Acesta e comentariul meu la Dacă naziştii au fost antisemiţi, eu sunt antipoponarism! a lu’ FirstLine, numa’ că am hotărât să-l public ca și artecol. 
OK, e limpede că nu s-a înțeles nuanța din titlu însă era foarte probabil că așa se va întâmpla din cauza acelui dublu înțeles. Acum, dupa trei ani de existență a acestui blog (care în naivitatea mea tâmpită l-am numit la început jurnal personal) am realizat că nu e bine să îți așterni toate ideile pe un mediu care este accesibil de oricine. E o disperare, cred eu. Cu timpul s-au adunat într-adevăr mai mulți autori (unii s-au lăsat de meserie că n-au mai suportat stresul de la locul de muncă, alții le-au luat locul) care și-au exprimat diverse gânduri – fiecare exact așa cum a crezut de cuviință. Ceea ce a deosebit însă DarkQ de toate celelalte bloguri cu tematică gay este exact… conținutul articolelor. Nu, numarul lor nu are nicio importanță. Conținutul însa… DA.
S-a greșit, ne-am păruit, s-au înțeles aiurea multe, s-au tras fel și fel de concluzii una mai dășteaptă ca ailaltă și sunt convins că plăcerea multor personaje la o cafeluța lungă, lungă, lungă (din păcate nu e și groasă… cafeluța, mă-nțelegi) a izvorât din: cu cine s-a futut pompiera de pe blog, uite ce a mai scris roberta, grida… că ăla trăiește așa, că ălalalt face-așa, că io n-aș putea… că se fut toți în grup , inclusiv aia de scrie mult… că-mi scapă numele… (rotire cap 90-180 grade) ah, soro uite-te la masculu ăla de trece pe la înghețată. Bine, se mai discută și alte subiecte la fel de picante, normal.
De ce vă zic toate astea?
Pentru ca așa e lumea și nu o poți schimba. Un blog e o carte deschisă unde îți asumi anumite lucruri in momentul în care lași să se cunoască cine esti. Oamenii sunt diferiți si au păreri diferite. Și ar fi bine să înțeleagă asta fiecare. Nu are niciodată importanța cum faci, ce faci, cât faci. Mereu fetele (e mai molipsitor după prima tinerețe din motive ușor de intuit) vor găsi ceva doar din dorința de a murdări tot ce este altfel decât ceea ce înseamnă corect pentru ele. Poate că e o dorința gloatei, a majoritații. Ne distrăm si e splendid!
Am spus toate astea pentru că unii dintre voi au impresia că lumea gay e așa un fel de-a fi mai rebel, în care prietena noastră cea mai bună trebuie numaidecât să stie că suntem gay, în care dă-i dracu și pe părinți că oricum nu ne acceptă… dar nu mă pot irosi… îmi trebuiesc țoale, îmi trebuie poșetă (nu ca îmi-e utilă… noooo… pentru că se poartă.) și așa mai departe. Ei bine, e o impresie. Falsă ce-i drept, dar nu are importanță atâta timp cat deținătorul ei nu e de aceeași părere. O data cu trecerea timpului vin și palmele zdravene (iar timpul e foarte generos din acest punct de vedere) și numai apoi apucăm să vedem niște lucruri altfel decat prin grilajul ochelarilor de soare cu rama alba pe care ii purtăm (doar unii dintre noi, din fericire) pe strasse (nu stiu exact cum se scrie) ziua în amiaza mare. Unii îi poartă și după lăsarea serii, dar am mai povestit despre asta și nu mi-aș permite sub nicio formă să-mi plictisesc în vreun fel fanii, dar mai ales fanele.
Unde rămăsesem? Ah, da la puncte de vedere care uneori din fericire si alteori din nefericire… diferă.
E drept că puzderia de copilași care râd și-atunci cand le ridici un deget, de tineri care nu au un loc de muncă si sunt nevoiți (discutabilă treaba) să se prostitueze pe ici, pe colo, de oameni care ar face aproape orice pentru un dărab de pulă, de semi-analfabeții care se înmulțesc pe zi ce trece, de hoți si de alte personaje… te face (ea, puzderia) să înghiți în sec. Mulți ne-am dori cu siguranța să fie altfel, dar nu este.
Puțini sunt cei care și-au găsit liniștea (am vrut sa spun fericirea dar e atât de relativ termenul încât m-am temut sa abuzez de el) în aceasta balegă care încă nu miroase. Probabil că vor veni și vremuri în care va mirosi, așteptăm cu interes vădit. Mulți se autoliniștesc spunand Lasă dragă, c-așai peste tot. Nu e adevarat. Nu, nu și nu.
Noi, aici în Romania (și alții în țările subdezvoltate) am refuzat in 20 de ani sa ințelegem ce înseamna cuvantul civilizație, am refuzat sa folosim un nenorocit de antiperspirant (și să nu zică nimeni că e scump ca dacă avem bani sa ne fâțâim prin cluburi, trebuie sa avem și pentru un antiperspirat), am refuzat sa incercam să gândim puțin mai departe de perdeaua de nailon din fața ochilor, am refuzat să ne pese cu adevarat de cineva, am refuzat să fim liberi și să ne comportăm ca atare.
În schimb am acceptat că banii învart totul, am acceptat că doar ambalajele contează, că cel care fură e smecher, am învățat să pierdem timpul, că niște etichete contează mai mult decât produsul în sine. Asta am învățat noi. În cuvinte puține am învățat sa fim sclavii cantității și să uităm de calitate. S-a îngropat adânc celebrul Mihai, tu mi-ai lăsat flori în bancă tot timpul ăsta că sunt scumpe florile și e investitia prea mare, dă-o dracu.
Dar pe cine interesează toate acestea atâta timp cât ne trezim dimineața si ne spălăm cu pastă de dinți care are calciu lichid din plin (io aștept varianta cu calciu gazos), atâta timp cât McDonalds exista cu acei vrenci vrais atââât de deliciosi, stăm cocoțate minim 3-4 ore pe Gayromeo cu 1 milion de profile false că poate-poate s-o găsi unul care e prospătură, atâta timp cât avem un job de doi bani și prost plătit unde oricum ne facem că lucrăm? Hmm? Pe cine interesează? Pe aproape nimeni nu mai interesează pentru că pe cei care s-ar fi putut să îi intereseze câtuși de puțin au fost reduși la tăcere de majoritate. Vocile lor au murit sugrumate fiind de urlete și țipete. Cei mai norocoși dintre ei (sau cei mai puternici) și-au construit o lume doar a lor pentru că e mai simplu și mai sigur.
Poate vă întrebați cine este majoritatea. Ei bine, majoritatea e aceea care a ieșit să mărșăluiască ca să fie acceptată. Majoritatea e aceea care nu a pus mâna pe o carte niciodată și căreia i se pare că cei care o fac sunt niște idioți. Majoritatea e aceea care stă pironită cu ochii în televizor și cumpară te miri ce produs revoluționar care te va face sa pierzi 5 kilograme în 8 zile fara să faci nimic (decât să suni acuș, acuș). Majoritatea e aceea care are impresia că cu cât esti mai cunoscut, cu atât esti mai valoros. Majoritatea e aceea care care stă mai mult timp pe mess decat doarme. Aceasta este (din păcate) majoritatea. Legat de postul lui FirstLine, eu cred că este un fel de alooo, domnu pițigoi? Da, daaa… tu ăla de te crezi pasăre flamingo eșuată?. N-are sens sa facem analiză pe text dat doar d-aia că a îndrăznit cineva să spuie ca a fi gay nu implică neapărat și un comportament împrumutat, dar mno fiecare cu… poșeta lui până la urma urmei. În Time Machine era celebra replică Who are you, to question 800,000 years… of evolution? care în cazul nostru ar putea fi modificată în Who are you, to question 10 years… of gay evolution in a sick society?… adică degeaba îi spui la unu ca nu tricoul scos peste catarama de jumate de kilogram de fer îl face mai cool si nici poșeta aia penibilă care îi atârmă mai în jos de jerunți… că poate te mai alegi și c-o placă de ceramică in cap.
Este mult mai simplu să spui uite dragă c-a venit una să ne zică nouă că ea-i altfel sau Cine ești tu să ne judeci? Nu-i așa? Și mie mi-e mai simplu. Oricui îi este mai simplu. Dar ce ar fi dacă ne-am scutura puțin capetele prăfuite și am face un efort să aprindem lumina? E greu. Dar pană reușim hai să nu încercăm totuși să-i omorâm și pe aceia care se căznesc să urce scările la lumina lumânării.
*mai Robert… pe undeva îl înțelegeam și pe bietul om care a scornit-o cu futaiul nostru în grup. Ce vrei să înțeleagă bietul om dacă noi ne sărutam așa pătimaș când ne-am cunoscut și asta în văzul tuturor… ce vrei să creadă daca ne expuneam toți dezinhibiția cu privire la multe aspecte legate de sex aici pe blog? Ce vrei să înțeleagă dacă mintea lui bolnavă nu concepe că un sărut pătimaș nu e menit musai să se termine într-o partidă de sex? Și că demonstra doar setea de a cunoaște necunoscutul, că era doar plăcerea și bucuria nedisimulată a contactului la nivel spiritual cu un om… Ce să ceri unui om, care atât de rar face sex și sărută cu foc, încât frenezia neuronilor din respectivul dovleac se contopește cu neliniștea sevei irosite de atâtea ori pe faianța roz din baie și împreună copcesc într-o plăcintuță literaro-psihanalitică pe care o aruncă apoi în ochii cui găsește, să impresioneze CUMVA pe ORICINE cu strălucita concluzie de rahat? DACĂ MINTEA LOR ATÂT POATE, tu de ce ești lău și ceri mai mult? Până și maneliștii știe că dacă merge la sală, mușchiu lor nu poate să ridice maximul de greutăți de pe bară, ci doar trebuie să pară că ei poate tot.
Iar legat de “hai să aprindem lumina să educăm prostimea” sunt de acord, dar nu aș cuteza să cred că noi suntem mai deștepți doar pentru că mama natură ne-a înzestrat cu puțin mai mult, ci aș îndrăzni să cred că majoritatea de care vorbești trebuie educată pentru faptul că motivele individuale ale limitării sinelui nu țin neapărat de materia cenușie, ci mai cu seamă de împrejurările, evenimentele și condițiile în care s-a structurat gândirea respectivă (și dacă nu condamn indivizii în parte, voi condamna întotdeauna împrejurările de multe ori manufacturate în care s-a dezvoltat acel individ), car gândire, pentru ei poate că aduce mai multă mulțumire de sine, decât ne-o aduce a noastră, a celor care vrem să ”educăm”. De multe ori, arătând cu degetul și condamnând pe cineva, nu facem altceva decât să explicăm gândirea sau simțirea noastră, care în mod normal și natural nu se cere explicată.
În altă ordine de idei, trăiesc în prezent o experiență, poate cea mai benefică din viața mea, care a demolat în întregime tot șirul de structurări de idei ”elevate” despre viață, despre iubire, despre oameni și despre fericire, tot șirul de condamnări alipite persoanelor sau împrejurărilor ”de joasă speță” cu care am intrat în contact de-a lungul vieții mele. Este lecția mea de viață și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat să am parte de ea. Nu materia cenușie îi face pe oameni superiori, nu tăria de caracter, nu principiile despre viață. Toate acestea pier ca fumul dacă întâlnim OMUL sau SITUAȚIA care să constituie nașul. Deci cred cu tărie că experiența și luciditatea cu care ne învățăm propriile lecții constituie ulterior motive să ne mândrim că avem ceva în plus. Nu banii, nu inteligența, nu frumusețea, nu… multe. Mare îți poate fi mirarea când constați cu stupoare că din învățător ești surprins învățat. Și nu oricum, ci cu răbdare, tactică și putere de convingere. Dacă ar fi să fac un bine unui om, aș alege să îl pot face să trăiască ce am trăit și trăiesc eu.
O dovadă în plus că viața bate filmul, sau că vorbăria și intelectul dispare ca ceața în fața spiritualului, a sentimentelor, care nu au nici o logică, nici o traiectorie, care ne aruncă pe un drum pe care vom dispera cu atât mai mult cu cât vom încerca să evadăm în palpabil, în logică, în principii structurate cu sudoare de-a lungul vremelnicei vieți. E greu să fac pe cineva să înțeleagă ce simt. Din cauza asta mi-a pierit și dorința de contrazicere și dorința de a face pe cineva să înțeleagă ce înțeleg eu.
Dacă ne înfigem dinții și unghiile prea tare în logică, gândire și adevăr/minciună riscăm să ni le rupem mai rău.
Mulțumesc destinului pentru că nimic nu e întâmplător în viața mea.
Apăi io n-am zis să educăm noi pe cineva… cine crezi ca are (mai) are răbdare? Doară așe-i lumea și n-ai ce-i face (și tu dăduși si motivul pentru care n-ai ce-i face), asta ziceam. 😉
Ioi ce obosit îs… dar mai stau 2-3 ore să nu ma trezesc ca Tanța la 3 noaptea si să număr stelele… 😕
oricum ar fi fost :shock:, reactia lui FirstLine a fost de-a dreptul “naomyca” 🙂
Care reactie? 😯