Acasă Povestiri Cât e de ajuns pentru a ști?

Cât e de ajuns pentru a ști?

189
15

Acum câtva timp am scris un text pe baza acestei întrebări. A fost o întrebare greoaie și răspunsul și mai greu de găsit. Motivul pentru care voi pune acest text este că acum câteva zile întrebarea a început din nou să-și caute răspunsul chiar dacă nu va mai găsi același substrat pe care să evolueze:

„Pe parcursul vieții punem întrebări în legătură cu sensul evenimentelor însă ajung să fie ușor abandonate pentru că întrebările ce implică „de ce”-uri nu primesc aproape niciodată răspuns concret, ci în cel mai bun caz ezitări derivate din „cum”. De aceea o întrebare precum de ce e soarele rotund nu va primi un răspuns pe măsura întrebării, ci se va încerca o abordare tangențială a sa prin explicarea CUM ajunge soarele să fie rotund, și în niciun caz DE CE.

Astfel de întrebări sunt multe și se află oarecum într-un cerc vicios, dar există și câteva excepții. Una din ele e chiar „cât e de ajuns pentru a ști?” de care ne lovim zilnic dar pe care am renunțat să o mai punem pentru că n-a avut niciodată un răspuns mulțumitor. Și totuși asta nu ne scapă de evenimentele care declanșează această reacție de a pune întrebarea. Dacă merg pe stradă și cineva necunoscut îmi zâmbește voi trece cu o atitudine nepăsătoare chiar dacă pe moment arunc un zâmbet fals înapoi. Nu cred că un zâmbet nu e suficient să mă facă să tresar, ci mi-e teamă să pun întrebarea „cât e de ajuns să știu că persoana respectivă ține la mine?” pentru că de atâtea ori am fost dezamăgit de incapacitatea de a găsi răspunsul potrivit pentru mine la această întrebare. Și, în general, după ce gândesc „cât e de ajuns ca să știu” mintea inhibă instant continuarea și îmi aruncă alte „probleme” de tratat. Dar vreau să știu:

Cât e de ajuns pentru a ști (… indiferent de continuare)? Nu a fost o întrebare pe care am vrut să mi-o pun mie, ci celor pe care i-am întâlnit. Ajunge doar un zâmbet, o îmbrățișare sau o vorbă bună ca să-și dea seama că țin la ei? Dacă nu, cât e de ajuns ca să știe? Nimeni nu a vrut să-mi dea răspunsul, ori pentru că nu știau, ori pentru că așteptau ca cineva să intre adânc în plexul lor și să găsească răspunsul. Atunci m-am simțit nevoit să-mi pun mie întrebarea „cât e de ajuns pentru a ști că țin la mine?” Era de ajuns să fac doar un drum către mine foarte greu de parcurs ca toți ceilalți sau aveam nevoie de mai mult? Și am continuat să adaug și mai multe cărți de joc peste structura pe care o protejam de puterea vântului ținând brațele larg desfășurate în jurul ei încleștate animalic, ca și cum voiam s-o strâng în brațe să-i arăt că nu are cu ce mă îmbrățișa înapoi. Dar nu a fost nevoie, vârful a trecut dincolo de mine și la primul vânticel s-a dărâmat tot ce construisem. Abia așa mi-am dat seama că nu „de ajuns” era formula magică aici, ci „prea mult”, era deja prea mult să fac un drum către mine foarte greu de parcurs. Ca să știu că țin la mine era „de ajuns” doar să exist și  aveam puterea de a alege ce anume voi ține la adăpost sub brațele mele.

Și iată-mă întors să pun acelorași indivizi aceeași întrebare. Minciuna a ajuns pe nesimțite și în planul conștient oferind un răspuns sincron: niciodată nu va fi de ajuns. Dar cât e de ajuns să ști ce înseamnă niciodată? Ajunge acea definiție dintr-un dicționar sau e o frustrare ce strigă „da, fraiere, mereu tu vei fi de ajuns” mascat disperat sub un „niciodată” inert? Poate deveni o întrebare ce te face să zâmbești ca prostul tuturor așteptând un semn că lucrurile încep să se schimbe. E o greșeală să pui întrebările altora, ne pierdem pe noi în universul altora. Ele au fost mereu doar pentru noi înșine, doar noi avem răspunsurile.

Și totuși vreau să știu: Cât e de ajuns pentru a ști că cineva ține la mine? E o întrebare ce îmi străbate abisul în ecouri până la cele mai adânci strălucitoare ființe de lumină ce pleacă în căutarea vocii a cărei sursă s-a pierdut cu mult înainte de a ajunge la ele.”

15 COMENTARII

  1. Rhade,
    destul de simplu, uita-te in ochi lui si vezi ce simte, gindeste-te la el cind e departe si vei stii ce simti tu pentru el..
    Asculta semnele ascunse ce le transmite, atinge-l cind treci pe linga el ca din greseala si vezi cum te priveste.
    E greu sa afli, ce simte altul pentru tine, dar nu e imposibil.
    Gata sa redevin eu, destul romantism..
    Testeaza-l zii ca vrei un sex in 3, daca accepta destul de sigur nu te iubeste :-)))

  2. De regula se simte!
    Acu depinde si de receptorii tai emotionali, ce indicii capteaza si pe care le lasa sa se piarda in neant. Fiecare ne manifestam afectiunea diferit. Poate ce vreau sa transmit eu, e perceput de tine altfel. Eu cred ca iti ofer dragostea suprema, tu (crezi ca) primesti numai cat un bob de roua. Parametri pentru iubire nu s-au stabilit si nicio clasificare a afectiunii pe criteriul cantitativ.
    Cred ca „de -ajuns” este atunci cand tu te simti iubit, cand nu mai ai temeri sau incertitudini vizavi de sentimentele celuilalt. Desi, in dragoste niciodata nu e „de-ajuns”!

  3. Draga Telemachus, cred ca abordarea ta e un pic gresita…
    Cum zicea si Nick H, orice tentativa de cuantificare e pur subiectiva… Eu ofer ceea ce *cred eu* ca ai nevoie, tu primesti doar o parte din ceea ce ofer, crezand ca „doar atat” iti pot oferi…

    Probabil e de ajuns atunci cand iti dispar incertitudinile. Cand te arunci cu capul inainte. Cand *simti* ca esti in siguranta.
    Atentie, totusi: mai devreme sau mai tarziu cu toti ne construim o imagine despre cei din jurul nostru si ajungem sa ii percepem usor diferiti de ceea ce sunt ei in realitate. Si in momentul in care se intampla ceva, si percepem discrepantele intre cine credem noi ca este X si cine este de fapt X (oglindit de faptele/actiunile sale) ajungem sa spunem ca suntem „dezamagiti” de X.

    Si, in paranteza fie spus, pentru mine dezamagirea are o conotatie pozitiva, contrar dex-ului: dezamagirea, etimologic vorbind, este dez-amagire, adica revenirea dintr-o stare de amagire. Pe care eu unul nu o pot percepe decat ca fiind benefica (prefer sa traiesc real, intr-un univers real).

    Revenind la motivul pentru care cred ca abordarea ta este un pic gresita: cred ca important este sa simti/stii/cunosti ca cineva tine la tine (indiferent cat de mult sau de putin). Pentru ca pasul urmator, din partea ta, ar fi sa „intorci” sentimentele. Sa dai de inteles mai mult, mai clar, mai fara echivoc ca tii la persoana respectiva, ca este importanta pentru tine. Si – aici cred ca apare greseala ta – importanta este reactia celuilalt la amplificarea, la intensificarea dovezilor de afectiune din partea ta: reactioneaza simetric (da dovezi de afectiune mai evidente) = mergi inainte, reactioneaza contrar = ghinion…

    Eu unul cred ca nu exista niciodata un „indeajuns”… Cand vine vorba de sentimente, cred ca intr-o relatie (intelegand prin relatie fie amicitie, fie iubire) actorii relatiei construiesc un fel de spirala ascendenta, prin care si unul si celalalt devin mai buni… Ca „actorii” relatiei invata (sau nu) sa se iubeasca unul pe celalalt, platonic sau carnal, asa cum are nevoie celalalt sa fie iubit. Cu alte cuvinte, relatia presupune sa inveti sa iubesti asa cum are nevoie celalalt sa fie iubit, sa oferi celuilalt ceea ce are nevoie sa primeasca…

  4. Robert „a simti” este o curtoazie a intrebarii cum, nu cat. Dupa cum ai spus as putea reformula intrebarea: E de ajuns doar sa simtim pentru a sti?

    sergiu Destul de simplu si eficient romantismul tau 😆 Doar ca nu m-am referit la cineva anume sau ceva romantic. De exemplu intrebarea asta o pun si fata de parinti, prieteni si toti cei care ii intalnesc si cu care interactionez. Cat despre ultima ta afirmatie inseamna ca am distrus sperantele catorva oameni spunand ca accept numai ca sa le vad figurile, desi nu ma incurc cu prostii d-astea. E bine de stiut ca sa spun nu din prima data viitoare :))

    Nick H cand spui ca „se simte” sugereaza ca accepti ca e mai degraba un proces inconstient asupra caruia nu ai control.

    Rzv ma simt obligat sa-ti dau un raspuns mai larg pe masura postului tau. Dar inainte, conform legii 85/2012 abuzul de puncte de suspensie (…) se pedepseste cu amenda cuprinsa intre 200-400 lei. 😛
    „Cat” nu este intotdeauna o intrebare ce incearca o cuantificare, cand depaseste anumite limite devine o intrebare ce indeamna la reflexie pentru ca simpla enumerare nu va reusi sa raspunda intrebarii. Raspunsurile nu au nevoie sa fie „logice”, ci sa raspunda nevoii sugerate de intrebare si voi detalia acest lucru in cazul meu.

    In ultimii ani mi-am dat seama ca multe lucruri in care credeam pentru ca asa am fost invatat erau fundamental gresite in cazul meu. De exemplu acum cred ca incertitudinile sunt manifestari artificiale in majoritatea cazurilor inutile pentru mine, ca oamenii nu ma pot rani decat in aparenta pentru ca eu (simt ca) sunt protejat tot timpul. Cu capul inainte nu ma arunc pentru ca momentan ma simt prea obosit sa mai fac asta. Daca raspunsul era acesta inseamna ca intrebarea a revenit ca sa isi gaseasca noul raspuns pe baza a ceea ce cred acum. Dar nu e neaparat un raspuns asteptat, poate fi si „Intrebarea asta nu mai are nicio relevanta acum” de exemplu. Doar ca nu a primit niciun fel de raspuns.

    Legat de principiul cu exprimarea simetrica nu aplicarea sa era problema mea ci mai degraba bazele sale: cu ce viteza si ce distanta trebuie sa mergi pentru a se considera ca faci „pasi”. Poate ca e doar felul in care merge persoana de obicei sau pare ca face pasi spre tine cand de fapt vrea sa ajunga la cineva din spatele tau. Statutul sau de proces inconstient nu este unul privilegiat, ci unul obtinut abuziv.

  5. Toată lumea a încercat aici să-ți spună teoretic cum e cu simțitul ăsta, eu îți spun cum îmi dau seama. De obicei, când cineva ține la tine poate părea vulnerabil. Eu de obicei citesc în ochi, iar când partenerul meu îmi spune Te iubesc, văd un clipit incontrolabil în ochii săi și așa știu.

  6. Rhade, în primul rând acel zâmbet fals pe care îl arunci pe stradă se întoarce înapoi înzecit de fals. Pentru că ceilalți sunt doar bucăți de oglindă pentru noi înșine. În momentul în care ești fals cu cineva, înseamnă că ești fals cu tine însuți. Îți refuzi libertatea de a te exprima liber și sincer. La fel și nepăsarea. Este de fapt reacția la noi înșine.

    Iar dezamăgirea pe care ai simțit-o în trecut este posibil să fie tot rezultatul dezamăgirii față de tine însuți. Problema este că mereu căutăm vinovați, alții decât noi înșine. Și nu este corect față de ceilalți. Nemulțumirea ta față de ceilalți ar putea fi îndreptată spre lucrul de care nu ești mulțumit față de tine însuți. De exemplu, dacă tu crezi că oameni din trecutul tău nu au apreciat sentimentele tale dincolo de aparențe, e posibil ca ei să nu fi văzut decât aparențe. Fără alt substrat. Este posibil ca TU să nu fi oferit altceva decât aparențe cu un conținut gol. Și în acest caz, nu ar putea fi ei de vină cu ceva.

    Poate mă repet, dar nu este de ajuns să exiști pentru a avea pretenția ca ceilalți să te FACĂ fericit. Nu ești cu nimic mai prejos decât ceilalți, chiar dacă meditativele tale convorbiri cu tine însuți te conduc spre un final acceptabil de fericit pentru tine însuți. Dar cred că nu este de ajuns. Ar trebui să prețuim și existența celorlalți, de lângă noi, ca parte integrantă a realității proprii, ca parte integrantă a universului nostru interior. Un om care îți zâmbește pe stradă fără a te cunoaște îți poate însenina ziua. Îți poate da impresia că îți este dăruită o seninătate în mod gratuit, fără a ți se cere ceva în schimb. Poți considera chiar că un zâmbet al unui trecător este o fărâmă de iubire necondiționată.

    Ceea ce consideri tu a fi minciună (un zâmbet) poate fi considerat de o altă persoană a fi un adevăr.

    Niciodată nu ne va fi ceva sau cineva de ajuns. Mereu vom căuta mai mult, pentru că vrem mai mult de la noi înșine. Întrebarea care se pune de fapt este: Oare cine va putea să ne dăruiască în mod constant fericire, cunoaștere, liniște, iubire? Și această întrebare te-aș sfătui să o îndrepți apoi către tine însuți: Oare suntem noi în stare să dăruim constant iubire, cunoaștere, liniște, etc?

    Eu cred că nu poți cuantifica iubirea. Iubirea este ceva în care mintea și sistemele de măsură nu își au nici măcar rostul. Eu aș completa iubirea cu mintea, dar nu aș confunda cele două noțiuni. Adică este de preferat să folosim și mintea pe lângă iubire, însă nu pentru a o ștrangula (pentru că oricum acest lucru e imposibil), ci pentru a o ajuta să înflorească, să constituie un lucru constructiv pentru noi înșine, nu destructiv. Cunosc foarte multe exemple, inclusiv 2-3 luate din trecutul propriu, în care nu mi-am folosit mintea pentru a ajuta sentimentele pe care le simțeam (sau pe care credeam că le simt) pentru a construi pe marginea acelei iubiri, ci mi-am folosit mintea pentru a distruge orice rădăcină de iubire în favoarea siguranței sentimentale. Și acest lucru m-a făcut să mă întreb dacă am ținut vreodată la persoana respectivă.

    „De ajuns” este o expresie căreia doar tu îi poți da valoare sau… o poți elimina.

    Și sunt de părere, ca și Robert, că în general simți. Dacă te întrebi astfel de întrebări, înseamnă că nu simți, ci doar gândești. Dar și simțitul acela este cu efect retrospectiv. 🙂 Dacă simți tu, simte și el. Dacă începi să te întrebi ce simte, înseamnă că ai luat pauză din simțit TU.

    Și eu cred, de asemenea, într-un parteneriat-ideal de tipul „win-win situation”, așa cum spunea și Răzvan (așa aș deduce din nick-name-ul Rzv), în care ambii parteneri se simt norocoși pentru că au parte de prezența celuilalt în viața lor.

  7. @Rhade:
    Ref. la amenda: accept sa-ti dau o bere, pentru restul trebuie să tai chitanţă (de la a doua încolo, adică) :p
    Ref. la întrebare: frumuseţea pe care am găsit-o la iubire este tocmai faptul că este nebunească, ilogică, necuantificabilă.
    Să presupunem că îţi asumi nişte riscuri şi faci nişte paşi. Ce rişti? Pai (1) celălalt intră în joc şi începe „spirala” sau (2) celălalt nu intră în joc, caz în care, mai devreme sau mai târziu, elimină echivocul din comportamentul său. Şi, dacă nu mă înşel, aici apare problema cu orgoliul: „eu m-am făcut vulnerabil în faţa ta şi tu…” (inspirat de postul lui Tomitel).
    Personal nu îmi păsa de asta. Şi uite că am tras un loz câştigător acum 7 ani.

    @Fireman:
    brilliant deduction, my dear Watson! :p
    în rest nu am nimic de obiectat.

  8. FireMan sunt de acord cu tot ce ai scris, nu am cu ce sa te contrazic (si poate nici nu mi-as permite la cat efort ai depus sa imi scrii atat 😛 ). Acum mi-am dat seama ca am uitat sa mentionez ceva (foarte) important la cat de zapacit sunt:

    textul l-am scris in urma cu aproape 5 ani, motivul pentru care l-am scris aici acum este ca intrebarea mi-a revenit in minte de cateva zile si nu-i gasesc raspunsul pe baza a ceea ce cred acum. In afara de intrebare nu cred ca textul ma mai reprezinta. Stiu ca o sa fiu injurat dar mai bine mai tarziu decat niciodata. E posibil ca intrebarea reala sa fi fost de fapt daca aceasta intrebare mai are sau nu sens. Acum voi modifica si articolul.

    Rzv nu consum bauturi alcoolice, deci vei primi si o amenda suplimentara pentru incercarea de corupere. Si pentru ca esti consumator de bauturi alcoolice voi aplica si o penalizare la valoarea posturilor tale de 0,2% (pentru fumatori penalizarea e de 0,3% si se poate cumula cu cealalta).
    Nu cred ca vulnerabilitatea ar fi o problema, sunt o persoana deschisa si vorbesc despre orice legat de mine aproape cu toata lumea. Daca exista un inconvenient atunci acela ar putea fi ca nu ma pricep sa ma apuc singur sa vorbesc despre mine fara sa fiu intrebat (sau intaratat) dar nici nu-mi doresc sa capat deprinderi in acest sens.

  9. Ce titlu frumos, filosofic, am avut o senzaţie poetică simţindu-l! Ce minunat şi ciudat e să nimereşti peste o întrebare bine adusă din condei! Pentru problemea generală a cunoaşterii, permite-mi să fiu pedant cu un citat din Nietzsche (Călătorul şi umbra sa, 16: Unde indiferenţa este necesară): „Tendinţa de a nu dori să posezi decît certitudini absolute este o exaltare religioasă, nimic mai mult (…) N-avem deloc nevoie de aceste certitudini plutind la orizonturi extreme, pentru a duce o viaţă plină şi solidă: la fel de puţin ca furnica, pentru a fi o bună furnică.”
    A vrea să ştii pînă unde se duce sentimentul celorlalţi e o stare bolnăvicioasă a sentimentului de posesiune. De pildă, bărbaţii sunt uneori diferenţiaţi după ce înseamnă pentru ei să posezi o femeie: pentru unii doar să o ai sexual, pentru alţii ca femeia să le admire persoana, iar pentru o a treia categorie să vadă dacă îi iubeşte şi admiră pentru ce sunt de fapt ori doar pentru o imagine a lor idealizată. Nevoia asta de a şti pînă unde te iubeşte cineva e o trăsătură specifică tiranilor şi duce la paranoia.

  10. @Rhade:
    greşit. Era bere fără alcool! 😛
    Accept şi cafea sau CiCo! :-)))

    @Schwul
    Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi o problemă de posesivitate.
    Un punct de vedere care, mie unul, îmi dă de gândit!

  11. Mai FireMan incepe sa mi se formuleze ideea ca tu esti 2/1.
    Cand citesc ceva scris de tine vizavi de sentimente, intrebari de viata, ect. raman surprins de rationamentul tau, insa cand vine vorba strict de tine se schimba situatia. De parca ar exista doi FireMan, unu care scrie cool pe blog si unul care nu intra in joc cand e vorba de el si e trimis in calatorii la intalniri cu autori.
    Mie-mi plac amandoi, insa nu inteleg de ce ii separi tu uneori!
    Trebuie sa mai urmaresc fenomenul FireMan si sper sa nu-mi intorci spatele, indiferent daca comentezi sau nu ori enervez sau amuz.

  12. CristyMaykei, eu cred (sau sper) că e mai mulți Faiărmeni. Fiecare din ei face cu schimbul (uneori și în ture de noapte) și încearcă să învețe unul de la celălalt pentru a alcătui împreună o ființă pe placul meu (placul meu, care sunt eu acum – sufletul, care vorbește).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here