Acasă Povestiri Floarea inocenței – al doilea act

Floarea inocenței – al doilea act

453
38

Telefonul lui Costel sună: „Alo?” / „Bună, sunt Stănescu, am vrut să te anunț că ai trecut evaluările cu brio și ți se va elibera foarte curând atestatul de persoană aptă să adopte. Felicitări! Voi reveni, până atunci îți doresc toate cele bune.” Se aude cum telefonul ei se închide. El zâmbește, se pare că aduce satisfacție răbdarea pusă la încercare timp de câteva săptămâni. Seara, când vine acasă, îi dă vestea lui Marian. El chiar pare că se bucură pentru iubit, dar Costel nu e sigur. Uneori îi pare rău că a trebuit să-l preseze ca să cadă împreună de acord, dar se încurajează singur că rezultatul final contează.

După câteva luni, apare doamna Stănescu la ușă cu un băiat care pare să aibă 11-12 ani. „Costel și Marian, faceți cunoștință cu Florin. Uite actele lui…” Deși Costel dădu să le ia, Marian se repezi să le smulgă din mâna asistentei și începe să caute frenetic ceva. Puțin încurcată, ea continuă: „… și bagajul. Florin, el e Costel, noul tău tătic, dă mâna cu el” și cei doi fac întocmai, Costel având grijă să ia micul bagaj. „Mă scuzați, dar nu aveți nimic despre părinții lui naturali sau despre motivul pentru care a fost dat spre adopție?” întreabă Marian. „Și cel nerăbdător este Marian, noul tău unchi. Nu, îmi pare rău, astfel de informații nu sunt publice.” / „Mulțumesc pentru amabilitate”, zise Costel către ea, „acum aș vrea să-l cunosc mai bine pe Florin, dacă nu vă deranjează.” / „Sigur că nu, știți că vin aici o dată la trei luni. A, și încă ceva: el nu vorbește cu nimeni. O seară bună.”

„Bună, Florin, câți ani ai?” Tăcere. „N-ai auzit, Costele, că nu vorbește cu nimeni? Uite încă un motiv să mă uit în trecutul lui. Apropo, dacă ții morțiș să-i afli vârsta, uită-te la certificatul lui de naștere, care-i aici, sub nasul nostru (îl flutură)!” / „Ce te-a apucat? Înainte nu erai așa.” Costel luă certificatul și apăru o expresie de surpriză pe fața lui. „Dar ziua și luna lui de naștere se suprapun datei în care noi ne-am cunoscut, 15 iunie. Ce tare! Născut în 2000, atunci am avut…” Se opri brusc, uitându-se la băiatul care îl privește fix. Se întoarce către Marian: „Crezi în destin?” / „Cred în cauză și efect. Trebuie să fie un motiv pentru care un băiat ce refuză să vorbească să fie dat spre adopție. Unul foarte serios.” / „Ei, și tu acum. Trebuie să vezi ceva în orice.” / „Vorbesc serios. O să discut cu un amic de-al meu, are pile în locurile potrivite.” / „Sincer, cred că exagerezi, trebuie doar să-l facem să se simtă binevenit. (Se întoarce la Florin.) Nu-i așa?”

Nici o mișcare. Costel: „Știi, poate nu e nevoie să apelăm direct la tipul acela. Poate e suficient să o sunăm pe doamna Stănescu, mi-a spus că pot o sun pentru orice întrebare privitoare la copil și creșterea lui.” / „Ești un naiv dulce, știai? Ai observat că lipsește ceva din certificat?” Costel se uită la cealaltă jumătate a acestuia. În dreptul tatălui e trecută o liniuță. „Aha, dar ce legătură are cu… A, vrei să zici că nu ne-ar spune nimic legat de… acest detaliu. Dar poate ne spune ceva despre mama lui.” La auzul acestui cuvânt, Florin își mută capul astfel încât să privească înainte, dar în gol. „Băiatul ăsta îmi dă fiori, frate”, comentă Marian, „așa că e urgentă treaba. Dacă femeia aceea nu ne va spune nimic, mă duc la amicul meu, OK?” / „OK.”

Costel îl conduce pe Florin spre camera lui. El desface bagajul și scoate pijamaua puștiului. „Te descurci cu atât, Florin?” îl întrebă punând-o lejer pe pat. Băiatul dă ușor, aproape imperceptibil, din cap că da. Costel se întoarce în sufragerie, unde îl vede pe Marian că stă pe canapea uitându-se la televizor. După câteva minute, se duce din nou la camera junelui și stinge lumina difuză după ce l-a văzut dormind, apoi îl contemplă câteva secunde, gândindu-se că poate e prea frumos ca să fie adevărat. După aceea îi atrase atenția lui Marian că acum trebuie să se culce mai devreme, fiindcă au pe cineva în grijă. Iubitul e de acord și amândoi se duc îmbrățișați către dormitorul lor.

A doua zi, Costel sună asistenta: „Bună, aș vrea să știu de ce Florin este mut. A suferit vreun accident sau o boală?” / „Îmi pare rău, dar astfel de informații nu sunt disponibile.” / „Bine, pa!” Costel închide telefonul și îl sună pe Marian: „Ai avut dreptate, sfrijita nu vrea să spună nimic” / „Bine, voi rezolva în stilul meu. Te pup.” Marius, la rândul lui, o sună pe ea: „Zi-mi când și unde ne întâlnim.”

Mai târziu, îl vedem ieșind dintr-o bancă, apoi se plimbă pe stradă până ajunge la o cafenea, unde asistenta îl așteaptă pe terasă. Lui i se pare neplăcut când vede că ea îl fixează cu privirea ca o bufniță. Se așează lângă ea și dă un plic umplut. „Iată-ți salariul. Spune-mi ce vreau să știu.” / „Despre băiețel? Sincer, nici eu nu știu prea multe, decât că în centrul de plasament a stat deoparte, iar mama lui e moartă de cinci ani.” / „Despre tatăl lui se știe ceva? Un nume, un indiciu?” / „Nu, dar există un dosar care dezvăluie o parte din trecutul copilului și o să-mi ia ceva timp să-l fac disponibil, mai ales că ai fost atât de generos.” / „Așa e, în cât timp faci rost de acel dosar?” / „Două-trei zile.” / „Bine, în trei zile ne vedem aici, la aceeași oră.” Cei doi se despart, ea lăsându-l pe el să plătească întreaga consumație. După ce s-a asigurat că a plecat îndeajuns de mult, el luă telefonul și, după câteva momente de așteptare, spuse: „Bună, Mihai, ce mai faci? Aha, și eu, auzi, aș avea nevoie de o mică favoare, e o cotoroanță în care n-am încredere, Cristina Stănescu, asistentă socială, poartă haine urâte, are piele străvezie, parcă întinsă, și ochelari negri, ai vrea să o supraveghezi nițel? Mersi mult. Mai vorbim la o bere, pa.”

După cele trei zile, asistenta îl sună pe Marian: „Am reușit să fac rost de dosar. Ne vedem acolo.” Marian îl sună pe Mihai: „Ei, ai reușit să afli ceva despre ea?” / „Nu chiar, e mereu conștiincioasă. Dacă n-aș ști că ia șpagă, aș crede că e sfântă. Nu lasă nici o dovadă a vreunei mizerii făcute de ea, dacă a făcut-o vreodată. Ar face crima perfectă, dacă și-ar propune. Însă am observat că a studiat un dosar câteva ore pe zi, în ultima vreme. Am intrat în biroul ei când era plecată, să văd la ce se uita, dar totul era despre un băiat de 12 ani. Ziceai că prietenul tău înfiază un băiat de aceeași vârstă, nu?” / „Așa e.” / „Poate despre el e vorba. Dacă vrei să fii sigur că nu lipsește nimic, am fotografiat toate paginile dosarului și ți le-am dat pe mail. Mulțumit?” / „Da, foarte, ne vedem la bere după ce pleacă ea?” / „Sigur.” / „Bine, pa.” / „Pa.”

La întâlnirea cu ea, Marian luă dosarul și îi mulțumește. Ea pleacă, lăsându-l ca de obicei să plătească tot. Telefonul sună și se aude vocea lui Mihai: „Uită-te în stânga. Mai în spate. Aici sunt.” Marian se uită la un BMW cu geamuri fumurii. „Berea ne așteaptă, vii?” / „Nu e nici o bere acolo.” / „Nu-ți scapă nimic, nu-i așa? O vom comanda, meriți să te relaxezi.” / „Bine, vin.”

Costel se joacă cu Florin, tocmai a achiziționat un Xbox și cei doi se întrec într-o cursă de mașini. Marian îi surprinse și ei erau prea prinși de joc ca să-i dea atenție. Lui nu îi pasă, are dosarul și are de gând să-l studieze în bucătărie. Acolo, vede surprins cât de puține detalii se pot afla din câteva coli A4. Mama lui chiar a murit în urmă cu cinci ani, a mai fost într-o familie, dar aceștia, conform raportului erau „insuficient pregătiți pentru a face față cerințelor”. Marian se gândi că era vorba că au fost prea fraieri ca să se gândească la șpagă sau nu aveau bani de cheltuit. Tatăl e „necunoscut sau dispărut”. S-a constatat că Florin nu a scos nici o vorbă pe toată durata anchetei morții mamei sale și nici în timpul celei sociale, nota fiind completată „e posibil ca el să fi vorbit înaintea decesului mamei, dar să fi amuțit după acel eveniment”. „Ai naibii psihologi, ei pot să constate, dar să nu facă un copil să vorbească”, spuse încet Marian.

„Costele! Lasă joaca și vino aici!” / „Da, vin imediat!” Trece un minut. „Ce faci?” / „Voiam să termin rapid nivelul. Gata, am terminat, vin! Ce e dosarul acela?” / „Povestea vieții cuiva”, spuse cu emfază Marian. „Da…” zise Costel oarecum absent, „Văd… păcat de el. Cred că un psiholog ar fi o idee foarte bună.” / „N-ai văzut? Unul a făcut o constatare, dar n-a reușit să scoată nimic de la pu… el.” / „Zău, ar trebui să știi că psihologii au specialități diferite. De mâine căutăm unul pentru copii.” / „Ah, cum zici, tu știi mai bine.” / „Sigur că știu, altfel nu eram iubitul tău.”/ „Hei, nu se presupunea că jucăm o mică șaradă în fața… lui?” Marian dădu din cap în direcția ușii către sufragerie. / „Eh, nu cred că e o problemă. De vreme ce puștiul e chiar inteligent, nu are rost să-l mințim. Și apoi, e important să nu-l facem să creadă că e rău să fii altfel. Doar vrem să fim noi înșine, nu? Dacă nu putem în fața lui, atunci în fața cui?” Aici Marian chiar nu mai are replică. S-a mulțumit să dea din umeri. „Stai puțin, vrei să spui că s-a prins?” / „Nu știu, dar cred că mai devreme sau mai târziu tot ar face-o, dacă nu s-a prins până acum.” Costel îl pupă pe frunte pe Marian și pleacă să se joace cu Florin.

Marian se uită la ei și zâmbi cu sinceritate pentru prima oară. „Optimismul lui Costel e ceva de groază”, se gândi el, „și nici nu gândește ca alții. Cine știe, poate o să văd lucruri pe care nu le-am văzut înainte. E ca o floare proaspătă în România asta cenușie. Cu siguranță nu găsesc altul ca el.”

Sfârșitul celui de-al doilea act. Bineînțeles, va urma.

Ei bine, acum nu știu dacă a fost mai puțin didactic ca data trecută. Sunt la fel de deschis la sugestii. 🙂 Încă n-am apucat să citesc un scenariu real, așa că e posibil să fi repetat unele greșeli. Cum am zis într-unul din comentarii, nu mai văd nimic în față, ci doar ce-mi arată ochiul minții. Vă mulțumesc că sunteți alături de mine.

*Prima parte a acestui scenariu se poate urmări de aici.

38 COMENTARII

  1. Felicitari pentru imaginatie, insa probabil stii ca o cerere de adoptie nu se poate aproba fara un interviu fata-in-fata, nu? Oricum, esti in carti pentru un premiu la categoria fiction.

  2. Da’ cineva a făcut chestia asta? Sau scenariile astea se bazează doar pe o imaginație pogată și pe „păi nuuu, dar s-ar putea”.

    P.S.: Cuplul ăsta, Costel și Marian, e departe de realitate, eu așa sesizez.

    Întrebarea care ar trebui să ne-o punem este: ar fi un cuplu gay pregătit să adopte un copil în condițiile în care cunoaștem foarte bine cu toții cât de… nestatornici… sunt gay-ii?

    Eu până acum nu am cunoscut nici un cuplu gay căruia să-i fi încredințat un copil.

    Cuplurile gay sunt așa… „mi-am dat seama că nu te mai iubesc, plec baby”, „te iubesc dar tre’ să avem o relație deschisă”, „Am găsit job în Honolulu, plec, te las”… etc. Io nu prea am dat peste cupluri care să facă ceva împreună în afară de a se fute ca iepurii (asta la început că după aia… se schimba lucrurile), să aibă un business împreună, să tragă amândoi la același jug, să aibă un apartament luat împreună, să își dorească să crească împreună… numa’ chefuri, futai, certuri, înșelat, lipsit de-acasă, dat înapoi la primul impediment… ei bine, în aceste condiții, cine ar fi în măsură să decidă dacă unui copil i-ar fi bine într-o „familie” din asta.

    Da, evident, și la heterosexuali sunt aceste probleme, numai că acolo, modul în care a șlefuit societatea ideea de familie (mai taci, mai rabzi, tragi pentru familie, copii etc) ajută enorm la a asigura cât de cât o stabilitate pentru acel copil…

  3. Robert,
    Mare dreptate ai, dar sint si cazuri de cupluri fericite, mai rare dar sunt.
    Eu stiu vreo citeva,
    Un cuplu din Cluj de vreo 10 ani impreuna, au o cafenea
    Un cuplu timisorean care au deja 25 de ani impreuna…
    Generatia asta care se cupleaza la 2 ore dupa ce se cunosc, fac in mare parte greselile scrise de tine.
    Cit de repede se cupleaza, asa iute se despart.

  4. Robert, din cate am inteles cele 2 scenarii sunt creatia lui QUEEDITCH, iar singurii care vor face chestia asta sunt actorii care vor ajunge sa joace in acest probabil film (spre a carui realizare trudeste si sergiu). Apropo, pe cand un casting? (poate, poate primesc si eu un rol, asa ca mai baga o femeie de servici, un asistent, un baiat care sa livreze pizza, ceva care sa nu necesite talent). Multa BAFTA!

      • Nu dar acum pe bune, povestea în sine este, după părerea mea, exagerată.

        – A încercat cineva pe bune să adopte un copil, cumpărându-l? Că dacă da, spuneți-mi cine îi că acum mă duc la poliție să îl denunț.
        – Acel „Costel” nu poate primi un copil dacă nu trece de niște filtre unde sunt comisii, nu o femeie singura avida de bani.
        – Unde stă acest Costel și Marian? Ao o situație îndeajuns de bună încât să își permită să asigure acelui copil toate cele trebuincioase?
        – Cum e posibil ca un copil de 10-11 ani să fie livrat ca un pachet, cu acte în mână și bagaj? (că asta reiese din „Costel și Marian, faceți cunoștință cu Florin. Uite actele lui…”)
        – Cum să nu fie disponibile informații legate de sănătatea copiilor? Aici chiar e trasă rău de tot de păr. („Îmi pare rău, dar astfel de informații nu sunt disponibile”)

        Deci practic… putem cumpăra un copil pe care il primim taman la usa, despre a carui sanatate nu ni se spune nimic. ROFL.

        Un proces de adoptie este un proces extrem de complex si laborios. O amică de-a mea, căsătorită care nu putea avea copii, înstărită și întreagă la cap, s-a luptat 4 (patru) ani împreună cu soțul ei pentru a adopta un copil. Se fac diverse chestii pe la psiholog, controale peste controale, anchete… nu e așa de simplu cum îți imaginezi.

        P.S. Bănuiesc că în următorul episod Florin o să vorbească pentru prima oara in viata lui si o sa zica „tati”??

    • @sergiu,

      chestia asta se numeste A CUMPARA UN COPIL, UN SUFLET. Cum D-zeu să faci așa ceva? Cum te-ar implini acest lucru?? Un copil nu e un obiect măi pe care să îl comanzi prin fancurier…

  5. Nu m-ar deranja sa fiu mult asteptatul copil….poate face o scena in viitor (peste 20 de ani cu Marian si Costel, afland daca si-au implinit visul sau nu). Si am si dublura daca e nevoie.

    P.S.:asistenta imi este tare antipatica…

  6. Eu chiar mi-aș dori să adopt un copil. Cred că este mult mai corect să mai salvez o viață decât să aduc încă un copil pe lume și acela care rămâne în orfelinat să aibă o viață nefericită.

  7. Dragul meu Robert
    te inseli amarnic, a adopta nu inseamna a cumpara un copil, sint 2 lucruri diferite.
    Atunci cumperi un copil, cind esti matur si mergi in tailanda sa iti iei o nevasta de 12 ani..
    A adopta un suflet care nu este de vina ca traieste, il iei de unde este chinuit, ai oferi o viata si o educatie nu este cumparat, ci salvat de la foame, frig si boli..
    Data viitoare cind vin la Tm te duc cu mine la Bocsa Romina, in Arad in SatuMare la orfelinatele unde sint eu tutore.
    Sa vezi sufletele alea chinuite, schinjuite de parintii sau pur si simplu am un caz unde bebelusul a fost gasit in container..
    Sint citeva detalii ce nu vreau sa le fac publice insa sa stii, ca foarte multi parinti isi vind copii.
    Desi copii mei sint toti bine, ma doare sa ii vad in casa de copii si as prefera sa ii vad in familii gay decit din nou batuti de parinti..
    Eu sint o persoana dura, insa pling ca ultimul emo, cind sar copii pe mine si ma intreaba vrei s fi tu tati meu?

    • @sergiu, sunt constient de asta, da viata e cruntă.

      Dar citeste bine scenariul ca de acolo reiese ca asistenta sociala a inchis ochii pentru ca a primit plicul cu bani la cafeneaua cu pricina.

      Dacă un copil ar putea fi adoptat pe baza adevărului, atunci da, e ok. Dar fără plicuri cu bani.

  8. Nu e vorba aici daca copiii din orfelinate merita o familie, fireste ca merita. E vorba despre faptul ca un cuplu gay nu va fi nici macar luat in calcul pentru o astfel de cerere intr-o tara inapoiata ca Romania, asta e tot. Daca totusi stie cineva un astfel de caz, sa ne anunte.

    • Exact, cum zice Corneliu. În România nu ai voie nici să te căsătorești, darămite să înfiezi copii (mai înfiează unii copii de 18-19 ani, gata crescuți, dar asta e altă poveste…). Și să obți unul, dând mită, mi se pare aberant de nedrept.

  9. Robert, dar de unde atâta corectitudine (frica de șpagă) într-o țară unde suntem cu toții vânduți ca vitele? Adică ce? Când e vorba de a salva un copil de la o viață chinuită nu mai dăm șpagă? Sau nu se ia șpagă? Ohohooooo

    Adică dau șpagă pedofilii ăia nenorociți și nu ar da un om ca să salveze viața altui om mai mic? De unde frate atâta corectitudine numai când vine vorba de copiii abandonați, pușcăriași și victime? Ia hai să luăm pulsul acestei lumi, să vedem dacă un copil înfiat (cu șpagă cu tot) ar regreta, la o vârstă la care ar putea avea discernământ, că a fost înfiat de un om sau o familie care dorește doar să îl facă fericit, cu toate că s-a oferit șpagă la înfiere.

    Hai să mergem, vorba lui Sergiu și să auzim poveștile acestor copii. Ți se ridică părul în cap Robert. Și mie mi se ridică părul și mai tare pe mine atunci când aud câte o zuzică de-asta spoită toată pe față că e discriminată, victima de ea.. I-aș da cu ceva în cap, sincer. Am auzit niște povești de mă înfioram … și nu îmi dau seama încă în ce hal a putut societatea să ajungă ca acești copii să sufere atât de mult din cauza greșelilor noastre. Și nu știu cum aș putea să repar eu ca om așa mare nedreptate.

    Hai să cunoaștem cazurile din orfelinate, și apoi să hotărâm ce e drept și ce e nedrept pe lume….

    Pe bune, nu știu dacă există mulți oameni care își pot închipui ceea ce se petrece în mintea unui copil ABANDONAT. Am auzit amintiri care mă înfioară. Copii de 4-5 ani care nu mai puteau să doarmă de frică să nu vină umbrele să îl mănânce. Și nimeni să vină să îl mângâie pe creștet și să îi spună că este în siguranță. Nimeni. V-ați imaginat vreodată cum ar fi să nu aveți pe nimeni pe lume copii fiind? Eu am încercat. E înfiorător.

    • @Iulian,

      păi atunci să se legalizeze cumpăratul copiilor, să îi cumpărăm ca pe orice alt bun de la centru, ca pe vite.

      Eu sunt destul de sensibil la subiectul copii, probabil pentru că știu că, așa cum stau lucrurile momentan cu viața mea, nu voi avea avea niciodată unul. Și sincer să fiu mi-ar plăcea să îl duc la drădiniță, să îl iau, să merg cu el la școală, la medic, etc. Și dacă mă scremeam bine cred că puteam să îl al pe al meu, sânge din sângele meu. Mi s-a propus mai demult acest troc, însă am refuzat pentru că am realizat (fără măcar să trebuiasca să reflectez asupra întrebării), că nu aș putea fi ceea ce un copil are nevoie.

      Un copil nu este un bun, un tricouaș Zara luat la reduceri și băgat într-o plăsuță cu care să ne perindăm țanțoși prin tot Mall-ul. Un copil nu este un obiect ca să poată fi cumpărat cu bani pe principiul „care oferă mai mult îl are”. Un copil nu este un „must have” pentru a ne hrăni egoismul.

      Îmi pare rău că aruncați cu cuvintele doar de dragul de a fi aruncate, înainte de a le rumega puțin. În primul rând sistemul de adopție a unui copil, de a lua sub tutelă copilul biologic al altcuiva, este unul care din punct de vedere psihologic te poate dărâma foarte ușor din mai multe motive, dar nu asta e esența.

      Sistemul ar trebui să permită oamenilor întregi la cap (fie că sunt heterosexuali sau nu, căsătoriți sau nu – pentru că sincer nu e neapărat nevoie de doi ca să ai grijă de un copil) care POT și VOR cu adevărat să înfieze copii din acele orfelinate unde îmi imaginez ce se întâmplă, ca dovadă faptul că trei sferturi din cei care la 18 ani pleacă de acolo ori suferă de un soi de retard mintal (ceea ce este firesc) ori în doi-trei ani ajung la pușcărie (ceea ce iarăși este firesc). Deci, teoretic, asta ar trebui să fie permis. Dar birocrația e mare, și n-avem ce face.

      Nu putem merge pe premiza că dacă ne cumpărăm un job cu pile la SRI, putem cumpăra și un puști de 10-11 ani. Sunt mame surogat dacă tot aveți bani de cheltuit, pentru 10-15 mii de Euro, la Crăciunul care vine o să puteți avea un bebe. Cu acte în regulă, cu tot. Și e 100% al vostru. Subliniez din nou, dacă asta se vrea.

      Luându-l în brațe pe „și ce dacă, că țara îi coruptă, putem cumpăra și copii” sau că „Marian are pile la SRI” se exclud din start niște filtre care ar trebui să le treacă orice… doritor. Dacă merge un pedofil și plătește? Dacă merge un criminal în serie? Un dereglat mintal? Unul violent care cu prima ocazie îl va snopi în bătaie pe puști după principiul: eu te-am făcut cumpărat, eu te omor.

      Una e să dai o ciocolată, o floare, 100 de euro să ți se dea o rețetă sau să aibă grijă anestezistul să nu te-adoarmă pe vecie, alta e să dai mită sau să îți pui prietenii să abuzeze de funcția de la SRI să ți se încredințeze un copil în condițiile în care „cumpărătorul” ar putea fi un delincvent (sau pur si simplu un frustrat singur care crede ca un copil ii va face viata mai frumoasa).

      Solutia este calea legala care să asigure dreptul oricărui om de a avea grijă de un copil (numiți-o adopție) DACĂ echipele de experți (psiho, socio, economici) decid că acesta poate să o facă. Poate mai țineți minte cazul lui Lucian rostas, copilul omorât, despre care am si scris la acea vreme, pentru că… plângea.

  10. Robert, cred că ești singurul Gică-contra de-aici. Eu, Sergiu, Corneliu, FireMan parcă suntem de aceeași părere.

    Nu vreau să spun că majoritatea are dreptate, vreau să spun că și tu, și noi avem dreptate. Dar pe undeva se amestecă lucrurile și cineva pierde ceva din vedere.

    Am mai comentat că, pentru ca ficțiunea să aibă intrigă și acțiune, trebuie alterată (măcar parțial) realitatea. E adevărat că în țara asta sunt o mulțime de oameni bolnavi mental sau sufletește, dar asta nu trebuie să ne facă să presupunem că oricine dorește să facă bine are ceva la cap. Echipele de experți pe care i-ai menționat își vor face liniștiți treaba în continuare (a se citi vor lăsa copiii să sufere, fără a conta că majoritatea celor care vor să adopte sunt buni ca părinți), indiferent de ce scriu eu aici, indiferent dacă filmul se va face sau nu. Lumea merge mai departe, nu se oprește din cauza unui lucru care aprinde controverse.

    Și apoi, tot ce menționezi tu în comentarii se referă la realitate, nu și la ficțiune. Există o expresie dată de cinefili, „suspension of disbelief”, care înseamnă că trebuie să dai dracului la o parte toate detaliile care ar face filmul „mai credibil”, „mai realist”. Unde mai e farmecul dramei, dacă absolut totul se conformă realității? Nu era cazul să facem un reality-show pe tema adopției, dacă tot vrem atâta realism?

    Serios vorbind, arta poate să spună câte ceva despre realitate, dar nu trebuie să fie oglinda realității. „Ars longa, vita brevis” înseamnă „arta e lungă, viața scurtă”, nu-i așa? Dacă te uiți la (alte) filme românești, vei vedea că majoritatea chiar reflectă realitatea, fără a o respecta întru totul: ”Moartea domnului Lăzărescu” (în care vorbește despre medici care lasă pacienți să moară, dacă nu mă înșel, că nu l-am văzut), filmul cu luni, săptămâni și zile al lui Mungiu în care vorbește despre ilegalitatea avortului…

    Aici doresc să vorbesc despre ilegalitatea adopției și cum încearcă personajele să treacă printr-o experiență care, fără mijloacele pe care le aveau, nici nu ar fi trăit-o. Din câte vorbești tu, Robert, adopția chiar pare ilegală pentru majoritatea oamenilor, deși legea spune altceva. Legea spune că adopția se face în interesul superior al copilului, dar oamenii, așa bătuți în cap cum sunt ei, nu vor să priceapă ce rost are sistemul de adopții și fac tot ce pot ca să îngreuneze procesul și să mai câștige un ban în plus… Asta o știm și eu, și tu, și alții.

    Așa că îmbrățișează un pic conceptul de „suspension of disbelief” și savurează următoarele acte, că abia am început.

  11. Bun. Și morala întregii povești va fi că…?

    Povestea am lăsat-o deoparte, eu vorbeam de unii din cei menționați de tine despre adopții în adevăratul sens al cuvântului, că despre scenariul SF pe care l-ai așternut nu prea avea sens.

    Ce am vrut să subliniez este că corectarea erorilor dintr-un sistem nu se face cu alte erori (decât, poate, tot într-un scenariu SF) și asta din mai multe considerente.

    În momentul în care vorbim de viața unui om, în special de cea a unui copil care depinde de cei din jur, e mult prea sadic chiar și să ne imaginăm că copiii pot fi cumpărați cu bani. Dar dacă zici că e SF, m-am liniștit.

    Legea e idioată, da, așa este… n-avem ce face.

    Spor la scris.

  12. Nu legea e idioată, ci cei care pretind că o urmează, dar își urmăresc interesele… Deja am menționat că legea spune că interesul copilului primează și nu văd nimic idiotic în asta.

    Și nu e SF, e ficțiune. SF e prescurtarea e de la „science fiction”, adică „ficțiune științifică”. Unde vezi partea științifică pe-aici? De-asta apar greșeli de scriere, că oamenilor nu le pasă de ce cuvinte folosesc ei…

    Morala va fi dezvăluită, dar niciodată pe față, că altfel pare „preachy”. Deocamdată să lăsăm povestea să se desfășoare.

  13. Robert,
    plicul ala cu bani, de la cafenea, NU, a fost pretul platit pentru copil!
    Cuplul deja avea copilul!
    Plicul a fost dat la tanti aia, pentru ca ea sa le ofere niste informatii cu privire la trecutul lui, adica provenienta lui…

  14. Mie mi se pare ca tocmai Robert s-a referit mai mult la scenariu (sergiu si fireman au vorbit despre realitate, drepturi, experiente proprii).
    Problemele cu procedura de adoptie n-o sa le mai abordez din moment ce inca n-ai citit despre asta (la partea cu „v-am adus copilul, o zi buna!” si eu am murit de ras). Inteleg si asta cu modificarea realitatii, DAR cadrul si subiectul filmului tau sunt realiste. Filmele romanesti pe care le-ai dat ca exemplu chiar respecta realitatea, desi nu sunt realitate. Si daca publicul nu simte actiunea ca fiind autentica, nu are cum sa fie miscat de drama.

    Pt cei care comenteaza despre inutilitatea procesului preliminar adoptiei (desi nu neg ca apar nereguli si mai exista si unele persoane rau intentionate), scenariul asta demonstreaza exact utilitatea tuturor testelor si interviurilor la care este supus cineva care vrea sa adopte. Nu le-as da astora doi (personajele) un copil nici sa ma bati. Marian cel putin e fix omul ala caruia ii place ideea de a avea un copil, dar la practica…
    Ok, sistemul orfelinatelor merge rau, dar cum sa dai un copil asa primului dereglat? Sau sa-l dai cuiva care dupa un timp se plictiseste sau e coplesit de povara si il abandoneaza? Un al doilea abandon o sa-l faca super fericit pe copilul ala.

    Queeditch, filmul a devenit horror delirant. Cred ca prefer sa fiu reprezentat de Naomi, decat de cuplul asta (poate exagerez din nou:) ).

    • AlexP, asa, ca de buna dimineata, imagineaza-ti-o pe Naomi (de care o zis rediam ca o mancat numai jumate de felie de paine din aia de te face printesa) ca are bani si cunoaste o asistenta sociala. :p

  15. Incorectitudinile strecurate în procesul de adopție (influențare psihologică sau manipulare, minciună, evitarea realității, câștigarea unor favoruri prin mită etc) pot părea lucruri inocente, uneori chiar necesare, dar nu e deloc așa.

    Regulile extrem de stricte referitoare la adopție nu sunt concepute degeaba. Fiecare amănunt e destinat să prevină un abuz, fie și numai un abuz de încredere – cum ar fi obținerea și divulgarea unor informații confidențiale cu privire la copil, care pot ulterior deveni pârghii de influență nejustificată, atât asupra unor terți (de exemplu, părinții naturali ai copilului), cât și asupra copilului însuși.

    Orice astfel de „manevră” ar trebui să ne ducă cu gândul la faptul că, procedând așa, s-ar prea putea să-i refuzăm de fapt copilului dreptul la a avea un alt părinte – mai bun, mai cinstit și mai dezinteresat decât am reușit să fim noi.

    Nu cumva lipsa de onestitate descalifică din start un om pentru rolul de părinte? Asta dacă nu cumva copilul trebuie învățat, în primul rând, cum să se „descurce” în viață, fentând regulile și convențiile sociale. Însă mă îndoiesc că vreun copil încredințat cuiva se va face vreodată părtaș la neregulile pe care le observă referitoare la propria-i adopție. Cel mai probabil e că micile minciuni îi sunt ascunse, chipurile – spre binele său. Însă și dacă nu spune nimic despre ele, nu cred că le-ar putea uita vreodată…

    😎

  16. Sincer mie nu mi-a placut partea asta. Au fost inglobate in povestire prea multe elemente asa, mai romanesti, care in general ma deranjeaza. Parca ar fi un scenariu ( ) de film politist, in comparatie cu prima parte care a fost cat de cat realista.

  17. Nu stiu altii cum sunt dar…

    Povestea este frumoasa, am citit ambele acte cu sufletul la gura.
    As minti insa sa spun ca nu sunt dezamagit un pic de veridicitatea ei.

    Eu unul nu as accepta asa de usor o decizie venind din partea partenerului, care presupune printre altele schimbarea radicala a ritmului/stilului de viata… Adio concedii in Barcelona, adio cluburi gay…

    Nu pot crede ca o autoritate, fie ea si corupta, „crede” ca cei doi sunt frati fara a vedea vreun act. Probabil e nevoie de un al doilea plic pentru asta.

    In ce priveste procedura de adoptie… nu stiu detalii, dar am o prietena, str8, casatorita, situatie financiara buna, care doreste sa adopte. De vreun an trece prin tot felul de interviuri, a intocmit teancuri de dosare si.. a ajuns la limita rabdarii. Incearca acum sa „cumpere” un copil… La maniera ca vrea sa plateasca mama ca sa renunte la drepturi (exista modalitatea legala de a face asta).

    In ce priveste insa veridicitatea plicului din poveste… din cate stiu sunt anumite aspecte care sunt secrete, si pentru parintii adoptivi, si pentru copil. Care insa nu privesc istoricul medical (parintele adoptiv devine apartinator legal, si are acces la istoricul medical) ci mai degraba provenienta (parintii biologici, daca acestia exista/sunt cunoscuti).

    Si nu in cele din urma, am de obiectat referitor la …adoptia in cuplul gay. Pot spune ca sunt un norocos (am 33 de ani, sunt in relatie de vreo 7 ani, relatia este cu acelasi om, nu este relatie deschisa) si … am „adoptat” de vreo 4 ani un caine. Care depinde de noi, dar … de multe ori apar discutii de genul „plimba-l tu!” – „ba plimba-l tu!”. Iar, daca un caine poate – sa zicem – tolera sa fie „pasat” de la unul la celalalt, nu cred ca unui copil ii va fi atat de usor. Eu unul, imi doresc copil. Am dubii referitor la succesul/disponibilitatea pentru indeplinirea procesului tehnologic de ‘fabricare’ a unuia in ce ma priveste si… inca nu ma simt suficient de matur / responsabil pentru asta… Iar in ce priveste adoptia… povestirile prietenei la care faceam referire mai sus m-au convins ca e cazul sa ma las pagubas 🙁

    Revenind la scenariu: mi se pare binevenita tema, dar… probabil trebuie inca slefuite un pic pe ici pe colo detaliile… Cu siguranta o versiune care sa impace pe toti – nu poate exista; cred insa ca autorul doreste mai multe puncte de vedere.

    Inca ceva: inca nu se cunosc destule despre evolutia unui copil adoptat in cupluri gay. Sigur, avem „La cage aux folles” – dar este doar un film… Poate cineva sigur sustine ca homosexualitatea nu este comportament invatat? Oare un mediu gay nu induce anumite idei/comportamente? Nu influenteaza evolutia copilului chiar in niciun fel? Oare copilul care creste intr-un mediu gay nu ajunge sa lupte d-a-ndaratelea pentru clarificarea identitatii lui sexuale? Ma gandesc aici la „normalitatea” pe care am invatat-o noi, majoritatea, provenind din familii hetero (textele clasice, cu „da’ tu cand te insori?”, „gaseste-ti si tu o fata” etc) care, in cazul unui copil care deprinde criteriul de normalitate din mediul familial (cuplu gay) va avea poate de luptat pana sa ajunga la concluzia ca este… non-normal din perspectiva familiei sale gay (adica, pana va ajunge la concluzia ca este hetero). La naiba, la 3 ani copilul respectiv se va juca de-a… tata si de-a tata?

    in fine, nu vreau sa isc o controversa (ok, vreau, dar vreau una constructiva, spre beneficiul autorului, si nu o runda de aruncat poshete unii dupa altii) 🙂

  18. Rzv, daca ar exista vreo legatura intre, sa spunem, sexualitatea mea si mediul familial in care am crescut, eu as fi 100% hetero. Mie mi s-a dat cea mai heterosexuala educatie posibila. Acasa, la scoala, pe strada, la televizor, PESTE TOT, numai si numai modele hetero, nimic gay. Cand eram mai mic aproape credeam ca sunt singura persoana cu aceasta orientare din lume. Tendinta aceasta a mea a fost 100% spontana, nu am invatat-o de nicaieri, neprovocata de nici un stimul social; si, pentru ca tendinta a fost spontana, eu o cred autentica. Asta sunt eu, mai simplu de atat nu se poate explica.

    In fine, ca sa inchei intr-o nota mai relaxata, atasez un video simpatic peste care am dat azi, se cheama ¨Adam si Eva in varianta gay¨.

    http://www.youtube.com/watch?v=zKAW96N-Vms&feature=related

  19. @Robert

    Sunt de acord că un copil nu este o marfă, nu ar trebui să existe o „licitație” pentru a-l avea. Dar nu vorbeam despre „must have”, ci despre „must save”, privitor la un copil.

    Ei bine, și eu aș fi putut avea unul al meu. Ce m-a oprit? În primul rând faptul că nu îi pot asigura acelui copil o mamă adevărată. Și mi-am dat seama că a aduce un alt copil pe lume ar fi prea mult. Nu mă mai atrage ideea de a avea copil sânge din sângele meu, pentru că nu mi-e teamă nici de singurătate la bătrânețe și nici de faptul că nu voi lăsa nimic în urma mea. Dar sunt interesat de a salva o viață de la nefericire. Ce rost are să faci un copil „sânge din sângele tău” când există atâția copii care au o viață de coșmar în orfelinatele românești?

    Poate că sunt un pic inconștient, deocamdată, în legătură cu magnitutinea responsabilității pe care ți-o asumi în momentul în care ai adopta un copi. Dar cu siguranță vorbele mele nu sunt chiar fără sens dacă ne-am interesa îndeaproape asupra vieții acestor copii care nu au făcut nici un rău nimănui, și totuși trăiesc un calvar. Majoritatea ajung să se drogheze, ajung pe stradă, ajung apoi delicvenți și apoi la pușcărie. De ce? Pentru că sistemul nu are soluții viabile și pentru ei. Ei sunt cei uitați de regulile acestui sistem neiertător și nouă nu ne pasă. Nici măcar nu îi privim în ochi pe stradă. Nici măcar nu ne întrebăm de ce un tânăr a ajuns delicvent. Nu ne interesează decât corectitudinea. Și asta face să îi tratăm ca pe o marfă, ba chiar ca pe o marfă folosită și lepădată la coșul de gunoi, de care nu ne mai pasă.

    Eu nu am subliniat că trebuie să înfăptuim cu orice preț fraude (șpagă) pentru a salva viața unui astfel de copil. Dar urmărind aseară filmul „Patrik 1,5”, mi-am dat seama că pentru acești copii, mica incorectidune pe care tu (om stabil în principii în general) le faci pentru a-i facilita lui calea în viață, este apă de ploaie în comparație cu incorectitudinile pe care le întâmpină de-a lungul vieții sale.

    Sunt de acord că sistemul ar trebui să evalueze mai bine potențialii părinți adoptivi și da, sunt împotriva abuzurilor de orice fel asupra acelui suflet. Dar în cazul în care sistemul este atât de defectuos încât mulți copii sunt vânduți de părinții lor biologici sau sunt vânduți din orfelinate… atunci nu poți spune că acele reguli stricte pe care le aplică în aparență sistemul sunt bune pentru acești copii. Criticam această birocrație de care vorbești și tu, nu neapărat evaluarea potențialilor părinți pentru a hotărî dacă sunt eligibili sau nu. Eu aș evalua chiar toți noii părinți pentru a vedea dacă sunt eligibili de a avea proprii copii. Pentru că sunt sigur că mulți nu merită acest privilegiu de a avea un suflet inocent lângă ei. Și le-aș lua copiii acestor bețivani, drogați, indolenți și l-aș da unor oameni iubitori și calzi.

    E adevărat că tu vorbești mai mult despre scenariu, eu vorbesc mai mult despre realitate. Nici eu nu sunt de acord cu acel punct din scenariu în care se dă șpagă pentru a afla informații despre acel copil și pentru a-l avea, pentru că omul Costel era deja eligibil pentru a putea avea acel copil. Se pare că intriga lui Queeditch este îndeajuns de revoltătoare. 🙂 Ceea ce este binevenit pentru un eventual lungmetraj.

    Mă repet, mai repede aș adopta un copil pentru a-i oferi o viață cât de cât fericită decât să aduc pe lume (eu și mama surogat) un alt copil. Sunt de acord cu filtrele oricât de dure ar fi, dar numai dacă sunt aplicate întotdeauna. Și realitatea nu se prea pupă cu această poveste a noastră, unde totul ar trebui să fie corect.

    Sergiu a punctat foarte bine faptul că șpaga nu a fost dată pentru cumpărarea copilului (și sunt total împotriva acestui fel de șpagă), pentru că acel copil îi aparținea deja lui Costel, ci pentru a afla informații care i-ar putea ajuta în încercarea de a-i oferi copilului tot ceea ce este mai bine pentru el.

    Ai dreptate cu Naomi. Ar fi horror pentru un eventual copil adoptat să aibe o mamă precum Naomi.

    @Queeditch

    Da, din păcate acest sistem continuă a nedreptăți copii nevinovați, indiferent dacă noi dorim să se aplice legea cu corectitudine, indiferent dacă părinții eligibili doresc să salveze viața acelui copil. Într-adevăr legea nu este haotică, problema suntem noi, cei care o aplicăm. De aceea șpaga își face loc, tocmai pentru că legea nu este aplicată corect. Eu nu cred că ai face rău în a sublinia realitatea cu micile mari drame ale ei. Un film de acest gen trebuie să zdruncine niște credințe aproape filozofice ale oamenilor în acest sistem care NU funcționează.

    @Alex P

    E adeărat că scenariul cu „V-am adus copilul. La revedere!” este ridicol. Însă cred că este doar un detaliu care se poate ușor corecta. Nici eu nu aș da copilul unui om ca Marian, însă Costel… Și eu cred că șpaga respectivă este inutilă, mai ales că dacă personajul Marian ar avea pile la SRI, nu ar fi nevoie de nici o șpagă pentru a afla ceea ce îl interesează spre binele celui mic.

    @Grid 

    Din păcate realiitatea de care vorbești nu este și realitatea din zilele noastre. Da, orice abuz, orice speculație nu este recomandată într-un sistem corect, care asigură acelui copil o a doua șansă la un părinte mai bun, dar din păcate realitatea este cu totul alta. De obicei acel copil nu are parte nici măcar de o șansă în a avea un părinte mai bun. Ce să mai vorbim de o a doua șansă. Iar în cazul scenariului lui Queeditch, se pare că personajul Costel ar fi un părinte bun. A respectat întocmai procedurile legale, cu excepția faptului că nu a declarat că Marian este iubitul său. Aceasta este principala „nedreptate” din scenariu, pentru că aceasta influențează cel mai mult viața copilului adoptat. Dar în cazul acesta, Costel este (bănuiesc) personajul pozitiv, alături de copilul traumatizat.

    Spui că un homosexual ar trebui descalificat din start pentru adopția unui copil? Pentru că asta s-ar întâmpla în sistemul din zilele noastre. Eu nu cred că această lipsă de onestitate este un lucru rău, dar cred că da, înclinațiile homosexuale ale părinților sunt un subiect foarte delicat în viața viitoare a unui copil. Dar cred că el, copilul, nu va fi foarte tare deranjat de acest detaliu, ci va accepta cel mai bine această „eroare de sistem”.

    @Adi 

    În realitate sunt mult mai multe chestii care te-ar oripila decât găsești în acest scenariu.

    @Rzv

    Într-adevăr, adopția unui copil este ceva care presupune multă gândire înainte de a o înfăptui. De la concediile cu care suntem obișnuiți și până la atenția pe care TREBUIE să o acordăm pe viitor celui pe care l-am adopta. Ar trebui gândit un astfel de plan foarte foarte bine, înainte de o decizie finală.

    Dacă vreți un copil neapărat, există posibilitatea fecunării în vitro – mamă surogat, sum spunea și Robert parcă. Un mediu gay nu cred că influențează foarte mult un copil, dacă îi explici că homosexualitatea nu este un fapt înnăscut și că este doar un rezultat al unui complex de factori. Odată ce un eventual fiu al tău va pricepe acest lucru, cu siguranță că îi va veni foarte ușor să își exploreze singur sexualitatea, fără a se lăsa influențat de sexualitatea „părinților” săi gay. La fel cum în cazul părinților heterosexuali, copilul poate ajunge să considere că homosexualitatea este normalitatea proprie.

    E adevărat că viața socială a copilului s-ar putea să întâmpine ceva greutăți atunci când, de exemplu, el va spune prietenului cel mai bun că el nu are o mamă și un tată, ci doi tați. Și aceste conflicte cu realitatea de-acasă pot deveni la un moment dat îngrijorătoare. Dar mai cred că prin comunicare se pot rezolva aceste confruntări sociale fără prea mare impact negativ asupra copilului. Ar fi interesant de urmărit, după cum spuneam și la primul act, o paralelă între viața copilului cu părinți gay și viața copilului cu părinți heterosexuali. Pot fi chiar cei mai buni prieteni. Ar fi interesant de urmărit impactul social pe care l-ar avea în România o astfel de realitate. Și ar fi interesant de observat și reacția publicului la un astfel de film. Din cauza asta îi spuneam lui Queeditch cumva să evite o telenovelă și să atingă conflicte mult mai adânci, interioare, decât „fentarea” sistemului de adopții din România. Adică ar fi foarte interesant să vedem cum ar putea evolua viața acelui copil cu părinți gay într-o realitate socială precum cea din România vremurilor noastre. Cu tot ce ține de învățământ, sistem de sănătate, carieră, afectivitatea copilului (ce preferă să iubească în anii tinereții), etc… Și asta într-o paralelă cu prietenul lui cel mai bun, care poate deveni homosexual, îndrăgostit de copilul cu părinți gay. Ar fi foarte interesant de urmărit.  😀

    Ei, Queeditch? Ce spui?

    Corneliu, sunt perfect de acord cu tine.

  20. FireMan, o să iau în considerare sugestiile tale, dar nu promit nimic. Povestea trebuie să fie ea însăși și nu neapărat cum o dorim noi. Nici măcar eu, ca scriitor, nu pot prevedea ce se întâmplă decât în viitorul apropiat al personajelor. Or, tu propui o variantă a unui viitor îndepărtat. Dar mi-ai dat o idee pentru actul trei, hehe.

    În altă ordine de idei, vrea cineva să-mi spună ce s-a întâmplat de un comment a fost șters?

    http://img20.imageshack.us/img20/7210/removedcomment.jpg

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here