No menu items!

Eşec, Punct, De la Capăt

Acelasi autor

Il y a tout juste un an

A trecut un an de la adoptarea, în primă lectură, de către Adunarea Națională și de Senat a legii care dă dreptul cuplurilor formate...

Presque Rien

Voiam să scriu un eseu despre thrillerul Prayers for Bobby, care este atât de intens, lacrimogen, o terapie de şoc contra homofobiei de factură...

De te-ai da pe brazdă

Să ne imaginăm un individ invertit, cu anumite caracteristici emoţionale: temperament melancolic moderat, viziune introspectivă, imaginaţie creatoare accentuată, consecvenţă nemarcantă şi  relativ nealiniată standardelor...

In principio erat Freud

Recitind pasaje din opera freudiană  „Trei Eseuri privind Teoria Sexualităţii”, exemple emerite de sondare psihanalitică, normative pentru cercetarea secolului XX, simt nevoia de analiză...

Furie, agitaţie, ruşine, deznădejde. Încercarea mea de a intra la una dintre facultăţile de tradiţie ale capitalei s-a soldat cu un eşec. Deşi nu reprezenta o profesie pe care să mi-o fi dorit de la vârsta copilăriei, respectul pentru ştiinţă şi disciplină, pentru scopul benefic al acesteia, m-au determinat să mă îndrept spre ea. Şi iată-mă umilit din cauze tehnice, prin necompletarea totală a grilei de concurs în timpul aferent! Un astfel de rezultat vine în contra capacităţilor intelectuale ale concurentului, denotând ineficienţă şi imaturitate.

S-a terminat. Ies din sală urmărit de o fiară teribilă: demonul disperării. Treptele sunt numai rampe de lansare, iar holurile sunt tunele high-speed. Insuccesele şcolare şi  profesionale, oricât de vechi revin în minte, precum spun vorbele băbeşti că bântuie cei neîngropaţi după toate ritualurile de îngropăciune, dar uneori chiar şi dacă au fost urmate. Sunt molime rele.

Şi ies afară. Oamenii pare că ar avea ochi iscoditori, batjocoritori, privirile lor ard şi trebuie să te grăbeşti ca să scapi. Ajuns în stradă, semaforul nu-ţi dă dreptate; ce au toţi de claxooooonează? Străzile sunt largi, prea largi pentru un provincial, câţiva paşi săltaţi şi repezi, până la trotuar.

Am nimerit gura metroului. Da moşu ăsta nu se dă la o parte, de ce mai iese din casă pe căldura asta, nu ştie că n-are voie?! Peronul este liber, metroul intră în staţie, şi cu el un gând îmi curentează mintea…  Fac repede câţiva paşi în spate, spre perete, cu un oarecare tremol pentru ca să îl alung. Metroul se opreşte, pasagerii coboară. Urc şi eu tocmai înainte să se închidă uşile.

Altă dată călătorii păreau distanţi şi impasibili, cu căştile în urechi, vorbind la telefon, sau cu ochii fixaţi pe ecranul tabletei lor şi cu mintea captivă într-un univers virtual programat. Astăzi mi-aş fi dorit să lipsească cu toţii şi să pot vedea dintr-un capăt în celălalt cum se unduieşte pe şine toată garnitura. Am luat loc. Încă un val de furie îmi îneacă creierii, făcându-mă să-mi muşc limba pentru ca să nu dau glas sudalmelor sau ignetelor care ar fi putut ieşi. Cred că am atras atenţia şi m-am dat de gol. „Ai păţit ceva, te simţi bine?”, mă întreabă o doamnă. Nu ştiu ce i-am schiţat drept răspuns. „Te doare burta?”. Poate să creadă şi asta, în definitiv ce mai contează.

Staţia Petrache Poenaru. Da, te-a trimis tactu să studiezi în Anglia, că a avut bani să te ţină, că să  te plimbi tu cu trenu’, pe vremea când România încă mai pupa al sultanului papuc şi cizma muscalilor, nici vorbă să se facă drum de fier. Cum l-am putut insulta tocmai pe unul dintre artizanii învăţământului şi ştiinţei româneşti? Nu îmi dau seama, însă aşa am gândit. Gara de Nord, cobor.

Pe tata îl anunţasem în manieră telegrafică despre rezultat şi că în douzeci de minute ajung la gară. El nu a adăugat nimic, iar eu am închis imediat.

În tren iau loc într-un compartiment în care se mai aflau două persoane. Tata ia loc în alt compartiment decât mine. Nu, el nu mi-a reproşat nimic, doar a exprimat un regret. De altfel a fost un singur moment în viaţa mea în care el să îmi impună o alegere, alegerea liceului. Acest fapt s-a petrecut însă pe fondul nehotărârii mele prelungite şi dezorientării. M-am conformat însă, mi-am însuşit-o şi am devenit captivat de profilul liceului. Pentru că viaţa l-a încercat din punct de vedere profesional şi l-a călit, a devenit conştient de valoarea şi ierarhia faptelor în viaţă.

Îi privesc pe cei din jur şi îi ascult. Au planuri mai mari sau mai mici, suferă, sunt vorbăreţi sau tăcuţi, iubesc sau sunt singuri, tineri şi împliniţi, sau decrepiţi şi ştirbi. Trenul a plecat, am părăsit Bucureştiul, lăsând acolo rana şi durerea ei, luând cu mine ruşinea şi regretul neîmpăcat. Şi totuşi nu pot înţelege, unde este furia? Nu ar trebui să mă revolt asupra propriei greşeli şi stupidităţi? Nu ar trebui să îmi caut o pedeapsă? Iată starea în care mă aflam când am ajuns acasă.

A mai trecut un timp. Am recurs la o variantă de consolare, prin înscrierea la altă facultate, cu alt profil. Am analizat şi continui să alcătuiesc planuri pe diferite scenari şi oportunităţi. Oare voi râde şi eu numai o secundă mai înainte ca soarta să ia ceea ce este al ei? Sau oare va mai râde şi mâine ca şi astăzi, şi în alte dăţi, lăsând în urmă dezamăgire şi frustrare? Sunt un prost. Oare dacă primeşti mângâierea, după palmă, poţi să mai ceri ceva? If I could only say, If I could only Know…

Previous article
Next article

13 COMMENTS

  1. Salut! Mi se pare mie sau te afli intr-o stare de tristete, cred ca mai bine ar fi melancolie efemera, sau astfel este numai acest articol? Oricum, cum ar fi, cauta putere in interiorul tau si ridica mereu capul sus. Acest lucru conteaza cel mai mult! Orice esec, nu reprezinta un capat de drum si o nou cale, pe care putem pava alte mii de fapte, pe care putem, noi ca oameni sa le realiza. Esecul si victoria fac parte din noi, sunt lucruri care ne reprezinta. “Ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici”! Succes pe viitor!

  2. Mulţumesc pentru urare, Orochi. Era o vreme în care credeam în destin, aceasta este acum apusă. Destinul mi-l vedeam în culori vibrante care-mi stimulau vanitatea. Acum cred numai că visurile sunt parte a egoului fiecăruia. Ele sunt chiar necesare unei minţi creative şi zglobi, numai să nu fie flagrant de utopice.

  3. Nu am studiat niciodată în Anglia. Poate crezi că sunt altcineva. De ce mă întrebi Malkavian?

  4. “Da, te-a trimis tactu să studiezi în Anglia, că a avut bani să te ţină, că să te plimbi tu cu trenu’, pe vremea când România încă mai pupa al sultanului papuc şi cizma muscalilor, nici vorbă să se facă drum de fier.”

    Inseamna ca am interpretat gresit. Ma scuzi.

  5. @Malkavian, e vorba de Petrache Poenaru, cel puțin asta reiese din text și din trimiterile către aspectele acelor vremuri.

    @Luckyme, e normală starea ta, poate e primul eșec mai semnificativ din viață. Ai s-auzi câte și mai câte, păreri atotcunoscătoare, mai ales din partea rudelor care, fie vorba între noi, de multe ori nu au habar cu ce se mănâncă unele lucruri, dar asta nu le oprește să-și spună părerea care musai e cea corectă. Poate cel mai bun remediu în momentul de față e să nu apleci urechea în jur…și bineînțeles, să ai puțină rabdare.

    Spre deosebire de acum 25-30 de ani, faptul că nu ai intrat la facultatea dorită, nu mai e o tragedie.  În condițiile actuale, un număr destul de ridicat de absolvenți lucrează în domenii care au legătură tangențial  sau deloc cu domeniul studiat, ca să nu mai spunem că materia din facultate îți oferă doar o mică idee asupra a ce vei face mai departe. Te lămurești tu din primul an, ai să vezi. Așadar, dacă ții neapărat să faci ceva într-un domeniu (excepție medicină), poți învăța și singur anumite lucruri. Mai ai și varianta de a da din nou vara viitoare admitere, pierzi doar un an care nu se cunoaște aproape deloc și ai în spate și experiența asta care te ajută destul de mult.

    Nu degeaba se spune vorba aia cu pomul lăudat și sacul. Faptul că intri la o facultate nu-ți asigură succesul în viață, nici măcar garanția că ajungi la licență. Iar dacă mai ești și organizat și te duce și capul la altceva decât la a toci o materie mai mult sau mai puțin folositoare, te vei descurca, indiferent de facultatea pe care o faci.

    Nu știu dacă am dreptate și nici nu te pun să confirmi dacă nu dorești, însă vreau să-mi dau și eu cu părerea…cred că ai dat admitere la Automatică sau Electronică și ai intrat la altă facultate din Poli.

    Până începe anul, bucură-te de finalul ăsta de vacanță și pregătește-te fiindcă te așteaptă un an spectaculos din toate punctele de vedere și ai să ai parte de oameni și experiențe care te vor transforma în multe privințe.

    Succes și capul sus!  O atitudine pozitivă nu a omorât pe nimeni!

  6. Pasajul respectiv, scris la persoana a II-a, este o aluzie la Petrache Poenaru, descendent ilustru al unei familii boiereşti oltene. În 1831, aflat în Anglia, are ocazia de a se plimba cu trenul, fiind primul român cunoscut că a făcut acest lucru. Mai multe se pot citi pe Wikipedia. În aceeaşi perioadă Ţările Române se aflau sub ocupaţia muscalilor, adică a ruşilor, putere protectoare, şi suzeranitatea turcilor. Eram deci prinşi în două juguri.
    Dragă rediam, am să-ţi dau o problemă de rezolvat, ia deci frumuşel un creion şi hârtie şi notează.Facultatea la care am dat examen de admitere poartă numele unei personalităţi de origine franco-iataliană, venită temporar şi rămasă definitiv în România. Unii spun că ar fi avut ca tată pe un mare artist, pianist, compozitor, aranjor, european. Acesta, născut în “anul cometei”, ne-a vizitat şi pe noi, de două ori, în 1846-1847 şi posibil a doua oara prin 1870. Cine sunt tatăl şi copilul? Poţi să mai ceri indicii.

  7. Vrei să o iei pe scurtătură rediam? Uneori entuziasmul şi farmecul vine tocmai din parcurgerea jocului.

  8. Și mie-mi plac jocurile, însă uneori am tendința de a alege drumul cel mai scurt, cum s-ar spune: punct ochit, punct lovit. Trebuia să fii mai subtil și indiciile mai vagi ca să mă ții pe jar.:p

  9. Da, ai dreptate. Realizez că problema cu indicile ei nu sunt nici captivante şi nici uşoare.
    Franz Liszt, mare, virtuos şi înflăcărat pianist, născut în anul 1811, “anul cometei”, a ţinut concerte prin care a făcut cunoscută muzica înaintaşilor şi contemporanilor săi, în toată Europa, inclusiv în Ţările Române, în două rânduri.
    Se pare că dintr-o relaţie cu Caroline de Saint-Cricq s-a născut Charles d’Avila. Aceasta este însă o legendă, iar dacă se ţine cont că Liszt avea numai 17 ani când s-a născut d’Avila, devine greu de crezut.
    Charles d’Avila, soseşte la Bucureşti în 1853. Este naturalizat în 1868, devenind Carol Davila. Inaugurează Facultatea de Medicină în 1869.
    Fără îndoială că în privinţa medicinei să fii audodidact nu este o opţiune. Adică nu se poate să înveţi numai singur, deşi învîăţarea este o sarcină şi un proces individual. Pe mai departe îmi rămâne să cumpănesc lucrurile şi să valorizez potenţialul.
    Cu bine.

  10. Eșecul este experiența care precede triumful! Așa că fruntea sus! Din orice nimic poți face ceva doar dacă vrei! 😉

Comments are closed.

Vezi si...

When yin loves yang

Am decis sa ma alatur voua: va multumesc pentru frumoasele articole scrise, articole care imi trezesc sentimente adanci . Acum realizez ca nu are rost sa scriu o poveste daca preludiul tine mai mult decat actul in sine, asa ca am sa fiu cat mai scurt si concret in povestea...

Articole din aceeasi categorie