Acasă Povestiri Prieten sau iubit? Aceasta este întrebarea…

Prieten sau iubit? Aceasta este întrebarea…

422
19

Povesteam acum ceva vreme despre cum am cunoscut primul homosexual din viaţa mea… Pe care îl numeam B. Un om care m-a influenţat în nenumărate feluri, dar în calitate de amic. Şi despre care am aflat, printr-un accident, că era homosexual: o cunoştinţă comună „s-a scăpat”, la mai mult timp după ce fusesem atât de îndrăgostit de el. 

A fost o dragoste platonică… cel puţin în prima parte a poveştii: îl vedeam ca pe prietenul mai mare, mai înţelept, mai împăcat cu soarta. A fost o dragoste platonică, pentru că nu ştiam cum să îndrăznesc să transmit mesaje cum că aş fi dispus la mai mult. Ce însemna mai mult, încă nu ştiam.

Acest prieten mi-a povestit, în nenumărate rânduri, despre ce înseamnă iubirea, divinitatea, viaţa, omenia, prietenia. Mi-a povestit despre acestea în nenumărate nopţi prelungite până dimineaţa devreme… când adormeam îmbrăţişaţi idilic, schimbând vise, schimbând idei până şi în timpul somnului.

El a fost cel care m-a provocat să redescopăr pasiunea pentru film, pentru muzică, pentru lectură atunci când valorile colegilor mei de generaţie tindeau spre .. alte valori, mai superficiale, mai carnale, mai… materiale.

Şi care om, la un moment dat, m-a învăţat inclusiv ce înseamnă despărţirea. Despărţire care a durat ceva timp, mai precis până când am aflat, din acea greşeală, că eram amândoi gay.

 

Se dedică lui B.

Noi doi suntem un munte şi un firicel de apă.
Eu, sunt muntele. Sunt aspru, sunt lut neşlefuit. Tu, eşti şirul lung de lacrimi care ţâşneşte din inima mea.
Răbdător, mângâi cu delicateţe colţurile tăioase ale sufletului meu, şi răcoreşti coama încinsă de prea mulţi sori, arsă de prea multe vânturi…
Mic, neînsemnat, tu eşti aici cu mine. Şi iată că într-o zi, în câteva colţuri prin care timpul trece mai repede, descoperi rodul mângâierii tale.
Iar eu, pierdut între nori, te uit până când un soare prea dogoritor îmi aminteşte de dulceaţa răcorii apelor tale. Şi tu eşti acolo… uneori apele tale sunt limpezi, uneori învolburate. Dar întotdeauna apele tale sunt acolo, şi răcoarea lor mă cheamă cu cântec de jale.

Te-am cunoscut într-un colţ uitat de lume, singur, speriat, înlăcrimat. Şi ochii tăi mă căutau pe mine. Iar eu căutam…
Pentru o clipă am chiar crezut că am găsit. Că te-am găsit. Dar nu erai tu, erau doar palide imitaţii, plămădite din lut fără de suflu. Era chipul tău, dar… atingerea era stearpă, fadă. Era o atingere moartă… Era uitare…
Şi atunci te-am regăsit, şi-am înţeles.
Şi acum aveai lacrimi.
Şi eu aveam…
Dar acum, lacrimile noastre se împletesc, şi nasc un bob de stâncă.
Vezi? Bobul de stâncă încolţeşte…Crezi că va creşte un munte până mâine?

1-2 ianuarie 2000

Pe undeva pe la începutul verii, am aflat indirect că aveam aceleaşi… preferinţe!
Între timp, îmi „consumasem” iniţierea în tainele amorului cu bărbaţi: aventuri rapide, scurte, carnale.
Nimic notabil: descărcări bazate pe atracţii sexuale, fără nimic înălţător în ele. Poate în afară de faptul că îmi lăsau un gust amar, că mă făceau să mă simt murdar mai apoi, să insist mai mult la duş… poate pentru a spăla mizeria în care simţeam că mă cufund.
Murdar simţindu-mă după oarece one-night-stand-uri, m-am sălbăticit la un moment dat – sălbăticie care a presupus inclusiv că m-am rupt de B. Ruptură care a durat până în momentul în care, într-o staţie de autobuz, vorbind cu o cunoştinţă comună, s-a scăpat ruşinată: „E cam pervers…dar cred că aşa sunt toţi homosexualii, nu?”…

Singurătate

Ai apărut în viaţa mea ca o oază de afecţiune fix în cel mai negru moment al existenţei mele, până atunci numite mizerabile. Dar din păcate ai ales şi să ieşi, repede, mai repede decât aş fi vrut, mai târziu însă decât ai fi voit tu, poate.

Am tânjit la îmbrăţişarea ta, la atingerea ta. Ai reuşit să mă faci pentru câteva clipe să uit tristeţea, pentru că m-ai făcut să cred că îţi păsa. Oare a fost aşa?

Eşti oare chiar atât de sigur că ai greşit? Să ştii, dragul meu, că nu sunt greşeli lucrurile pe care le dorim. Nu este o greşeală  să iubeşti…Pentru că îmi dau seama că te-am iubit. Poate că încă o mai fac… dar tu ai ales tăcerea.

Obişnuiam să mi te imaginez în faţa ochilor,  cu tăcerea picurându-ţi pe buze. Dar, măcar ţinându-mă în braţe şi spunându-mi că va fi bine. Ştiu, va fi bine. Dar aveam nevoie să aud asta de la tine. Aveam nevoie doar să exişti, şi să ştiu că exist şi eu pentru tine.

Ai ales tăcerea. Tăcerea în care eu pentru tine nu exist. Aşa va fi, pentru că tu o doreşti. Nu este pentru prima oară când aş suferi în tăcere, în singurătate. Ai fi aflat asta din jurnalul meu. Ai fi aflat cât de mult pot iubi pe cineva fără ca acel cineva măcar să bage de seamă că există pentru mine.

Suferinţele noastre comune, pe care tu încă nu le accepţi, nici măcar nu sunt suferinţe. Dar asta numai dacă poţi trece peste ele, şi le poţi accepta ca fiind TU.

N-am să fiu patetic sau ridicol, cerând explicaţii. Am să te rog doar să te uiţi adânc în inima ta şi să vezi dacă a meritat. Pentru că tăcerea ta te-a făcut să pierzi mult. Asta, în măsura în care mult poate însemna pentru tine un om care să te iubească şi bun, şi rău.

Poate tu te poţi tortura. Eu nu. Sunt sătul de iubiri imposibile, de oameni pe care să-i iubesc în tăcere, fără a primi măcar o privire. Iubirea neîmpărtăşită nu este de fapt iubire. Este prostie. Nu mai vreau să fiu prost. Vreau să iubesc, cu toată fiinţa mea.

Ştiu cât poate fi de greu să accepţi cine eşti cu adevărat. Mi-au trebuit mulţi ani de confuzie până am avut curajul să aflu cine sunt. Dar nimic nu a putut egala momentul în care am ridicat fruntea, şi am recunoscut pentru prima oară: „Iată-mă, acesta sunt!”

Cine nu te poate accepta aşa cum eşti, nu te merită. Pentru că nu pe tine te caută, ci pe cel pe care îl vede. Pe care crede că îl vede, dincolo de măştile pe care toţi le purtăm.

Te-ai întâlnit cu I. acum câteva zile… Ieri… Erai cu altcineva la braţ… Terminaseşi un examen. M-am bucurat, că mai exişti. Dar am vrut să urlu. Nu pentru că te vedeam în braţele altcuiva – aş fi fost meschin. Ci pentru că ai ridicat din umeri când ai aflat că vreau să te mai văd, să te mai aud, să-ţi vorbesc, să-mi vorbeşti…

Poate nu m-ai înţeles, dar I. ştie totul despre mine. Şi, deşi poate crezi că este o greşeală, şi despre tine.

Luni vei trece proba cea mai grea. Te va chema să vii să mă vezi. Atunci, voi şti dacă vrei cu adevărat să ieşi din viaţa mea. Dacă vei veni. Dacă vom vorbi. Poate, dacă vei citi aceste rânduri.

Îmi pare rău că ţi-am răpit liniştea pe care credeai că o ai. Pentru că am precipitat ceva care poate ar fi trebuit să mai mocnească în tine pentru un timp. Să ştii că nu am aflat cu siguranţă decât după ce am simţit pentru prima oară o atingere, altfel definită încă de la început decât o strângere de mână. Dacă ai simţit un fior… caută în amintire şi află.

Dacă nu ai simţit acel fior de care vorbesc, îmi poţi spune. De când mă ştiu, am preferat adevărul. Dacă vrei să mă mai vezi, indiferent de turnura pe care o va lua relaţia, spune-mi care este adevărul. Şi poate mai putem salva ceva…

(16 iulie 2000)

Urmare a acestor rânduri a survenit o scurtă împăcare. Împăcare, însemnând că am început să ne vorbim. Să ne re-descoperim , ca doi băieţandri care descopereau, prieteni fiind, că îşi pot împărtăşi sexualitatea unul celuilalt.

Nu a fost o idee bună: s-a consumat rapid, ca o lumânare în bătaia vântului. A fost o singură seară, dezamăgitoare pentru amândoi.
O singură seara care însă ne-a făcut să înţelegem că iubirea pe care ne-o purtam unul celuilalt era un altfel de iubire, care nu s-ar fi cerut consumată… Nu în „acel” fel… 

Despre suferință

Ei bine, se poate spune că am aşteptat destul de mult ziua de azi. Luni în şir nu am avut curajul de a mă vedea în oglindă.

Singur, pierdut în mine, am refuzat să iau deciziile de care aveam nevoie pentru a fi fericit, pentru a merge mai departe. Prea mult timp am voit a fi singur, pentru că mă simţeam vinovat. Vinovat până şi de a fi în viaţă.

Vină… Remuşcare…

Dorinţa de a fi singur, de a-mi gusta mizeria pe îndelete. De a-mi plânge de milă, de a mi se plânge de milă. Si, culmea, de a face să sufere pe cei din jurul meu.

Dorinţa de a savura nu numai propria mea suferinţă. Nu, ar fi fost prea puţin. Am început atunci să caut suferinţa celor din jurul meu. Suferinţa mea nu mi-era de ajuns. Mai rămânea un pic de bună dispoziţie. Şi-atunci am devenit vampir. Am început a soarbe cu nesaţ lacrimile celor ce mă-nconjurau.

A trebuit mult chin, şi a trebuit să gust multe…

A trebuit apoi să fac ochi, şi să înţeleg că oamenii sunt suficient de singuri şi îndureraţi pentru a mai putea răbda şi suferinţele altora. Sunt sătui de depresivi…Mi-a trebuit mult să înţeleg. A fost necesar să sacrific ceea ce ar fi putut să fie iubirea vieţii mele.

Scriu aceste rânduri, şi simt un  fior de gheaţă. Şi-mi ridic deja semne de întrebare. Oare am ales ceea ce trebuia cu adevărat să aleg ? Cred că da…

Am ales libertatea. Pentru mine, pentru noi…

Am ales viaţa. Am ales zâmbetul. Şi pentru prima oară, văd în jurul meu zâmbete, şi nu lacrimi.

Sorb cu nesaţ viaţa din jurul meu. Mă bucur, pentru prima oară, de a sta cu o halbă de bere în faţă. Pare ciudat, dar până acum, mă bucuram de halba de bere care obişnuia să stea lângă mine la masă.

Am luat decizii. Am ales viaţa, în locul lacrimilor. Pentru aceasta, a trebuit să sufăr o noapte singur, lângă cineva care mă iubea…

Şi mi-a mai trebuit o noapte, în care să înţeleg că singurul meu refugiu era în a răni pe cei aproape de sufletul meu. Cum am reuşit să înţeleg? Nu ştiu…

Ştiu doar că, într-o noapte de septembrie, am gustat vin, şi parfum, şi muzică, şi iubire. Am reuşit să văd oamenii din jurul meu. Am reuşit să regăsesc ceva pierdut cândva în drum. Am reuşit să-mi aduc aminte cine sunt de fapt şi cine vreau să fiu. Am reînceput să făuresc planuri. Am reînceput a citi şi a scrie. Am reînceput a iubi viaţa şi oamenii.

Şi pentru prima oară după multele lacrimi şi clipe de dor, am început a dori să dăruiesc. Pentru prima oară… Cât deliciu în a regăsi prin aceasta inocenţa de cândva, puritatea începutului…

Pentru prima oară… Dar pentru a câta oară este prima oară?…

It’s my life,
It’s now or never,
I ain’t gonna live forever…

Cândva, mi-am promis să nu îmi irosesc viaţa. Să fac din fiecare zi un pas înainte. Să clădesc ceva, şi fiecare clipă să fie temelie pentru următoarea. Şi toate să-mi fie dragi, şi toate să mă înalţe, şi odată cu mine să înalţ şi pe cei din jurul meu.

Primul meu gând a fost să reînnoiesc această făgăduinţă. Dar, a o reînnoi înseamnă a nu respecta pe cea dinainte… Aşadar, no more promises.

Încă o dată, teoria ciclurilor este demonstrată. Într-o sâmbătă de aprilie, într-un autobuz îmbâcsit de praf şi de oameni, am ascultat o melodie. Şi a fost începutul. Acum, ascult aceeaşi melodie. Şi este sfârşitul.

Pentru a fi mai buni, ne naştem şi murim în fiecare clipă. Ceva din mine a murit, şi altceva a prins viaţă. Dar am devenit mai bun. Aştept cu nesaţ clipa în care cei dragi mie vor vedea schimbarea. Vor vedea că am ales suferinţa pentru a fi fericit. Suferinţa de a fi fericit,

Suferind, a fost nevoie să văd că totuşi sunt un om. Că sunt doar un om. A fost nevoie să-mi arate alţii fărâma de om din mine. Şi B. a spus-o… Credeam atunci că fac singura faptă egoistă. Iar el mi-a arătat că este de fapt so very Răzvan – like…

3 septembrie 2000

Nu ne-am mai revăzut de atunci decât o singură dată, întâmplător, într-un metrou. Nu prea aveam ce să ne mai spunem. Relaţia era ruptă definitiv: ne-am complăcut amândoi în a schimba numere de telefon, pe care le-am salvat amândoi convinşi fiind că nu le vom folosi niciodată…

A fost singurul om care mi-a demonstrat că iubirea trebuie să fie un act în egală măsură egoist şi altruist: trebuia să învăţ să mă iubesc pe mine, înainte de a iubi pe celălalt… şi trebuia să iubesc pe celălalt într-atât de mult, încât să-i ofer, înainte de toate, libertatea de a alege…


Selecţii din jurnal. Capitole publicate: | 00 | 01 | 02 | 03 | 04 | 05 | 06 | 07 | 08 | 09 | 10 | 11 | 12 | 13 |

19 COMENTARII

  1. rzv, mult timp mi-a trebuit sa aflu ca clipele nefolosite, raman nefructificate si pe veci pierdute.
    Si tot de asta spun tuturor, NU va fie frica de viata, uzati de tot ce va ofera ea, chiar si refuzul de-a raspunde la un zambet pe strada, poate face sa pierdeti ceva neasteptat.
    Viata e plina de chesti frumoase pe care trebuie doar sa ai curajul sa le iei sau sa le accepti.
    RZV frumos scris.

  2. cristymaykei,
    (în continuarea discuţiei din altă parte), vezi că şi disecatul felaţiei relaţiei are totuşi utilitatea ei, în unele cazuri? 🙂
    Mulţumesc de apreciere!
    (scuze, dar sufăr de contradictoză cronică… cică e inCURabilă!) 😆

  3. Ai avut noroc, zic eu, cu un asemenea om in viata, mai ales la inceput. Eu a trebui cumva sa intru direct… fără „promo”.

    L-ai considerat vreodată un fel de mentor?

  4. RobertG,
    cu siguranţă a fost pentru mine un mentor în toate cele legate de viaţă. Cum spuneam în postul precedent (despre el era vorba), datorită lui am început să am întrebări existenţiale despre viaţă, prietenie, iubire.

    Nu ştiu însă dacă a fost bine sau nu că a fost primul om din mediul gay cu care am interacţionat: mi-a creat pe undeva senzaţia că universul nostru este altfel (idilic, boem, eminamente cult); chiar dacă sunt fericit cu schimbările pe care le-a provocat în mine, cred că preferam să abordez un pic mai pragmatic „comunitatea”. De altfel, va urma un post care va descrie dezamăgirea cruntă care a marcat primul contact cu cinismul, carnalitatea şi pragmatismul care marchează relaţiile uzuale dintre gay.

    Din „vina” lui (dar în egală măsură şi a mea) credeam că între gay nu pot exista decât relaţii de prietenie „a la Exupery” sau relaţii de iubire veşnică, fidelă şi romantică. Îţi dai seama ce cruntă dez-amăgire (scriu aşa pentru că singur m-am amăgit în a crede asta) a fost când am descoperit concepte non-culte gen „fuck buddy”, „random sex”, „group sex” etc… care nu se încadrau în universul acela frumos creat de el (mine?) în mintea mea.

    Chestia care m-a dezamăgit, pe care nu am înţeles-o atunci, a fost ceea ce am perceput (atunci) ca ipocrizie din partea lui: predica iubirea şi, după ce am aflat că suntem amândoi gay, s-a concretizat într-un „casual sex” între noi: o singură noapte, un singur meci, pe care eu l-am interpretat ca semn de dragoste nepieritoare. Ghinion: pentru el eram un „fuck buddy”. Iar eu nu m-am mulţumit cu asta.

    Per ansamblu, a fost o experienţă utilă. Deşi nu au rămas resentimente (nu de partea mea cel puţin, dar nu cred că au fost nici de partea lui) drumurile s-au despărţit. Are (şi va avea întotdeauna) un loc special în sufletul meu: de la el am învăţat multe, şi ceea ce sunt azi (chiar dacă pare auto-suficienţă) mă mulţumeşte… şi i se datorează lui în parte.

  5. Foarte bine. Io m-am mai deșteptat o țâră că am mai învățat câte ceva din greșeli.

    Oricum, având în vedere că ai un partener stabil de 7 ani, e un lucru frumos, care sunt sigur că te/vă împlinește și-ți mai alină dezamăgirile avute. Dar, dacă nu le aveai, poate nu reușeai să apreciezi ce ai. C-așa se zice.

  6. Nu cred că avem de pierdut „nefolosind” clipele. Însă avem sigur de pierdut folosindu-ne de ele. Abia când forțăm petrecerea lucrurilor ne dăm seama că am irosit prețioasa clipă.

    Clipele trec fie că sunt folosite, fie că nu. Se întâmplă exact ce e menit să se întâmple, iar ceea ce nu se întâmplă are toate motivele de a nu se fi întâmplat.

    E adevărat că părem uneori a ieși în câștig atunci când punem clipa la bătaie și o jucăm la loterie. Însă orice câștig la loteria clipelor e un câștig nemeritat. Prețul său nu e curajul de a ne fi aruncat cu capul înainte, ci nesăbuința de a crede că e nevoie de curaj acolo unde numai simțirea își are locul.

    Singura întrebare care se pune este dacă nu cumva, fiind oarecum nepregătiți să simțim cu adevărat (și prea grăbiți să gândim simțirea), ratăm tocmai momentele în care am putea fi noi înșine. Dar sunt astfel de clipe cu adevărat irosite? Nu cred, pentru că nimeni nu poate fi el însuși de la început. Învățăm să ne regăsim tocmai prin astfel de clipe aparent pierdute. Avem nevoie de ele ca de aer, pentru a putea crește.

    Dacă dimpotrivă, împingem lucrurile să se întâmple, nu apucăm nici măcar să ne dăm seama că am fi avut mai multă nevoie de simțire. Așa se face că trecem uneori pe lângă timp, fără a fi trăit cu adevărat clipele prin care am trecut. Acționând sub imperiul primului impuls, nu învățăm ce e mai important – să ne ascultăm pe noi înșine.

    Dacă e să se producă, implicarea sexuală are loc de la bun început. Vocea cărnii e prea puternică pentru a putea fi oprită, iar prietenia poate (și e dispusă) întotdeauna să aștepte deznodământul, oricare ar fi acesta. Dacă totuși nu s-a produs nimic, nu are rost să ne întrebăm de ce, sau dacă am greșit nefăcând nimic pentru ca o apropiere pe plan sexual să se întâmple. Nu suntem niciodată vinovați pentru ceea ce nu am făcut, ci doar pentru lucrurile pe care le facem.

    Nu cred că sexualitatea poate distruge prietenia dacă ea într-adevăr există, însă cred că multe prietenii absolut formale se încheagă pe o dorință sexuală neformulată (inconștientă sau neîmplinită) a cel puțin uneia dintre părți. În așteptarea dezghețului se încheagă o relație de amiciție care însă nu are profunzimea apropierii unei adevărate prietenii. Mai apoi, dacă totuși se forțează o implicare sexuală iar aceasta eșuează, relația de „prietenie” se distruge, însă nu din pricină că provocarea unei apropieri sexuale ar reprezenta o trădare a prieteniei, ci pentru că o prietenie în adevăratul sens al cuvântului nu existase de fapt niciodată. Tensiunea sexuală nerezolvată duce doar la relații circumstanțiale, pentru că prietenia nu poate avea loc acolo unde își face de cap o dorință sexuală refulată și îndelung amânată.

    Atracția emoțională nu poate fi separată de atracția fizică, cele două fiind una în prelungirea celeilalte. Ceea ce pare a fi „emoțional” într-o relație lipsită de apropiere fizică nu este altceva decât o afinitate pur mentală. Când îți place compania cuiva față de care se menține permanent o distanță la nivel fizic (fie din repulsie, fie doar din precauție), distanța aceasta nu e deloc nejustificată. Ea traduce, în plan fizic, existența unei separații ireconciliabile (bine fundamentate) la nivel metafizic. Nu e posibilă, în astfel de cazuri, o comuniune de natură emoțională (și, implicit, nu poate fi vorba nici de iubire, nici de prietenie). E vorba doar de o compatibilitate mentală și de un atașament fără valențe emoționale. Dacă există totuși ideea că această distanță fizică e neimportantă sau nejustificată în economia relației, ignorând caracterul ei de obstacol (sau de martor fără voie al unui eșec sentimental), asta se întâmplă pentru că atașamentul mental (creat în numele iubirii) e greu de depășit și pentru ca să rămână deschisă o cale de comunicare .

    Unirea fizică (sexuală) a doi oameni necesită o apropiere emoțională pe măsură, aceasta fiind de natură a depăși orice bariere mentale. Emoțile erup și se manifestă sub presiunea contactului fizic. E momentul în care îți dai seama dacă iubești sau urăști pe cineva. Dacă acest moment nu vine, e pentru că nu are de ce să vină, nefiind nevoie de o asemenea confirmare. Când ceea ce numim „iubire” sau „prietenie” nu rezistă la proba sexualității, relația respectivă nu are – cel mai probabil – o natură emoțională. În iubire îi intuiești celuilalt gândurile, mișcările și dorințele, sau chiar le anticipezi, ori asta nu se întâmplă atunci când cunoașterea reciprocă rămâne cantonată la un nivel exterior, strict mental (al admirării ideilor și efectelor prezenței persoanei respective).

    Cu toate că atracția fizică nu e neapărat bazată pe o compatibilitate emoțională (actul sexual putând fi și rezultatul unei stimulări mentale sau senzoriale), atracția emoțională are întotdeauna de suferit dacă e lipsită de posibilitatea unei descărcări tensionale în plan fizic. Deosebirea dintre planul fizic și cel emoțional al existenței umane este că planul fizic poate fi manipulat din punct de vedere mental, în timp ce emoțile sunt imune la interferența minții, fiind adesea chiar ele cele care obligă mintea să se replieze în căutatea zonelor de minim disconfort.

    E important să nu „iubim” oamenii pentru ceea ce ei nu sunt (și nu pot fi). Orice om simte dacă e plăcut din motive greșite (adevărul fiind că iubirea e atracția fără motiv). Atunci când totuși ne îndreptăm atenția spre cineva dintr-un motiv anume (nu neapărat conștient sau interesat) e bine să urmărim în cel de lângă noi dacă atingerea lui ne stârnește vreo emoție sau dacă ne lasă rece. Pentru că dacă ființa nu resimte fiorul trupului e semn că am fost părăsiți încă înainte de-a fi avut prilejul unei întîlniri. Iar omul pare că are o capacitate infinită de autoamăgire.

    😎

     

  7. RobertG, dacă nu ar fi fost ceea ce a fost, nu aş fi fost cel care sunt acum. D-asta prin alte părţi militam pentru a preţui deopotrivă şi tristeţea, şi fericirea. În general detest pe „ce-ar fi fost dacă”… aici însă este acea situaţie specială în care aş fi vrut pe undeva să stea lucrurile altfel. Zic „pe undeva” pentru că până la urmă am învăţat din acest episod poate cea mai preţioasă lecţie de viaţă vizavi de lucrurile care nu sunt ceea ce par, vizavi de a nu avea aşteptări bazate pe o singură faţetă a lucrurilor, vizavi de însuşi conceptul de dezamăgire…

    grid, încep prin a-ţi mulţumi sincer pentru atenţie (că doar nu puteai servi aşa răspuns doar cetind pe diagonală) şi pentru completările aduse! Nu ştiu dacă am pierdut sau nu folosind clipa. Nu ştiu dacă a fost sau nu menit să se „consume” carnal ceva între mine şi B.; nu am precizat clar, însă… nu eu am provocat acel consum carnal, nici B.!
    Prietenia noastră a fost un lung şir de clipe preţuite de amândoi – şi am profitat de ele din plin. Şi a fost prietenie în cel mai pur şi platonic sens, până în momentul în care am aflat circumstanţial că eram amândoi gay. A fost prietenie bazată pe valori comune, mentorat, similitudini în gândire şi schimburi de idei, fără carnalitate.
    Sexul s-a consumat într-o seară care începuse ca multe altele, filozofând. Ne-am atins, din greşeală (nu cred că a fost nimic deliberat, deşi a trecut ceva timp) şi… lucrurile s-au întâmplat cumva pur şi simplu. Cum spuneai, „iubirea e atracţie fără motiv”.
    Ruptura a venit din „disecatul” meu de după (cristymaykei, tu nu citi asta! 😛 ) în care mi-am interpretat actul sexual ca începutul unei „altfel” de relaţii, şi l-am sufocat apoi încercând să convertesc prietenia noastră în altceva. Nu sexul distruge o prietenie, ci noi! Eu visam (şi, RobertG, de aceea spuneam că am regrete legate de imaginea idilică) ca acest episod să fie începutul unei iubiri „ca-n filme”, pe când B. a văzut în acest episod doar consumarea accidentală a unei tensiuni erotice între doi oameni cu multe afinităţi.
    Şi preţuiesc, acum, inclusiv ruptura involuntară care s-a produs între noi: am învăţat, cum spuneai şi tu, să iubesc pe celălalt pentru ceea ce este (în cazul lui, prieten şi doar atât) şi nu pentru ceea ce ar fi putut fi/deveni (în interpretarea mea tembelă de atunci, am „uitat” să iubesc prietenul din el fiind prea ocupat să iubesc „iubitul” care ar fi putut deveni). Am învăţat să discern fiorul carnal de moment de pierderea în făptura celuilalt. Am învăţat să (re)cunosc auto-amăgirea.

    Şi, completând acum pentru cristymaykei postul precedent, am învăţat când să disec şi când să nu disec ceea ce a fost… E unul din exemplele ilustrative pentru care analizând ce a fost („a fost” = actul sexual) am căzut în păcat analizând prea mult şi interpretând aiurea, dar în acelaşi timp analizând ce a fost („a fost” = răcirea relaţiei) am înţeles unde am greşit EU şi ce am de făcut pe viitor…

  8. Ah GRID daca am filozofa mereu asa ca tine sigur nu am mai ajunge sa ne bucuram de viata. Este ca si cum vorbesti de un orgasm petrecut odata si pe care il analizezi din greu pana la moarte. Iar asta te impiedica sa TRAIESTI alte orgasme.

    Este un paradox ce spui, se intampla numai ce trebuie sa se intample, fiindca asta ar insemna ca nu am mai avea parte de ce presupune dorinata divinitatii de a lasa omul sa aleaga.

    Ceea ce spui tu aici, „Nu cred că avem de pierdut “nefolosind” clipele. Însă avem sigur de pierdut folosindu-ne de ele”, este conform teoriei si se intampla atunci cand divinitatea observa ca te-ai indepartat de sarcinile trasate si iti da semnale ca ai luat-o pe aratura si-ti ingradeste acesul liberului arbitru pana la eliminarea lui totala, iar atunci se intampla exact ce ai spus TU in a doua propozitie, Abia când forțăm petrecerea lucrurilor ne dăm seama că am irosit prețioasa clipă”, unde fortarea lucrurilor este impusa de divinitate pentru a te readuce la ceea ce trebuie sa faci si e normal atunci sa relizezi ca ai pierdut niste clipe pretioase, care ar fi putut fi umplute cu orice altceva, decat cu palma impusa de divinitate prin intreruperea liberului arbitru.

    In fapt tu nu esti de acord cu puterea divinitatii de-ati lua cand vrea ea, dreptul liberului arbitru.

    In rest lucrurile se petrec asa cum am spus, „clipele nefolosite, raman nefructificate si pe veci pierdute”, TOCMAI pentru ca avem DREPTUL folosirii .

    Insa la celelalte idei ale tale nu numai ca sunt de acord, dar si subscriu.

  9. RZV contraziciosul.
    Ba sincer imi plac contraziciosii pentru ca-ti pun mintea la lucru, mai ales daca vin cu argumente solide sau de bun simt.
    Si eu sunt un contrazicios, tocmai pentru a invata lucruri noi sau/si invata ceva, ori a afla informatii/puncte de vedere, altele decat cele ale mele.
    SI crede-ma ca profit din plin de metoda/modul acesta.

  10. cristimaykey, oricât m-aş chinui cu contradictoza mea… nu îmi vine nimic! nu am cu ce te contrazice, şi basta! 🙂
    Chiar dacă accept că în general se întâmplă ce trebuie să se întâmple (a se citi, există o lecţie de învăţat în tot ceea ce păţim – fin’că învăţăm mai degrabă din greşeli decât din chestiile bune pe care le păţim), aş avea oarecum de obiectat la ideea că divinitatea „trasează sarcini” (sunt mai degrabă adeptul ideii că fiecare face alegeri, bune sau proaste; nu cred în destin / divinitate ca trasator de sarcini; cred mai degrabă în potenţialul oricărui om şi în mai multe sau mai puţine abateri de la drumul care l-ar conduce spre realizarea potenţialului său – când şi dacă acesta se poate împlini) – dar despre asta sper să filozofăm la munte cu un pahar de vin în faţă, şi nu aici (ar fi oarecum offtopic). 😉
    Cât despre veleităţile disputei în stimularea neuronilor, jos pălăria! Aşa gândesc şi eu.

  11. RZV sper din suflet sa fie posibil muntele si pentru mine, insa dupa cum stau lucrurile ma indoiesc, dar poate cine stie se iveste oportunitatea sa se-ntample. Speranta moare ultima.

  12. cristymaykei, te întrebam şi „dincolo”… poate rezolvi cu un medical ceva? :p
    Era doar un gând, îţi ştii mai bine jobul şi problemele şi contextul, dar… poate chiar ţi-a scăpat din vedere posibilitatea! Dacă nu acum, ne-om contrazice altădată… n-or intra zilele în sac…. 🙂

  13. @Mary (=@Cristymaykei),
    ‘twas just a thought. D-asta am zis că-şi ştie mai bine jobul şi contextul.
    Noi sperăm la o rundă de „conflicte” live, fără repercursiuni pe profesional 🙂
    Cum spunea şi cristymaykei… speranţa moare ultima! 🙂

  14. Rzv~

    Textele frumoase te fură – nu cer niciun efort de atenție. Se prea poate să fi citit și ce n-ai spus, după cum se poate să-mi fi scăpat lucrurile „scăpate” fără voia ta. E ca o poveste în care te pierzi ca să te regăsești, cu plăcerea pe numai jocul imaginilor ți-o poate da.

    Trebuie însă să-l creditez pe cristymaykei pentru provocarea oferită. Are el darul să scapere scântei pe lângă butoiul cu pulbere… :))

    Oricum, subiectul e captivant, iar expunerea-i pe măsură. O bună ocazie de meditat pe tema dezamăgirilor, pentru că numai la umbra lor se nasc amintirile clipelor frumoase.

    Rămâne doar întrebarea – dacă n-am avea amintiri (și ne-am trăi amăgirile până la capăt) ar mai fi viața la fel de frumoasă? Poate c-ar trebui să scriem cândva și Jurnalul zilei de mâine. Amintiri despre viitor s-au mai scris, dar parcă fără suflet… Să fie trecutul singurul nostru tezaur?

    😎

  15. cristymaykei~ (re: #8)

    Nu fi așa de sigur că analizarea trecutelor orgasme e o piedică în calea unora noi. Mai degrabă teama că nu vom ajunge să ne bucurăm îndeajuns de viață e un obstacol în a trăi cu adevărat. Filozofia nu înseamnă dezvoltarea unor fixații asupra trecutului – dimpotrivă, deschide o cale spre a scăpa de ele.

    Paradoxul divinității e că nu-ți poate impune nimic din ceea ce nu-ți impui singur, fără s-o ști. Asta nu revine la a spune că divinitatea e un nonsens, sau că putem fi niște mici dumnezei, ci la a înțelege că nu trebuie să ne zbatem pentru a ajunge la lumină. Trebuie doar să deschidem ochii. Și, firește, să și știm să-i închidem apoi la timp.

    😎

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here