vorba de una şi aceeaşi persoană, primul fragment – scris înainte de a fi mai mult decât simple cunoştinţe, al doilea – scris în timpul relaţiei, şi ultimul – după ce relaţia se terminase, mi s-au părut fascinante similitudinile şi diferenţele legate de modul în care l-am privit pe el în momente semnificativ diferite.

    Şi, nu în ultimul rând, să discutăm un pic şi de “copil” şi de “cheie”.
    “Copil” l-am numit nu neapărat pentru că era imatur – povestea vieţii lui e tristă, dar nu îmi permit să o divulg. Esenţial este însă că a suferit mult, la vârstă tânără – şi suferinţa respectivă l-a călit (maturizat). L-am numit “copil” pentru că natura raportului iniţial între noi a fost academică (eu îi predam lui – el fiind cu vreo 5-6 ani mai mic decât mine; restul detaliilor sunt private). Deci, pentru mine, în prima parte a “poveştii” noastre, el a fost copil.

    Este copil (=imatur) din alt punct de vedere: deşi simţea atracţie faţă de băieţi (bărbaţi) respingea ideea de homosexualitate, datorită percepţiei impregnate de cei din jur. Cheia este, dacă vrei, pe de o parte afecţiunea (nu ştiu, gândind acum eu cel cu mintea de acum dacă “iubire nu este exagerat) pe care i-am oferit-o; dar în acelaşi timp este şi definirea homosexualităţii ca altceva decât dictează “majoritatea”, “tradiţia” (sau orice altceva doreşti tu). Ultima metaforă este, dacă vrei, descoperirea sexualităţii. Sau, descoperirea sinelui: i-am arătat că poate (putem) fi altceva decât vor cei din jurul nostru, i-am arătat că nu era nimic “murdar” în asta. Alegerea lui a fost diferită de a mea.

    Să îmi asum acum să susţin că “ştiu eu mai bine decât el” sau că “era gay, dar i-a fost teamă să îşi asume” ar fi o prostie şi este contrar credinţelor mele personale: fiecare face în viaţă alegeri şi trebuie să şi le asume, odată cu consecinţele care derivă din ele. La vremea respectivă însă am fost sigur că s-a cuplat cu altcineva (de sex feminin) “de gura lumii” şi nu pentru că asta simţea cu adevărat (pentru că am ştiut atunci, şi ştiu şi acum că m-a iubit sincer). Dar, după cum scriam şi mai sus, în definiţia mea pentru “relaţie” nu este loc decât pentru doi – al treilea este la fel de util ca o a treia roată la bicicletă (aviz cârcotaşilor: nu, nu mă refer la tricicletă).

    Este cheia mai importantă decât uşa, sau decât ceea ce se ascunde dincolo de uşă? Nu ştiu, cred că depinde de fiecare. Dar cred că important este ca fiecare “cheie” să fie recunoscută ca fiind o “cheie”, şi că orice cumpănă din viaţa noastră este mai bine să fie recunoscută ca atare înainte de a face alegerile aferente ei; altfel spus, cred că este important să ştim că facem o alegere atunci când alegem – pentru ca ulterior să nu existe momente stupide de genul “vai, dar nu ştiam la vremea aia ce făceam“.

    Şi… cam asta este “cheia” metaforei cu cheia!

  7. Rzv. multumesc pentru precizari, aveam nevoie de ele. Comentariul meu a fost un mod de percepe la prima vedere o istorie, o aventura, o experiență.

    Pe de altă parte cred că te-a încântat deoarece e total diferit când cineva îți cântărește fiecare cuvânt, expresie, concept.

  8. A fost interesant: e prima dată când mă văz disecat aşa…

    În spirit de glumă: mi-aduci aminte de discuţia cu profa de română, pe care o lăudam la un alt post – nuj care… homotografia parcă – şi care profă îmi zicea că “dac-ar fi ştiut Eminescu câte i se pun în gură de către critici, n-ar mai fi scris nimic!”

    Really: am fost un pic bezmetic citind prima dată: îmi plăcea să cred că nu sunt chiar aşa de transparent. Poate chiar nu sunt: nu ştiu; însă să te vezi disecat aşa de altcineva e o experienţă care merită trăită. A fost nevoie să citesc de câteva ori (nu pentru că n-ai fi clar tu în exprimare, dar pentru că trebuia să intuiesc întrebările la care – sper – am răspuns).

    Oricum ar fi… mulţumesc! E o experienţă pe care nu o voi uita curând – şi nu zic asta în sensul nasol!
    :p

  9. Oh, boy… !

    Măi copii, cum să lăsați voi Adevărul în pielea goală?! Vai, vai și iar vai. Despuiatu-s-a.

    Urmărit și hăituit e Adevărul toată noaptea cea lungă a sufletului și e găsit, în ceasul din urmă al dimineții, după miros. Precum o cățea încolțită de câinii flămânzi, care numai foamei nu-i au grija câtă vreme sunt duși de nas direct la Poarta Raiului, iată că și Adevărul s-a lăsat prins – după cum e scris în legea firii – de către cei ce i-au luat urma, înnebuniți de lumina Sa.

    La ceasul amiezii s-a săvârșit necinstirea Sa prin despuiere, iar haina Lui cea dintr-o bucată a ajuns la cine s-a nimerit să se atingă primul de ea. Și acela numai cu haina a rămas, s-o strângă la piept și să trăiască din mirosul ei până în zilele din urmă. Apoi, trei ceasuri negre au trecut de la amiază, ca o noapte a patimilor împlinită în plină zi, după care trupul cel gol s-a săvârșit cu un oftat.

    Văduvit de veșminte, trupul despuiat al Adevărului a fost uns cu mir ca să i se uite mirosul și a fost coborât în mormânt, învelit într-un giulgiu de care nu mai avea nevoie. Trei zile a zăcut trupul acolo după Schimbarea Veștmântului său, căci atât i-a trebuit trupului cel sfânt al Adevărului să scape de giulgiul acela care nu era al lui, după care a plecat către nicăieri, lăsând în urmă doar cârpa aceea fără de miros, în chip de vestigiu al sfințeniei.

    Așa s-a făcut că indiscreția unei schimbări de veștmânt a determinat o Schimbare la Față. Adevărul nu umblă în pielea goală, iar cine se uită pe sub hainele Lui n-are să vadă nimic. Noroc cu transparența Nimicului, care salvează fața Adevărului.

    *   *   *

    Nu mai zic nimic, deși mă mănâncă degetele 🙂 , ca să nu agravez situațiunea. O exhibiție colectivă în formă continuată ar fi deja prea mult.

    😎

  10. @Grid,

    faptul că ești familiar cu anumite noțiuni nici nu mă-ndoiesc. În consecință ai început să vorbești in parabole.
    M-ai lăsat cu două semne de intrebare:
    1. Ce vrea să spună Adevărul in pielea goală?
    2. Dacă tot te mănâncă degetele de ce nu continui ceea ce ai început?

  11. @grid:
    RE: Nu mai zic nimic, deși mă mănâncă degetele, ca să nu agravez situațiunea.
    But please, do so! DarkQ stimuleaza opiniile constructive si obiective provenite ca efect secundar al masturbarii intelectuale. 🙂 Doar nu o să rămâi cu vreo… dactilită ceva… :))

  12. Măi Răzvane (sper că așa te cheamă :P) tu scrii așa frumos… nu te-ai gândit niciodată să scrii mai mult, și pentru un public mai larg (aici mă gândesc la publicare)? Am amânat cartea lui Agârbiceanu pe care o citesc acum pe mai târziu pentru că se pare că primesc aceași plăcere a lecturii citind ce spuneți tu, Avocatus, FireMan, grid etc. 🙂

  13. Henoctasus, aşa mă cheamă, şi mulţumesc pentru aprecieri!
    Şi nu, nu mă refer la “scrii aşa frumos”, şi nici la partea în care mă pui alături de greii din galeria DarkQ: la naiba, am ajuns în puii mei să devansez în preferinţe pe Agârbiceanu? :p
    Măcar du-o până la capăt: ce voiai să citeşti de Agârbiceanu? 😆

    Mi-a trecut prin minte… aştept însă să ajung la vârsta la care trebuie ca să îmi redactez memoriile… 🙂

  14. Ore sau zile sau saptamani sau luni…mi-ar lua sa citesc tot ce scrie aici! (asta pentru ca nu stiu cum ma prinde noaptea din an in paste sa mai poestez pe aici) Omu’…si tie iti place sa maschezi lucrurile astfel incat sa nu le poti spune pe nume. 🙂 Asta e bine caci iti ofera o “privire de ansamblu” mult mai larga.

    E bine de stiut ca e un lucru foarte bun sa ai prieteni, astfel incat sa nu te limitezi doar la un singur om. Greseala asta am intalnit-o frecvent, reprezentand de asemenea cauza unor astfel de pierderi. Sigur se va gasi si acel cineva pentru tine, mai devreme sau mai tarziu. De fapt, poti chiar sa-ti imaginezi ca l-ai gasit deja…iar el va veni de la sine.

    @Avocatus… Sigur ai luat bacul la romana cu zece!

  15. Oliver nu am luat Bacul cu 10 nici pe departe, dar nu cred că acest lucru este important. Am învațat însă un lucru să cunosc oamenii dincolo de cuvinte. Pentru a cunoaște un om e nevoie de o viață și tot nu este de-ajuns. pentru a-l părăsii este de-ajuns o clipă. Cuvintele au importanța lor, fiecare cuvânt este important. Multumesc pentru aprecieri.

  16. Voi mai țineți minte notele luate la Bac? Eu le-am și uitat.

    Apropo, cred că e o dovadă că pe toți ne afectează liceul, într-un fel sau altul.

  17. grid, revino te rog cu continuarea (#12, 14). Nu de alta dar mi-e că va trebui să mă dau de gol cu nota de la bac… şi mulţi se vor simţi incomod 🙂

  18. @Avocatus

    Era de fapt un compliment la adresa primului post la acest topic sub o alta forma, care mi-a placut mult. 🙂

  19. @Oliver! Am ințeles. Știi care au fost ultimile cuvinte ale lui Immanule Immanuel Kannt? “Es ist gut!” adică: e bine!.

    Rzv edit: la cererea autorului comentariului

  20. Avocatus~ (#13)

    E diferența dintre a predica și a ține o predică, între Verb – ca predicat – și numele predicativ. Verbul sugerează o acțiune, pe când numele pune direct degetul pe rană. E diferența dintre metaforă și o descriere literală. Când desfaci metafora în bucăți, adevărul ei se pierde – niciunul din cuvinte nu reține prospețimea sensului avut anterior.

    Nu vreau să mă autosabotez, la rându-mi, începând a diseca simboluri. De aceea, voi continua povestea în același fel în care am început-o.

    * * *

    Văzând oamenii că trupul cel îmbălsămat a dispărut, au început să-l caute. În zadar răscoleau însă mormântul, pipăind piatra cea rece cu mâinile goale – nici urmă de Adevăr. Numai giulgiul ce-nvelise trupul gol rămăsese mărturie despre împlinirea datinii de-nmormântare. Purtând încă – bine imprimate în pânza albă – urmele supliciului recent, amestecate cu urmele de untdelemn sfânt, giulgiul părea mai degrabă să facă moartea scăpată decât să o confirme. De ce fel de moarte ciudată murise Adevărul? Era oare posibil ca trupul să-și fi învins moartea, “cu moartea pe moarte călcând” ?

    Nimeni nu putea ști, căci ispita Cunoașterii ține de atingerea fructului oprit. Or, fără trup de Adevăr, cine putea vorbi de înviere? Moartea Adevărului fusese un lucru sigur, palpabil. Dar învierea?

    Noroc însă cu iubitorii de Adevăr și cu lacrimile lor. Plângând lângă mormântul căscat ca un hău dinainte-i, cel ce se-ngrijise ca trupul cel sfânt să aibă parte de rânduiala cuvenită înainte de a fi coborât în mormânt se-ngrijora acum de soarta sa. Și cum vărsa lacrimi amare, cineva l-a întrebat de ce plânge, în loc să se veselească. Mirat de așa îndrăzneală, iubitorul Adevărului își șterse lacrimile ca să-l vadă mai bine pe nelegiuitul acela, zicându-i: “Dacă știi unde zace acum, de ce nu-mi spui unde este, ca să merg după El?”

    Însă nici bine nu rosti întrebarea că, ridicându-și ochii din pământ, Îl zări printre lacrimi tocmai pe Acela pe care-L căuta, strălucind în bătaia soarelui și zâmbind. Imediat, dădu să I se-arunce la picioare și să-L îmbrățișeze. Dar Adevărul se trase de-o parte, spunând: “Nu mă atinge, căci n-a sosit încă ceasul !”.

    Acum, oricât de înduioșător ar fi fost faptul că Adevărul a venit mai înainte de vreme să-și anunțe iubitul că trăiește, lipsa atingerii l-a mâhnit pe cel ce-L iubea, dar și-a călcat cu iubire pe iubire și a înțeles că nu se poate. Adevărul plutea încă între două lumi  – lumea aceasta (în care era viu, dar fără trup) și lumea nouă în care se întrupase (după necinstirea pe care o îndurase prin moarte).

    Așa se face că iubitorilor de Adevăr le e suficientă și numai priveliștea raiului, pe când înfometaților de Adevăr nici tot Pomul Cunoașterii nu le ajunge…

    Mai multe nu-s de zis și pace.

    😎

     

  21. Rzv~ (# 14 & 23)

    De m-o lovi dactilita, dactiloza sau dactilomul, m-oi da peste cap și mi-oi spune povestea altfel…  🙂

    Păi cum să te dea de gol o notă?! Degeaba mi-am răcit eu gura până acum? Poate doar ca să-i faci plăcere lui Avocatus să încerci dezbrăcatul până la note, că altfel nu concep!

    Dacă-i vorba de ceva stripping “pe” note, atunci You Can Leave Your Hat On, dar performanța se notează separat, la pagina muzicală :)) .

    😎

     

  22. grid,
    mulţam de continuare…
    deşi o intuiam, nu mi-era clară relevanţa şi legătura cu postul.
    amu pricepu şi bou’ 😆

Comments are closed.

Vezi si...

Poveste cu morală

Trăia odată un împărat. El îi trata pe toţi ca şi inferiori ai lui, având o atitudine sfidătoare şi un comportament întocmai. Într-o zi s-a pornit la drum ca să ajungă într-un ţinut ce dorea să-l vadă. În drumul lui a trecut printr-un tărâm unde cu ceva ani în urmă...

Articole din aceeasi categorie