Acasă Povestiri Era odată ca niciodată…

Era odată ca niciodată…

294
3

Înainte să adorm noaptea trecută, foindu-mă prin așternuturi și încercand sa gasesc o pozitie cat mai comoda, mi-am adus aminte de o persoana care imi mai bantuie adancurile mintii din cand in cand. Este vorba despre un tip pe care l-am cunoscut in urma cu vreo 4 ani (daca nu mai bine). Stiu ca povestisem cu el saptamani bune pana sa ajung la concluzia ca intrevederea cu respectivul nu ar putea sub nicio forma sa pericliteze „ditamai” relatia bazata pe o iubire adevarata (evident), nemaivazuta si nemaiintalnita pe care o aveam la bord (ca sa ma exprim asa) de vreo trei ani. Cam asa, trei sau patru, nu mai stiu exact.

Ca sa fac o mica paranteza, io pe vremea respectiva eram setat doar pe o singura frecventa, ca radiourile alea vechi, rusesti: aveam impresia ca orice relatie trebuie sa fie bazata in primul rand pe iubire si sinceritate, concesii daca e nevoie si multa rabdare. Toate bilaterale.

Revenind ca povestire, ma intalnesc cu respectivu’ intr-o noapte, destul de racoroasa de altfel, in Cluj. El cu masina, eu cu masina. Ne-am vazut pe platforma de la RomExpo, astfel incat eram ca in filmele alea de doi bani in care doi mafioti se intalnesc prin nush’ ce catun al orasului ca sa puna la cale te miri ce rautate care ameninta bunul mers al lumii. Sprijiniti de capotele masinilor, (care pentru inceput devenisera subiect de discutie, ceea ce ulterior mi-a dat incredere in faptul ca sunt o persoana extrem de adaptabila, cameleonica chiar, intrucat eu sunt genu’ de sofer la care daca i se sparge o roata suna la 112) printre dârdâituri de frig, povesteam despre diverse, ca și cum ne stiam de multa vreme si ne întâlnisem absolut întâmplător.

Poate va întrebați de ce nu stateam într-una din cele două masini. Ei bine, problema era ca amandoi eram atat de copleșiți de a face o impresie cât mai buna incat el nu dorea sa cred ca e ca majoritatea si eu nu vroiam sa il chem la mine in masina pentru ca nu vroiam sa se simta in vreun fel umilit avand in vedere ca era o anumita diferenta intre marcile celor doua masini (asta discutasem ulterior, dupa alte cateva intalniri, la fel de neasteptate, bineinteles). In fine, copilăros de complicat… 😛

Am decis sa mergem undeva sa luam cina (era cu mult trecut de ora cinei, insa noi cu o normalitate din aia… bolnava, vroiam sa luam cina) si sa ne incalzim. Am ales restaurantul unui hotel din mai multe motive, lesne de inteles. Alegerea asta a fost facuta cu tupeu. Ne uitam ca boii in meniuri pentru ca in fapt niciunuia nu ii era foame si chelnerul tot cam asa se uita la noi. Pana la urma cred ca am luat o porcarie din care am luat vreo doua inghitituri si alesese el un vin alb. El alesese vinul (asta e o chestie super faina la un barbat, printre altele, din punctul meu de vedere).

Se juca cu degetele in parul meu si ma privea cu o duiosie de parinte. Stateam gol, cu capul lipit de corpul lui si imi treceau prin minte siruri lungi de ganduri care se innodau pe alocuri asemeni unui lant gros de otel care este tras dinspre debarcader spre larg de catre o nava imensa de marfuri.

Foarte rare sunt asemenea momente, cele in care stii ca ceea ce simti este ceva ce te implineste si ai vrea sa pui piedica timpului.

Ne-am mai vazut apoi de cateva ori, la acelasi hotel si obișnuiam să bem același vin alb (așa ca o comemorare a primei sticle băute împreună). Ne placeam mult de tot. El imi placea pentru ca era un tip frumos, copt, fara fite si vrajeli in cap, hotarat, cu idei sanatoase (in acceptiunea mea) legate de multe aspecte ale vietii. Eu nu stiu exact de ce ii placeam dar cert este ca ma simteam al dracului de atragator. Legatura dintre noi, așa găurită oarecum, era destul de solidă întrucât chiar daca se intampla sa nu ne auzim cateva saptamani, cufundati fiind fiecare in viata cariată pe care o ridicam in slavi, atunci cand ne revedeam aveam impresia ca ne vazusem ieri. Ajunsesem destul de apropiati incat sa ne putem povesti unul altuia singurătățile și amărăciunile vietii. Well, o parte din ele. Nu l-am intrebat niciodata daca este cumplat cu cineva sau nu, dar sunt mai mult ca sigur ca avea pe cineva.

Venise vorba de „noi” de cateva ori, dar nimic exagerat. Stiam amandoi, cred, ca nu era posibil nimic pentru ca asta ar fi insemnat un „turn-around” de 180 de grade, chestie pe care din comoditate sau lașitate (sau un pic din amandoua) niciunul nu putea sa o faca. Apoi, deodata, viata a luat un alt curs pentru fiecare dintre noi. Eu venisem aici, in Timisoara, pentru o „viata mai buna” (mda, don’t remind me) si el s-a aruncat in valurile stiinței si-apoi s-a cuplat cu un stomatolog. Si-aici s-a intrerupt totul.

Soarta a adus alte pietricele de diverse forme si culori la mal, scoțând in evidență lucruri de care credeam atunci ca nu ma voi putea bucura niciodata, dar sunt momente de tacere in care imi aduc aminte de tipu’ ăsta. Știu foarte bine și de ce.

Este ciudat cum actionam, noi oamenii, uneori. Cat de proști și lași putem sa fim și cum putem da cu piciorul puținelor lucruri adevarate care ni se intamplă, și cum ne încăpățânăm sa ramanem in lumea vânătorilor de iluzii ieftine. Nu imi pare rau de deciziile pe care le-am luat (în general, de-alungul timpului) pentru ca nu aveam probabil experienta necesara sa gandesc altfel si cred ca trebuie sa trecem prin niste etape ca sa vedem alte usi (la fel ca in jocurile alea în care trebuie să completezi nush ce nivel ca sa poti trece la nivelul urmator), doar că uneori e cel putin… curios acest mozaic de șoapte, care se cheamă viață.

😉

Articolul precedentWhat’s up, doc?
Articolul următorNou pe aici!
Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

3 COMENTARII

  1. Frumoasa poveste, desi nu e poveste si desi pe alocuri aduce oarecum cu o concluzie. 🙂 Cred ca esti norocos, ca ai avut asemenea trairi care sa nasca aceste mici amintiri incalzitoare de suflet. Dar cred ca stii deja lucrul asta.
    Nu ne-am mai auzit de mult, nici aici si nici pe viu. Iti doresc sa continui sa traiesti asemenea momente. 🙂

  2. Aproape întodeauna suntem lași cănd e vorba sa stricăm propiul echilibru, nu te condamna prea tare, toți suntem la fel, puțini trec mai departe si acești puțini intra intr-o cu totul alta categorie de oameni, noi suntem oameni simpli.
    Sper că ai rămas prieten cu acel om, eu l-aș prețui cel puțin păna oricat s-ar putea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here