Acasă Povestiri Floarea inocenței – al treilea act

Floarea inocenței – al treilea act

301
5

După ce s-au jucat până s-a întunecat, Costel îi spune lui Florin:
– Hai să mergem la culcare, că s-a făcut târziu și avem treabă mâine. Să închidem jocul și televizorul, așa. Hopa sus!

Se duc în camera băiatului și Costel pune lumina difuză, apoi se duce în dormitor, unde Marian s-a trezit imediat ce Costel a aprins lumina la veioza din dreptul noptierei sale.
– Abia am închis ochii și deja mă trezești. S-a întâmplat ceva?
– A, nu, acum mă pregătesc de culcare. Dormi liniștit.

Se stinge lumina, cei doi își pun capetele pe perne. După ce și-au închis ochii, cei doi își încep simultan călătoria în lumea viselor.

Costel vede o pajiște întinsă, de munte, când se uită în jur îi vede pe Marian și un tânăr ce pare să fie Florin crescut cu câțiva ani. Zâmbete degajate. Toți trei au rucsacuri și sunt gata să urce muntele. Costel e primul, urmează Marian și ultimul e Florin. Apoi visul se schimbă într-o călătorie cu mașina, într-o seară, tot cu ei. A treia schimbare era cu ei trei stând la masă, în bucătărie, savurând mâncarea în tihnă. Și tot așa…

Marian se vede într-o pădure și zărește un bătrân cu baston șezând pe un bolovan mare și uitându-se la el. Ceva îi spune că bătrânul vrea să stea de vorbă cu el, așa că se duce acolo. Îl recunoscu când se apropie:
– Bunicule, ce faci aici?
– Eh, am venit aici să te anunț că văd totul: trecutul, prezentul și viitorul. Acum te afli într-o cumpănă din viața ta și este o ocazie rară, în care sorții își slăbesc din putere pentru a te lăsa să iei o decizie, oricare vrei tu. Cu toate că poți alege din câteva variante, destinul nu se va schimba, ia aminte. Variantele sunt doar drumuri până la aceeași destinație. Poți alege un drum scurt, mediu sau lung, greu, mediu sau ușor. Cele scurte sunt cele grele și cele ușoare sunt lungi. Tu deja arăți semne că preferi drumul cel scurt și greu. Riști foarte mult, dar ești protejat și vei ieși din toate cu bine, așa că nu te stresa prea rău, trebuie să ai grijă și de sănătatea ta, căci fiecare efort pe care îl faci este socotit de corpul tău și la bătrânețe te va face să tragi ponoasele. Am trecut deja prin asta. Mă rog, să ne întoarcem la tine, că de-asta am venit, să-ți spun că ești ajutat în ceea ce vrei să faci. Nu strică să ții minte că destinul băiatului pe care l-ați înfiat tu și Costel este strâns legat de al vostru. Deciziile tale îi vor afecta pe amândoi, iar dacă le oferi o viață bună, și tu vei avea o viață bună. Am văzut că îi protejezi cu ferocitate. Nu oricine poate să facă asta, dar ia aminte, odată ce ai decis ceva în aceste zile, consecințele se vor întinde pe ani întregi. Fii atent și bine îți va fi. Acum e cineva care dorește să-ți zică ceva.

El pleacă de pe bolovan și face cu mâna unei femei. Ea vine și spune:
– Mă bucur să te cunosc, Marian. Sunt Carmen, mama lui Florin, și vreau să-ți mulțumesc că ai contribuit la bunăstarea lui spirituală…
– Am contribuit?
– Da, cel puțin ai început să contribui. Și asistenta a avut rolul ei, când l-a scos din acel loc. Nici nu ai idee cât de mult l-ai ajutat, după câte a trecut. Costel ți-a spus că veți căuta un psiholog, iar eu aș vrea să vă fac o sugestie, în caz că nu reușiți să vă dați seama care e cel potrivit. Uitați-vă după cel care crește flori.

Costel visează ultima scenă, în care Florin își ia rămas bun de la cei doi pentru a studia la facultate. Marian visează ultima replică a lui Carmen:
– Vreau să știi că am încredere deplină în voi, cei care aveți grijă de Florin. Vă voi ajuta cum pot, la nevoie, pe toți trei. Cu bine…

Cei doi se trezesc simultan dimineața. Costel se uită la Marian și îi zice:
– Am avut un vis minunat.
– Despre ce?
– Despre viitorul nostru. E chiar frumos.
– Drăguț.

Marian își notează în minte să caute psihologul cu flori. Aventura căutării este chiar anevoioasă, trecând din cabinet în cabinet. Primul psiholog s-a dovedit a fi o femeie rigidă, trecută de prima tinerețe, mai mult tăcută decât altceva, cu ochelari și cu o bufniță împăiată, al doilea o blondă vorbăreață cu un cabinet foarte viu colorat și cu un aer New Age (Marian o taxă în gând „zăpăcită”, deși lui Costel i-a plăcut), al treilea era un bărbat chel care se uita fix și încruntat la ei și vorbea foarte glacial, al patrulea era un religios convins care arăta și vorbea ca un preot, numai sutana și icoanele îi lipseau. În fiecare cabinet Marian s-a uitat în jur, dacă vreunul crește vreo floare, dar nici urmă de așa ceva, doar la blondă a găsit un buchet de flori într-o vază, însă nici urmă de jardinieră. Costel nu se dă bătut și mai taie un nume din listă.
– Mai încercăm încă doi psihologi și apoi ne mutăm în alt oraș.
– De ce să ne mutăm?
– Nu crezi că Florin e prioritar pentru noi? Dacă nu există unul bun pentru el aici, atunci ne ducem acolo unde e acela, nu să-l obligăm să facă naveta aici.
– Nu cred că va fi cazul să ne mutăm. Sunt convins că vom găsi unul bun în oraș. Și da, în cazul în care e nevoie, ne mutăm.

Al șaselea psiholog era obsedat de teorii alambicate și cuvinte complicate. Nici urmă de flori. Al șaptelea cabinet, însă, este aproape o seră, îi lipsește doar acoperișul de sticlă, dar compensează cu fereastra mare care lasă să pătrundă multă lumină în încăpere. Marian și Florin au remarcat că majoritatea florilor sunt mici și albe. Secretara îi invită să aștepte în anticameră și se duce înspre încăperea principală.
– Costel, am găsit. Ea este.
– De unde știi? Nici n-ai văzut-o.
– Am văzut florile, sunt toate în ghiveciuri și arată bine. Asta îmi spune deja lucruri bune despre persoana care are cabinetul.
– Mi se pare fascinant cum reușești să citești oamenii, chiar fără să-i vezi. (Costel zâmbește.)
Secretara deschide ușa și îi anunță:
– Domnișoara Ungureanu este gata să vă primească.

Sfârșitul actului trei. Continuarea… nesigură.

Am scris „continuare nesigură”, fiindcă am luat în considerare ideea (proprie) de a mă opri cu această serie de acte.

M-am gândit la eventuale motive:

  1. Libertatea creativă tinde să fie îngrădită când sunt prea multe directive ale unei idei ce se vrea un punct de plecare. Așa că m-am limitat la câteva acte, gândindu-mă că într-un scenariu obișnuit sunt cel puțin cinci.
  2. Dacă tot avem aici un colectiv de autori, din care unul chiar a avut generozitatea să-și împărtășească ideile, mi-a venit ideea să transform acest scenariu într-o poveste cu mai mult de un autor, pot să fie doi sau mai mulți. De aceea, doresc să predau mai departe ștafeta lui FireMan, iar dacă mai apare cineva cu idei, FireMan poate să predea ștafeta mai departe acelei persoane sau oricui dorește el ori chiar să-l termine. Cum ziceam, libertate creativă.
  3. Deși sunt conștient de riscul ca această creație cu mai mulți autori să se transforme într-un ghiveci, sunt convins că talentul cuiva – până la urmă – va reuși să dea valoare poveștii, poate chiar mai bine decât mine.
  4. În caz că nu vrea nimeni să continue povestea, atunci putem considera ideea completă, urmând ca scenariul să se nască din ea, cu mai multe acte (chiar dincolo de cele scrise de mine), cu mai multă acțiune și cu un final ca lumea.
  5. Am încercat să mă documentez în ceea ce privește psihologia traumei, dar răspunsurile întârzie îngrozitor de mult. Nu prea suport așteptarea, așa că am decis că mai bine termin ceva incomplet decât să tărăgănez lucrurile.

Acestea fiind spuse, aș vrea să vă spun anumite lucruri pe care le-am ascuns în timp ce lucram la poveste. Rzv a intuit foarte bine când a zis că mai e un plic și a nimerit motivul, pentru a nu se dezvălui că cei doi protagoniști sunt iubiți. Felicitări! 🙂 Pe psiholoaga cu flori o cheamă Camelia și are o coafură aparte, lejeră și simplă, pe care am căutat-o vreo două ore pe Google (m-am documentat în mod accidental despre hairstyles de-a lungul timpului) și nu am găsit decât trei variante apropiate de ceea ce căutam. Cum subiectul acestui post nu îl reprezintă pozele cu coafuri, le voi da oricui e interesat de ele pe privat. Evident, ea este cea care reușește să-l facă pe Florin să vorbească, dar e nevoie de consultanță din partea unui specialist ca să știu următoarele: e o idee bună să o fac(em) să semene cu mama lui Florin? În sensul că impactul ar fi suficient de puternic încât să-l determine să-i adreseze „Mamă?” în primele secunde în care o vede și, prin urmare, să surprindă pe toată lumea; deci predicția că primul cuvânt spus ar fi „tati” ar eșua, dacă specialistul ar fi de acord cu ideea asta, deși la fel de bine ar eșua și în alte condiții, trebuie doar să fie găsite dacă vrem ceva imprevizibil… Iar partea bună a consultanței din partea unui expert în traume este că putem explora acel conflict interior pe care l-am lăsat deoparte. În mâinile unui nepriceput, acea explorare ar fi un eșec și n-am dorit acest lucru. A, și un alt lucru secret foarte important: Costel nu are pic de idee despre ce a făcut Marian, nu știe că el a facilitat procesul adopției. Abia ceva mai târziu o să afle acest lucru, care le va pune la încercare relația. Este un naiv idealist, visător, spuneți-i cum vreți, iar Marian este un cinic care – cu timpul – devine din ce în ce mai deschis la alte puncte de vedere. În momentul în care Costel află, el deja era pe jumătate schimbat (dacă se poate spune astfel), așa că poate fi cam greu de convins. Dar cred că nu strică dacă inocentul Costel o să fie mai realist și, astfel, ajunge să-l înțeleagă pe Marian.

Bineînțeles, mai sunt scăpări care trebuie corectate, cum ar fi scena aceea în care asistenta a venit la cuplul nostru și a plecat imediat ce a lăsat copilul la ei. Chiar nu am văzut una pe viu, astfel încât să o fac cât mai credibilă. Deși, sincer vorbind, nu credeți că multe scene din viața reală sunt ridicole? Cam toate filmele care se bazează (în mod mai mult sau mai puțin inexact) pe realitate riscă mereu să fie prost văzute; deși cu puțin talent ajung să fie premiate, ceea ce înseamnă că există diferențe subtile care fac deosebirea dintre un film bun și unul prost, chiar dacă au aceeași sursă de inspirație.

OK, am terminat cu vorbăria. Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi până acum tot ce am scris. Mâine-poimâine s-ar putea să scriu despre o experiență din viața mea, hehe. Problema e că acum nu-mi mai amintesc despre care experiență voiam să povestesc, ci numai intenția de a o face… Cred că e oboseala… Finis.

5 COMENTARII

  1. Foarte interesanta ideea cu predarea stafetei. Felicitari!

    In functie de cum se deruleaza experimentul putem sa mai scrie articole pe care sa le lasam cu final la alegere.

  2. Queeditch,
    Sigur! Dă vina pe mine! Am deconspirat…trădător ce sunt 🙂

    Referitor la variante: probabilitatea ca un copil să vorbească prima dată la psihoterapeut eu unul o percep ca nulă. Pentru că psihoterapeutul care se implică afectiv sau permite implicarea afectivă a pacientului îşi cam încalcă principiile. Vezi tu, când apare implicarea personală apar şi proiecţiile…
    Cred că mai verosimil este ca psihoterapeutul să înveţe părinţii (adoptivi în cazul acesta) care sunt acele instrumente prin care pot obţine defularea copilului, ergo prin care copilul începe să vorbească. Telenovelistic vorbind: love conquers all 🙂

    Sfatul meu: vreun psiholog din zonă să contribuie la clarificarea acestor aspecte. De altfel, trebuie multă documentare, cum s-a zis şi până acum: procedura de adopţie (cineva pe asistenţă socială? 😛 ), etc.

    RobertG,
    Eu unul am derulat un astfel de experiment în liceu.
    Rrezultatul a fost interesant!

  3. Queeditch, „mulțumesc” pentru ștafetă (și afișez și un rânjet puțin fals), dar cred că imaginația mea nu-mi poate servi foarte bine în alcătuirea unei părți din scenariu… pentru că, în primul rând, ai pășit pe un domeniu în care eu chiar nu sunt specialist (psihologia copilului) – nu că aș fi în vreun alt domeniu – și în al doilea rând pentru că ideile din comentariile de la celelalte acte au fost urmări ale reacțiilor produse de scenariul tău, nicidecum creație benevolă.

    Mă aflu într-o perioadă în care nu știu dacă îmi găsesc timpul necesar să predau mai departe cu mândrie ștafeta înmânată de tine, însă promit să mă gândesc la propunerea ta atunci când am răgazul necesar. Momentan sunt ocupat 2-3 zile cu ceva treburi mai … „lumești” 🙂 .

    Chiar astăzi îi spuneam lui Robert că se scrie pe DarkQ în ultimul timp în așa fel încât nici măcar nu mai am timp să citesc articolele și comentariile noi, dar să mai și răspund pe ici pe colo… Lucru care nu mă supără, ba dimpotrivă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here