Acasă Povestiri Cine sunt eu?

Cine sunt eu?

373
16

În primul rând aș dori să vă spun ”Bună!” tuturor. Mă numesc Gabriel, sunt din Brăila, dar locuiesc în Constanța (cel puțin până îmi voi termina studiile superioare). Vă spun sincer că aceasta este prima dată când scriu pe acest blog. Nici nu știu cu ce ar trebui să încep, evident cu începutul.

Nu pot spune că mi-am descoperit orientarea la o anumită vârstă, la un anumit stadiu al vieții mele, ci mai degrabă m-am născut cu ea… Sunt doar simple ipoteze. Vă voi lăsa pe voi să încercați să vă dați seama. De la început vă pot spune că pe durata vieții mele nu am putut simți afecțiunea din partea tatălui, rezultat al despărțirii părinților pe vremea când eu nu aveam decât 2 ani. Am crescut doar cu mama. Să fie oare acest eveniment, cel  implicat în procesul care m-a făcut să fiu așa cum sunt acum, și anume gay? Da… Nu. Poate… Cine știe… Posibil.

Cert este că încă din fragedă copilărie am început să mă simt atras de persoane de același sex cu al meu. Socoteam că ceva nu e bine, ceva se întâmpla cu mine și nu știam ce anume. O auzeam de nenumărate ori pe mama spunându-mi povești despre cum va trebui sau cum ar trebui să arate viitorul meu… și mereu, dar absolut mereu se ajungea la partea ”și-ți vei găsi și tu o fata frumoasă și te vei însura cu ea”. În mintea mea, cea a unui copil de 5-6 ani, țipa turbat gândul: ”Oare aș putea să-mi găsesc și un băiat cu care să mă căsătoresc? Oare de ce îmi zice doar de o fată și niciodată nimic despre niciun băiat. Să o întreb eu dacă aș putea să mă însor și cu un băiat?”. Nu i-am spus niciodată de lucrul acesta. Am avut mereu senzația că dacă i-aș spune asta ar avea probabil o atitudine negativă față de cele auzite, totodată țin să cred că poate ar fi fost indicat să-i spun acest lucru încă de la început, din acele vremuri pe când nu eram decât un copilaș. Nu vreau să credeți că am ceva cu persoanele de sex feminin, din contră chiar le admir, dar nu simt în prezența unei fete ceea ce simt în prezența unui băiat. Vreau să spun că am foarte multe prietene, desigur că ele nu știu nimic despre mine, și mă simt foarte ok în prezența lor, atâta timp cât prevede granițele termenului de ”prietenie”.

Ca o paranteză, chiar aseară vorbeam cu un bun prieten care îmi cunoaște situația și-mi spunea că marea parte persoanelor ca mine pe care le-a întâlnit au crescut în absența tatălui. Mă gândeam că poate chiar această lipsă a personajului masculin din cadrul familiei   m-a determinat și pe mine și pe restul persoanelor ca mine să ne dezvoltăm un oarecare atașament rapid față de  persoanele masculine care ne înconjoară. Dar să revenim la povestea noastră…

Timpul trecea și eu tot mă întrebam dacă va fi posibil să-mi găsesc o persoană care să aibă aceeași „problemă”, dacă ii pot spune așa, ca mine. Am găsit și odată cu asta mi-am început și viața intimă. Eram fericit că întâlnisem pe cineva care mă înțelegea și care mă făcea să nu mă mai simt un ciudat. Pe măsură ce chestia asta evolua mă simțeam apăsat de gândul că trebuie mereu să mint când merg să mă întâlnesc cu prietenul meu, prieten cu care mi-am împărțit bucuriile dar și suferințele. Iar într-o zi am decis să mă eliberez de această povară… am vrut să spun ”Cine sunt eu?”.  Evident, nu am reușit să fac asta. Exact cu o lună înainte de a-mi începe viața de student s-a ivit o altă discuție cu mama despre viitorul meu și despre ce-am eu de gând să fac cu el. O discuție în prezența căreia aș fi preferat mai degrabă să mor, o discuție despre viitoarea jumătate a mea, o discuție de genul:

(…) -Off măi Gabi, poate la facultate îți faci și tu o prietenă, să vezi ce frumos va fi! De Crăciun dacă vrei, poți s-o aduci la Brăila să vă petreceți sărbătorile împreună.

Da mama, sună grozav… totuși nu cred.

– De ce măi mamă? Că de acum ești și tu mare și-ți trebuie și ție una.

Hai măi mama pe bune… nu poți ști ce-mi trebuie mie.

Ehh hai măi Gabi nu mă supăra… Nu vezi că toți prietenii tăi au câte o gacică? Ce faci? Rămâi tu pe bară? Râde lumea de tine, crede că ești poponar…

Mamă, eu nu sunt TOȚI. Eu sunt UNUL SINGUR. Eu sunt Gabi. Și chiar dacă voi fi poponar va fi problema mea…

Hai dă-te-n pisici! Cum să fii poponar? Dar n-o să-ți dau eu voie. (…)”

În acel moment am lăsat capul în jos și i-am spus că mă duc până în oraș că am niște treabă. Evident mă bufnise plânsul și simțeam cum în interiorul meu ceva se prăbușește. Eram chiar surprins de atitudinea ei. De obicei îmi spunea că nu o va interesa niciodată viața mea privată și că cel mai bine ar fi să fac ceea ce simt eu, iar de se va ivi cândva problema de sex s-o fac mereu protejat, asta desigur neștiind că sunt gay. Am depășit momentul, sunt deja major și mă simt capabil să iau singur o decizie cu privire la viața mea. Vorbele mamei referitoare la viața mea intimă nu mai pot constitui o piedică în drumul meu.  Am descoperit că de acum trebuie să învăț să merg singur. Mi-aș fi dorit să fiu o simplă persoană, și anume aceea pe care ar fi vrut mama să o vadă… În zadar mi-am făcut aceste iluzii și mi le-am spulberat. Am devenit foarte bun prieten cu gândul că acesta sunt eu. Sunt o persoană specială, sunt fericit așa cum sunt. Pentru mine Raiul nu mai există din momentul în care m-am născut, acesta este motivul pentru care încerc să mi-l construiesc singur. Am scris acest articol cu ocazia împăcări cu un foarte bun prieten de-al meu, cu MINE.

 

16 COMENTARII

  1. Buna, Gabriel! Bine ai venit pe acest site… te felicit atat pentru articol, cat si pentru incheierea acestuia.

    Totul e bine, cand se termina cu bine 🙂

  2. Gabriel, mama ta deja banuieste ca nu esti heterosexual, de aceea a adus in discutie cuvantul „popnar”. Ca majoritatea covarsitoare a parintilor din Ro, nu ar vrea sa i se confirme dar daca in viitor ii vei spune, va avea de ales: sa te accepte sau sa se distanteze de tine. In cel mai rau caz, ar putea sta suparata cateva luni dar ii va trece. Nu cred s-a chinuit sa te creasca singura atatia ani ca sa te dea afara din casa. Nu trebuie decat sa acumulezi informatii despre ce inseamna a avea alta orientare sexuala petru a-i oferi raspunsurile necesare.

  3. Bine ai (re)venit pe site! Pentru ca suntem sub umbrela protectoare a anonimatului, putem marturisi orice intamplare/amanunt din viata noastra, poate ar trebui sa facem asta chiar si in fata preotului (desi ma indoiesc ca vreunul din noi s-a spovedit si a marturisit problema sexualitatii).

    Uneori ma gandesc ce s-ar intampla daca m-as duce la biserica si m-as spovedi, oare ce ar avea preotul sa-mi spuna, m-ar dispretui (in prima instanta) si apoi as intra in post, spus rugaciuni de zeci de ori pe zi etc. (remediul recomandat de preot de regula, cel putin in cazul preacurviei)? Desi nu stiu, cred ca odata voi face si asta, o sa va spun cum a decurs totul daca o fac.

    A recunoaste ca esti homosexual fata de Dumnezeu e una, a recunoaste in fata reprezentantului Domnului pe pamant, e cu totul o alta mancare de peste. La fel este problema si cu recunoasterea si acceptarea din partea eu-lui tau interior, si cea ce vine din partea parintilor.

    Orice admiti fata de sine, va fi usor de „digerat” sau oricum va deveni din ce in ce mai usor cu timpul. Eu spre exemplu nu le-am spus alor mei despre asta. Si nici nu cred c-o voi face. As crea doar o suferinta de care pot sa ii scutesc; vezi tu, sunt destule persoane straight care nu se casatoresc si traiesc in celibat, pana la sfarsitul vietii. Tu poti fi foarte bine una dintre acele persoane. Eviti astfel elegant toate intrebarile si-ti vezi de viata, asta daca alegi sa te inchizi in sine si nu dai de suspectat nimanui (poate fi foarte greu, crede-ma).

    Pe de alta parte, nu cred ca vreo mama de baiat nu stie sau nu intuieste macar problemele si framantarile launtrice ale puiului ei. Poate ti se va parea ca nu stie, insa probabil e in expectativa si asteapta confirmarea ta, sau continua sa nege asa cum o faci si tu. Imi amintesc de acum multi ani discutii legate de barbati, si mi-o amintesc pe mama intreband iscoditor daca nu cumba imi plac barbatii.

    Intrebarea venea undeva prin generala, pe cand colegii ieseau cu fete prin oras, iar eu mai mult pe acasa, citind sau gasindu-mi altceva de facut. Imi mai amintesc si cum ma strecuram in alta camera unde aveam al doilea tv, ca sa ma uit la cateva seriale care se difuzau seara tarziu si in care erau personaje gay. (de ex., pe Antena 1 se difuza noaptea o serie As If, in care Alex era personajul gay, desi era f. tarziu si era in cursul saptamanii, deseori incercam sa mai vad cate un episod). E o sete pe care trebuie sa o potolesti cumva, eu m-am invatat sa ignor pornirile catre intalniri, socializari face-to-face si ce deriva din asta, si sa ma multumesc citind ceva sau vazand un film. Nu m-am mai vazut cu cineva de ani buni, si a ajuns sa nu-mi mai lipseasca, odata ce treci de o perioada de insingurare si autocenzura, totul devine mai usor.

    In final, daca ceva va fi sa se schimbe in viata si sa simt cu adevarat ca am nevoia sa fiu iubit de un barbat, pot sa recunosc la o adica fata de parinti orientarea mea sexuala, nu risc sa fiu „dat afara” (nu mai locuiesc cu parintii de ani buni) sau sa fiu dezmostenit (nu depind financiar de ei, si am un acoperis deasupra capului si un job care sa-mi asigure subzistenta). Ai sa vezi ca dupa o varsta, treaba asta cu „coming out” va fi doar o formalitate.
    Sper sa iti ghidezi pasii cu chibzuinta, si retine un lucru esential dupa parerea mea: inainte de a lua o decizie, oricare ar fi ea, judeca de cateva ori si nu o lua la impulsul momentului, altfel spus, pune mintea inaintea sufletului. Te va feri de multe dezamagiri si caderi in abis, ti-o spun din experienta.

  4. Cumva Off topic: Anonymous13 spune: „E o sete pe care trebuie sa o potolesti cumva, eu m-am invatat sa ignor pornirile catre intalniri, socializari face-to-face si ce deriva din asta, si sa ma multumesc citind ceva sau vazand un film. Nu m-am mai vazut cu cineva de ani buni, si a ajuns sa nu-mi mai lipseasca, odata ce treci de o perioada de insingurare si autocenzura, totul devine mai usor” – mare grija pentru cei care o iau pe drumul asta, sunt sanse foarte mari, mai ales in cazul gay-ilor ca la mijlocul acestui drum sa va treziti cu o depresie crunta, severa. Eu nu recomand insingurarea si autoizolarea in cazurile acestea. Mai devreme sau mai tarziu vor aparea consecinte. Poti spune „da, mi-e ok asa” dar comoditatea asta poate fi inselatoare.
    Nu critic pe nimeni pentru alegerile pe care le face, in cazul acesta am considerat ca e nevoie de o completare.

  5. Nu cred ca este off-topic. Am facut o paralela intre a-ti recunoaste orientarea sexuala fata de sine si fata de ceilalti (am ales parintii si biserica, exemple reprezentative).

    Ma tem ca homosexualii considera ca orice are legatura cu D-zeu off-topic, orice e Sfant pare out-of-reach, si sincer nu cred sa fie asa. Paradoxal sau nu, cred ca avem un scop pe lumea asta si daca D-zeu ne-a creat asa, probabil ca a avut un tel pe care noi trebuie sa-l deslusim.
    Nu am aratat un model de comportament, am vorbit despre mine in speta. Evident fiecare e liber sa aleaga.

    Consecintele despre care vorbesti tu Adi sunt minore, fata de cele pe care le vei infrunta daca alegi o viata destrabalata. Imi dau seama ca suna poate ciudat, dar am trecut prin toate astea. Si chiar sunt multi ani de cand am avut prima intalnire cu un baiat, prefer sa nu spun cati.

    Am trecut peste dezamagiri si am sperat in continuare, am incercat din nou si am reincercat. Numai ca de fiecare data am ajuns sa ma simt mai singur intr-o relatie (singurul tip de relatie in care m-as angaja cu un baiat) decat atunci cand eram singur.

    Inca odata, sunt concluzii personale. Peste ani si ani, vom vedea daca cei ce vor citi blogul vor avea concluzii diferite. Primii ani de facultate sunt doar inceputul, si cu riscul de-a parea fatidic, lucrurile rareori se intreapta spre mai bine, in special pentru barbatul homosexual.

    Cel mai important e sa te accepti pe sine, si daca nu te accepta altii, asta e. Depresia aia crunta de care vorbeste Adi va veni, in oricare din cazuri. Pentru mine, comoditatea de care vorbesti tu nu numai ca e inselatoare, dar e inexistenta.

    Nu e comoditate, e o stare de fapt ce decurge din acceptarea conditiei de sine si asumarea unei atitudini ferme fata de ea.
    Vezi tu, poti veni cu comentarii, sugestii, dar nu completari la adresa unei experiente personale care nu-ti apartine.

  6. @Adi – Total de acord cu tine, Adi. Negarea, refuzul de a vedea viata asa cum este ea, respingerea a tot ceea ce te defineste ca om duce de cele mai multe ori la caderi din care multi dintre gay nu au mai iesit si de aceea si numarul ridicat de cazuri de suicid (sau incercari de suicid) in randurile gay-ilor.
    In finalul comentariului meu, un indemn in care eu cred si il urmez „Să ai curajul să fii tu însuți, să ai puterea să te accepți și să-ncerci să devii mai bun.”

  7. Adi, Nikos, topic ul e „Cine sunt eu ?”, subliniez semnul întrebării. Cum să fie off ?
    Gabriel, mai sunt oameni care au crescut în absenţa tatălui şi nu au devenit gay, la fel cum sunt o mulţime de gay care au crescut cu tatăl lângă ei. Nu asta e explicaţia şi m-aş mira să rezolvi ceva identificând motivul. Asta e situaţia, vezi ce e de făcut. Şi mi se pare că îţi îndrepţi căutările în direcţia cea bună. Cei mai atrăgători oameni pe care îi ştiu eu sunt cei care au o relaţie bună cu ei înşişi.
    Anonymous, sugerezi asceza ca alternativă la destrăbălare. Dar astea sunt extremele, ambele dăunătoare, cred, celor mai mulţi dintre noi. Iar Gabriel nu s-a referit la niciuna dintre ele, semn că e în echilibru.

  8. Anonymous, nimeni nu a spus ca cineva trebuie sa duca o viata destrabalata. Viata asta la care te referi probabil insumeaza esecul mai multor relatii si lipsa deciziilor mature, responsabile de la vremea respectiva. Fiecare om doarme asa cum isi asterne. Personal, nu ii recomand lui Gabriel sa stea departe de relatiile cu persoane de acelasi sex pentru ca nu face decat sa amane inevitabilul- explorarea sexualitatii lui iar dupa ani va realiza ca a pierdut mult timp privandu-se de ceea ce isi dorea/il putea face, sa spunem, fericit. Asta in cazul in care nu intra in depresie. De asemenea, il sfatuiesc sa porneasca la drum si cu ideea ca poate experimenta esecuri amoroase.

    Ca ai adus vorba de Dumnezeu, nu cred ca ne-a creat asa ca sa ne calugarim la domiciliu. Nu stiu care e viziunea lui asupra gay-ilor si ce asteapta de la noi, ce scop ar trebui sa avem dar ca oameni, trebuie sa iubim asa cum suntem. Gabriel poate avea norocul de un barbat bun cu care sa mearga inainte in viata asta. Eu am avut acest noroc. Relatia perfecta nu exista dar cand ti-e greu si vezi ca barbatul de langa tine nu da bir cu fugitii, e misto sentimentul.

  9. @anonymous2013 am vorbit deja cu preotul despre chestia asta 🙂
    voi scrie un articol care sa aiba ca dominanta tematica referinta la preot, biserica si viata mea.
    @CM eu ma consider o persoana care oscileaza de la o extrema la alta 🙂 asta se va dovedi din urmatoarele articole

    Va multumesc tuturor pentru comentarii si sper sa va placa ce voi scrie in continuare 🙂

  10. Bine te-am gasit pe aici, Gabriel. Imi place cum scrii. Din punctul meu de vedere, si eu am crescut doar cu mama si pot spune ca nu asta reprezinta „cauza” sa ii zic asa. Crezi ca fiind baiat si fiind crescut de o persoana de sex feminin, te atrag barbatii din lipsa acestora in viata ta. Eu sunt fata si chestia asta chiar nu are legatura, poate doar putina… Zic eu.

    Nici mama nu are o anumita parere despre homosexuali, avand in vedere cum priveste societatea romaneasca asta si cam orice, e de asteptat o prima reactia adversa. Dar avand in vedere ca te-a crescut singura, zic eu, ca orice ai face ea tot o sa te iubeasca si o sa te accepte asa cum esti 🙂 .

    Mi-a placut finalul postului. Excelent!

  11. Cred ca fiecare ne dam cu parerea pe aici insa uitam un aspect important – experientele personale. Ele ne definesc ca oameni si tot ele ne determina alegerile in viata. Unii aleg sa se retraga si sa traiasca singuri si nu sunt putine cazurile astea, altii traiesc intr-un mod mai nesanatos facand sex cu cine apuca si tot asa. Extremele nu sunt „sanatoase” in viata sub nicio forma a lor si nici in acest caz.
    Eu nu vad importanta destainuirii in fata unui preot (pe tema vietii de gay) atata vreme cat ei privesc acest lucru ca pe o boala pe care ei incearca sa o „vindece” prin diverse ritualuri. Din punctual meu de vedere, ei ar avea poate mai mult de spus daca ar avea mai multa intelegere si deschidere.
    Mai degraba vad ca de bun augur in anumite cazuri mersul la un psiholog. Ala, prin pregatirea sa profesionala, este capabil sa inteleaga si sa ajute in multe cazuri. Si nu trebuie privita aceasta optiune cu reticenta. Daca mergi la psiholog, nu inseamna ca esti suicidal sau ca esti bun de internat la balamuc. Nu. Ci doar ca vrei sa te descoperi si sa inveti sa traiesti in armonie cu tine insuti si ca pentru asta ai nevoie de putin ajutor din exterior.

  12. Nikos, o fi bună ideea cu psihologul pe alte meleaguri. Aici, în ţara imposturii cu diplome e destul de riscant. Cunosc pshihologi şi nu mi-aş trimite nici duşmanii să stea de vorbă cu ei. Unul dintre ei e la limita analfabetismului (la limită, dincolo de ea) şi e psiholog cu acte. Din agent de pază a devenit „profesionist” şi se închină la texte pe care nu le înţelege, nicio diferenţă faţă de un popă de ţară (poate doar umilinţa celui din urmă care îl salvează din punct de vedere uman). Nu spun că asta e situaţia generală, dar într- un domeniu atât de greu de standardizat şi de evaluat mi se pare un risc pe care nu sunt dispus să îl accept.

  13. @CM – sunt multi fraieri cu diploma, de acord cu tine. Insa nu cred ca iti alegi psihoterapeutul din anunturile de mica publicitate, ci cautand pe cineva cu recomandari despre care se stie ca are rezultate bune in ceea ce face.
    Eu merg o data pe saptamana pentru a-mi rezolva niste traume dupa un accident de masina de la inceputul anului acesta. Nu m-am dus cu ochii inchisi ci am cautat pe cineva cu recomandari despre care se stie ca face treaba buna.
    Nu are sens sa mentionez mai multe insa padure fara uscaturi nu exista in niciun domeniu. Asa ca eu cred ca daca chiar cineva are nevoie de a merge la psiholog, se gasesc si in Romania oameni calificati si capabili.
    La noi la romani exista si retinerea fata de aceasta problema de a merge la psiholog. Cei mai multi nu stiu cu ce se mananca si de aici si reticentele celor mai multi.

  14. Îţi dai seama, NIkos, că ăia mulţi care „nu ştiu cu ce se mănâncă” n-au nicio şansă să poată evalua psihologii disponibili şi să aleagă în cunoştinţă de cauză.

  15. Tare trist articolul, dacă nici mama nu te înțelege cum pula mea altu’ străin să înțeleagă!?
    Stai, da tu de ce nu-i zici de-a dreptul? Fără apropouri, direct și pe față. Aaa?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here