No menu items!

Omuleți în zăpadă

Acelasi autor

Împotriva naturii? Homosexualitatea în lumea animală

Deşi conştientizata înca din Antichitate, până nu demult homosexualitatea în lumea  animală era un subiect tabu. Oamenii de ştiinţă se fereau să abordeze...

Probleme în paradis

„- Ştiu ca e urât din partea mea, dar ţi- am verificat contul de romeo şi am vazut că azi ai ratat la mustată...

Îmi plac… 100 de lucruri!

Îmi plac… 100 de lucruri Îmi plac(e)…   … să fiu iubit (şi cui nu i-ar plăcea); … primăvara (verdele crud, pomii înfloriţi şi păsările voioase mă fac să...
Nick H
Nick H
Naiv...dar cu picioarele pe pamant. Intr-o perpetua cautarea a sinelui si a pacii interioare. Un montagne-russe de emotii si trairi, ce alearga intre "a-mi fi bine" si "a face bine". Un visator care crede ca fiecare om are o menire in viata asta. Inca mai cred in prietenie si armonie intre oameni, si aspir la momentul in care toti vom trage in aceeasi directie, nu unul impotriva celuilalt. Respect si iubesc natura si animalele, si ma gandesc ca "raiul" nu e doar o utopie: omul poate convietui cu natura, nu cred ca are doar efect distructiv. Pot fi numit flower-power sau idealist daca vreti, insa asta sunt eu.

Uitându-mă acum cât de frumos ninge afară, spontan, în locul blocului din faţă, îmi apare uliţa cu case înţesate una într-alta, urcând pe sub poalele dealului negru, ascuns sub perdeaua de fulgi dolofani, dar uşori, ce nu prididesc a se năvăli şi a acoperi pământul. De fiecare dată când ninge aşa spectaculos, reînvie această imagine din copilărie, bine păstrată într-un colţ al minţii, parcă special pentru astfel de momente.

Nu mai reţin exact ce vârstă aveam sau ce lună era, însa e cert că era prima zăpadă din acel an. Şi, vai, cât mai aşteptam să ningă.  Stăteam în fereastră, în casa părinţilor mei de la ţară. E după-amiază, aproape de crepuscul. Înăuntru e cald, iar lemnele trosnesc în foc, precum nişte petarde rudimentare.  Probabil mă jucam prin casă când ploaia de steluţe de nea se pornise. Eram mai bucuros decât de Crăciun când vine Moşu’. Aşteptam ninsoarea asta încă de iarna trecută. La fel  o aşteptau şi sania (acum ruginită), mănuşile, căciula şi cizmuliţele.

“Dacă ninge tot aşa, diseară oi fi pe pârtie! Şi mâine, şi poimâine la fel”.  Eram în culmea extazului.  Parcă îmi doream să dau fulgii pe repede înainte, iar stratul de zăpadă să se înalţe văzând cu ochii. Oricărui copil cred că îi place neaua, însă eu eram fascinat de acest dar dumnezăiesc. Mă regăseam de multe ori învârtindu-mă în omăt, ca o balerină, sau aruncând cu zăpada în sus de parcă ar fi petale de trandafir.  Râdeam şi eram atât de fericit, de parcă era prima zăpadă pe care o experimentam. Şi asta, an de an, când ninsorile erau consistente, gerul numa’ bun cât să întreţină omătul, iar dacă mai scotea şi soarele o rază, totul era feeric.

“Stând la fereastră şi urmărind cum pământul şi copacii negri sunt cuceriţi de soldăţeii albi, apare şi tata, nins şi zgribulit de pe cine ştie unde. Perfect! Are cine să-mi coboare sania din pod. Nu-l las să se încălzească prea mult că îl şi trimit să îmi aducă partenerul de pârtie. Draga de ea, cred ca a aşteptat ninsoarea asta mai mult decât mine. Iat-o! E prăfuită, iar tălpile i-au ruginit. Mi-aş dori să găsesc un leac, să nu mai sufere  aşa de fiecare dată .  Dar o voi îngriji eu acum şi o voi reanima. Parafina face minuni pe tălpile suferinde, încarcate de rugina aspră.  Reuşesc  să ofer netezime suprafeţelor, semn că micuţa e pregătită să zburde.”

Printre copiii din partea asta a satului, eram recunoscut ca având una dintre cele mai destoinice sănii.  Cadrul metalic era confecţionat din țeavă groasă, rezistentă, dar goală pe dinăuntru, astfel încât obiectul nu era greu de  tras pe pârtie în sus. Podul de scândurele era neted şi potrivit de lat şi suficient de lung cât să încapă chiar şi 3 copilaşi.  Aţa era zdravănă, de lungime propice să nu-mi lovesc călcâiele.  Sania era înaltă şi robustă, astfel încât în caramboluri, nu prea avem de suferit. Însă ceilalţi copii se fereau rapid pentru că “vine tancuuuul!”

“E seara, e întuneric afară.  Ninsoarea menţine ritmul de mai devreme. Deja covorul alb are o grosime apreciabilă. Cred că e pregătit să primească săniile.  Cert că e pregătit, deja se aud chicoteli de copii, pe uliţa mai sus. Îi spun mamei să mă îmbrace,  e timpul să mă alătur convoiului. Înfofolit din cap până în picioare, doar ochii mai sunt descoperiţi. Micul astronaut al zăpezii e pregătit să plece în misiune. Voios prind de aţă, iar sania începe să huruie pe pietrele din curte, proaspăt măturate de omăt.”

Am avut o copilărie frumoasă. Părinţii mei nu m-au răsfățat şi nici nu m-au cocoloşit vreodată. Bunica ce stătea cu noi era mai aspră, însă nu reuşea să mă domine întru-totul.  Am fost al doilea copil (şi ultimul), venit la mare distanţă de primul. Mare parte din sufocarea şi dragostea lor părintească s-a consumat asupra fratelui meu. Fără să mă laud, am şi fost un copil cuminte şi destul de responsabil, încât mi-au lăsat lanţul mai lung. Revenind la poveste, mersul la săniuș seara, după înnoptat nu era o tragedie.  Ştiau că nu merg departe şi mai ştiau şi că în momentul în care mi se udă şosetele şi chiloţii, vin acasă la căldură. Ziua, o petreceam toată la sanie. Atunci, pe lumină, ne încumetam să ieşim din sat şi să mergem pe dealuri. Pe măsură ce creşteam în vârstă, creştea şi altitudinea la care urcam, precum şi înclinarea şi lungimea pantei.  Veneam acasă  şi schimbam câteva rânduri de haine într-o singură zi. Nu ratam nici mesele cu ai mei. Mă supăram tare când eram ţinut departe de pârtie de vreo muncă gospodărească dată de tatăl meu. Atunci chemam doi, trei prieteni buni într- ajutor, pentru ca să scăpăm mai repede. Şi din nou la săniuş.

“Pârtia (cu) nocturnă este în sat, mai sus, pe o uliţă ce duce înspre valea acoperită de un pod straşnic. Aici nu stă decât o singură familie (cu copii de vârsta noastră), pe care nu îi deranjează alunecuşul.  Am ceva de mers până acolo, mai ales că sunt foarte nerăbdător, distanţa pare şi mai mare. Ţipetele copiilor îmi oferă un şi mai mare impuls. Mi-aş dori să pot zbura până acolo. Odată ajuns la pârtie, văd că toţi prietenii mei sunt aici, deja îmbujoraţi şi suflând greu, însă fermecaţi de magia iernii. Primele ture cu sania abia trezită din somnul de peste vară sunt anevoioase. Şinele încă nu sunt “lucite” cum trebuie, şi din când în când mai derapează sau mai trage într-o parte. O înțeleg, după atâta timp şi-a pierdut perspicacitatea, dar sunt convins că mâine va fi din nou regina pârtiei. “

Astea fiind zise, un nou sezon de săniuş avea să înceapă.

Pe măsură ce anii au trecut, timpul petrecut pe pârtie era tot mai scurt şi tot mai rar. Mergeam doar în vacanţe acasă şi de multe ori nici nu era vreun strop de zăpadă. Prietenii mei s-au înstrăinat şi ei, astfel că nu mai aveam cu cine să râd sau să mă iau la întrecere.

Acum privesc ninsoarea de afară şi pentru un moment retrăiesc acele clipe minunate, când nu conta cât de foame sau ud la picioare eram. Apoi mă cuprinde regretul că aceea etapă din viaţa mea s-a scurs prea repede.  O parte din mine încă se mai simte copil acum. Uneori mai am apucături copilăreşti, dar care par caraghioase la un om mare. Totuşi, sunt încântat că o parte din inocenţa de atunci nu mi-am pierdut-o. E un bun de preţ al sufletului meu, pe care încerc să îl protejez  de corvoada de a fi  adult.

Vouă ce vă transmite ninsoarea de afară?!

8 COMMENTS

  1. Camd eram mic, in cartier se construia o biserica noua, si se sapase pentru fundatie o groapa foarte adanca cu o panta excelenta pentru sanius! cand ningea, tin minte ca de la scoala ramaneam pe partie, asteptam un coleg care mi-era prieten si statea aproape sa se duca acasa si sa vina repede cu sania lui. Ce urma? Un trenulet de sanii a cate 2-3 copii pe sanie, vreo 4 sanii formau trenuletul. Miscarea era mult mai tare pe dealul de langa groapa, pamantul strans in urma caruia se facuse groapa, acum era un mare deal cu care reuseam sa ducem trenul de sanii la vreo 150 de metri departare! Desi ieseam de la scoala la 11 sau 12, ajungeam acasa la 15, 16 , ud leoarca. Si acum imi place la fel de mult zapada, nu m-am transformat intr-un om posomorat si uracios pe acest fenomen mirific, dar cel mai frumos fenomen , pentru mine ramane chiciura.

  2. Când eram mic eu mă rugam la Doamne-Doamne să ningă. Spuneam Tatăl Nostru… de mai multe ori, în funcție de cât de mult îmi doream să ningă.

    Atunci n-aveam griji… doar să mănânc în grabă, să mă îmbrace mama în niște pantaloni de fâș cu căptuseală (albaștrii închiși că rozul nu era la modă atunci) și să îmi iau sania, s-o dau șmirghel, s-o frec cu parafină (de mic eram talentat la asta) și s-o tai afară.

    Atunci zăpada era… ceva tare.

    Acum zăpada e nașpa. Nu e nisip cu sare pe străzi, alunec, e frig, mi se udă părul (io nu port căciulă că arăt ca unu de la ’13), etc.

    E ciudat cum se schimbă percepția asupra lucrurilor pe măsură ce acumulăm experiență… și se spune că experiența te înțelepțește… dar la ce folos că ești înțelept dacă nu te poți bucura de chestiile simple?

  3. Subscriu la părerea lui Robert… inclusiv la căciulă, dar din alte motive… aş mai vrea io să arăt a 13 :p
    Acum zăpada e naşpa, fin’că cum ninge, cum ies toţi idioţii din bucureşti pe stradă cu maşinile…

  4. Nici eu nu port caciula, nici sapca si chiar prefer sa fiu nins/plouat putin in cap, nu exista sampon sau balsam de par care sa faca parul atat de placut si fin precum precipitatiile respective. Cel putin asta e efectul pe parul meu.

    Referitor la masini, cel mai mult urasc faptul ca dupa ce parasesc parcarile, lasa in urma un petec de asfalt neinzapezit. Si tot nu inteleg , de ce atatea masini pe zapada? E cel mai nerecomandat , daca locuiesti si ai jobul in Bucuresti, daca nu ai o masina de teren ci fas-fasuri de Logan, Opel, Ford sau Mercedes, pentru ca ai sansa nu numai sa ajungi mai tarziu la destinatie, ci sa iti si patineze masina bustindu-te de alta, mai ales ca deszapezirea se face mai mult pe arterele principale. de exemplu aici in cartier, am in raza vizuala cel putin 3 strazi care u sunt chiar mici, nici una nu e curatata.

    Dar postul nu este despre masini, facusem o paranteza mai mare, ci despre frumusetea zapezii, chit ca e viscol. Eu ma bucur de fiecare fulg de nea, e posibil ca de poimaine sa nu mai pupam zapada pana la iarna viitoare.

  5. Nick, m-a nimerit in plin articolul tau! M-ai si prins intr-o seara in care ma simt mai nostalgic… zapada, sania, craciunul, misterul… Iarna a fost anotimpul meu preferat mult timp. Si chiar daca acum nu imi mai place asa mult (dupa o zi de umblat prin Bucuresti e si greu sa-ti placa), tot o prefer fata de vara. Ioi, ce de amintiri!.. si ce indepartate par, zici ca am 100 de ani.

Comments are closed.

Vezi si...

Metamorfoza!

Un aspect interesant pe care am putut sa il observ la multi tipi este faptul ca in momentul in care ajung intr-un oras mai mare, cu o ‘comunitate’, ei tind sa treaca printr-o serie de schimbari profounde: incepe sa primeze viata de cluburi, intalniri cat mai dese (cu sau...

Articole din aceeasi categorie