No menu items!

Pe cărările „civilizației”

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...

Spiritual gifts (1): Lotusul

A story about what I have learned from a floawer.
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă bucur de noutate, de prospețime și… mai ales, de necunoscut. Din când în când, mă avânt fără rușine în brațele destinului și îl strâng la piept de fericire. De fericire că mi se arată, că mă ațâță viclean în necunoscut. De cele mai multe ori, a „merge cu capul înainte” nu este, pentru mine, un defect, ba dimpotrivă. Este o evadare din banal și o schimbare în bine, zic eu.

Acum vreo 2 ani și jumătate mă scărpinam pe spate de plictiseală, cu buzunarele goale, ca orice român patriot, supărat pe viață, pe țară, pe politicieni, dar și recunoscător vieții că m-a aruncat pe meleaguri frumoase, cu oameni și mai frumoși. Ei bine, cel puțin unii dintre ei.

M-am întrebat de multe ori ce ar fi dacă… Dacă România ar avea parte de avantajele pe care le-au avut țările așa-zis civilizate, dacă românii nu ar fi atât de săraci, dacă românii nu s-ar abandona în pesimism, etc etc. Nu mai contează…

Îmi este clar acum, și chiar m-am împăcat cu ideea, că nu este vorba de români sau de negri, sau de refugiați, nu este vorba nici măcar despre politicieni sau bogați. Este vorba de noi înșine. Și de ceea ce facem noi, ca indivizi, ca nație, ca societate, ca specie, cu viața noastră. Este vorba despre cum știm să ne ducem „jugul” care ne e dat. Eu sunt un om care crede că nimic nu este întâmplător și unul care încearcă să învețe și să înțeleagă tot timpul oamenii, împrejurările, fantomele, trecutul…

Cu aceste gânduri m-am pornit, acum doi ani și jumătate, în necunoscut, spre tărâmul mereu verde, spre plaiurile celților și ale vikingilor, „Marea” Britanie. Am pornit la drum cu imagini și idei preconcepute. Nu pot să spun că nu am avut parte de surprize, dar nici că m-am mirat foarte tare. Impresiile mi s-au schimbat în timp, nu toate, însă aș vrea să vi le împărtășesc și vouă, așa cum le văd eu acum, aș spune, cu ochi mai limpezi.

În primul și în primul rând Marea Britanie nu este chiar așa… mare cum au ei mândria să se laude că este, ci este un pic mai mică decât România. Și, dacă excludem Scoția și Irlanda de Nord, Anglia este un cur de țară. Ce o face „mare” este probabil tupeul și nesimțirea cu care au luat în stăpânire de-a lungul timpului fel de fel de teritorii, fără să întrebe pe nimeni, exterminând milioane de nevinovați, impunând civilizația cu forța. Ei, bine, mă scuzați că sunt puțin acid, însă istoria îmi dă dreptate. O să mă explic mai departe, pentru cei care deja mă acuză de idei revoluționare.

Ei bine, da, Imperiul Britanic nu mai există, cel puțin pe hârtie. În schimb, există aceleași tendințe de sclavagism, aceleași apucături incestuoase, aceleași „Arms” (hanuri, mai pe românește), în care plebea își îneacă amarul după o săptămână de sclăvuială, se face muci și pleacă acasă frustrată că nu poate să-și descarce nervii pe cineva. Da, există legi care impun civilizația mult-trâmbițată cu forța. Adică, de frica amenzilor și condamnărilor nimeni nu spune o vorbă urâtă, de teamă ca nu cumva să fie pârât la Poliție. Deh, civilizația asta, mama ei de civilizație!

Da, știu, unii dintre voi o să-mi spună: „Da` ce pula mea cauți acolo, dacă nu-ți convine” și am să le răspund că da, au dreptate, sunt un individ nerecunoscător și imoral, un pamfletist și un ipocrit. Probabil că ipocrizia mi-a înflorit aici, în „Evergreen land”. Dar tot ceea ce vreau să spun este că nu am venit aici pentru a critica, ci pentru a iubi. Nu mă pot abține, totuși, atunci când observ oamenii, să îmi comunic impresiile. Aici am învățat însă că nu e bine să fii sincer decât atunci când spui lucruri pozitive. Nu ai voie să jignești pe cineva care e nesimțit, pentru că poți lua amendă. Nu te poți nici măcar răsti la cineva, pentru că îi rănești sentimentele și te poate raporta pentru abuz, pentru stresul provocat. O să spuneți, bine, bine, dar astea sunt lucruri bune totuși. Și iar aveți dreptate. Însă, dacă te uiți un pic cu lupa la indivizi și la caracterul lor, se deslușesc foarte clar rănile provocate de aceste reguli ale „civilizației”.

În primul rând, sunt de părere că educația sănătoasă nu se poate face cu forța, la fel cum nu poți impune unei societăți homofobe, conservatoare și profund religioase, să accepte căsătoriile între homosexuali. Nu frate, o societate se poate educa cu răbdare, începând cu fiecare celulă a sa, individul. Dacă îi bagi pe gât ceva, individul o să tacă, o să înghită și o să se transforme într-un sac cu nervi care se va sparge într-un târziu ca o bășică de puroi, la cea mai mică înțepătură.

Ei bine, englezul sadea este ca o bășică de puroi. Civilizat, dichisit, în general amabil, zâmbitor și sociabil, distinsul gentleman se transformă într-un zombi rasist la cel mai mic semn că celălalt ar da semne, și el, de zombificare. Nu este nevoie decât de câteva cuvinte care funcționează ca un fitil, ori de câte ori le pronunți tu, radio-ul sau TV-ul.

Nu este numai România furată. Furată este și Marea Britanie, însă după cum spuneam, plebea de-aici a fost mai norocoasă cu lideri care s-au bătut și la propriu și la figurat pentru binele sângelui anglo-saxon, mai norocoasă cu o poziție geografică ce i-a ferit de invazii străine, cât de cât, mai războinică și mai… fără Dumnezeu.

Am observat că în ultimul timp există un trend în expansiune demonizând biserica, religia, pe Dumnezeu. Nu pot să spun decât că da, așa este, popii și episcopii și toată gloata arhierească și-au călărit destul enoriașii, ca Iisus măgarul său la intrarea în Ierusalim, fără să fie nevoie de ei. Cuvintele lui Iisus erau simple: „Dumnezeu este Iubire.”; „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”, etc. Aici nu trebuie să îți faci griji din cauza popilor. Pentru înmormântare există firme care te jupoaie oricum mai mult decât ar putea să ceară un popă nesimțit. În rest, nu prea „există” Dumnezeu în mintea oamenilor. Și cu toate că lucrul ăsta ar putea fi unul bun, mie nu îmi pare deloc așa. Un om care nu este conștient de sufletul său, de nemurirea sa, de roiul de suflete în care înoată, de Pământul care ne ține și care e viu, de întâmplarea minunată numită Viață… ei bine, mi se pare un om tare trist.

Englezul este un om trist în dedesubturi. Poate că e frumos foc, poate că e sociabil, poate că este numai un zâmbet și-o splendoare, însă… atât. Mi se pare grotesc contrastul dintre ambalaj și conținutul rece, sec, nesărat, trist, negru, urât mirositor, uneori. Nu sunt toți la fel, e-adevărat. Vorbesc de omul de rând, simplu, cu care intri în contact. Vorbele le sunt ca mierea, dar o miere făcută din pastă caramelizată, nu din munca albinei. Și rânjetul la radiografie le arată grotescul schelet al sufletului, lipsit de robustețea, seninătatea și înțelepciunea nativă al românașului nostru. Nu sunt naționalist, nu sunt rasist și nu judec oamenii decât după ce îi cunosc. Pădure fără uscături nu există și, sincer să fiu, nu cred că românii sunt uși de biserică, nu, nicidecum.
Este vorba despre cum simt eu și-atât. La început am avut un blocaj lingvistic, în sensul că nu reușeam să mă obișnuiesc cu diferitele accente pe care le auzeam. Acum însă, discutând cu colegi de muncă pe diferite subiecte, ascultând muuuult radio (BBC4), pot spune că am reușit să îmi stabilizez gândurile și să îmi las la o parte ideile preconcepute.

Englezii sunt bisexuali în marea majoritate. Dar nu o fac „pe față”, ci ziua sunt homofobi și noaptea sunt sugători. Nimic rău în asta, aș putea spune, însă încerc să spun că „modelul” pe care îl oferă țările civilizate este de fapt o mare păcăleală. Și aici există homofobi, și aici se fac glume despre poponari, poate chiar mai multe decât la noi… Deci, nu există o lume „mai civilizată” aici, ba chiar, dacă aș judeca după bășinile pe care le trag unul în preajma celuilalt, după râgâiturile sonore și bârfele de colț de stradă, aș putea spune că „gentleman”-ul englez este mai hain și mai porc decât românașul simplu. Atâta doar că este mai privilegiat și mai bine îmbrăcat. Englezul nu își spală farfuriile, căci are spălător de vase. Nu își face curat în casă, pentru că plătește firma de curățenie. Și pot continua pe aceeași temă, dar gata…

Astea au fost primele impresii… S-au mai schimbat. Îi respect mai mult acum. Am mai multă răbdare cu ei. Sunt niște biete vite băgate la jug, ca noi toți de altfel. Mă supără rasismul lor (probabil băgat în cap de mass-media, care face o treabă extraordinar de bună în influențarea turmei, însă cu delicatețe și cu o vădită calitate a informației – în mod cert, superioară celei românești).

Pe lângă toate acesta, există din partea englezilor un deosebit respect pentru natură, pentru grădinărit (de care m-am îndrăgostit și eu), pentru educație, pentru dezbateri constructive, pentru transparență în domeniul public, pentru omul de lângă tine, o bucurie imensă la vederea soarelui (pentru că niciodată nu știi cât timp te poți bucura de el), un imens respect pentru bătrâni, pentru istorie, pentru restaurări. Știu să se vândă pe ei și țara lor, știu să amenajeze parcuri, atracții turistice, autostrăzi și palate. Sunt convins că mai am încă multe de învățat aici, altfel nu cred că rămâneam. Câștigul bănesc mă motivează, însă cred că îmi voi continua călătoria, cel puțin în vis.

Nu vreau să stric visul aprig de mărire al fanilor Occidentului. Nu vreau să fac politică și nici filozofie. Sunt doar un om cu simțuri. Vreau doar să subliniez că Occidentul este ca un leu bătrân, obosit și scârbit de propriile-i mârșăvii, privindu-și fostul Imperiu și fostele victime țopăind în jurul lui de fericire, căci amărâtul Rege nu-și mai poate întinde ghearele însângerate din cauza gangrenei de la picior. I se scurg ochii ca gelatina, privind la gâtul bietelor gazele, viermii îi mănâncă rănile. Ar putea să mănânce viermii, să mai trăiască un timp din proteinele lor, dar îi mai lasă să trăiască, căci altfel s-ar împuți și rana…
Las penița aurită pe marginea călimării și gândurile să mai zboare. Sărut pe frunte românașul meu drag, care se bucură cu orice prilej, chiar și de iluzii.

Eu,
Călătorul

P.S. Am vrut să scriu… altceva, dar a ieșit subiect de bârfă. Poate voi continua, că mi-era dor să mai scriu pe-aci…

2 COMMENTS

  1. Ceea ce ai scris mi-a mers direct la inima. Am stat doi ani acolo si pot spune ca ma regasesc in gandurile contradictorii (in parte cel putin) pe care ni le impartasesti. Desi experienta fiecaruia e lovita de subiectivism, pot spune ca am cunoscut oameni ce m-au impresionat pozitiv si au lasat o amprenta adanca in sufletul meu, dar in ansamblu, gustul de putred, imaginea de livid si sentimentul ca ceva nu e ok nu m-au parasit aproape niciodata. Poate a fost doar incapacitatea mea de adaptare. Am ajuns la concluzia ca sufletul meu “estic” nu se poate adapta atat de “in vest”. Sunt atat de diferiti…. si culmea… atat de putin liberi… De multe ori nu intelegem ca “civilizatie vestica” inseamna cedarea unei anumite parti din libertatea ta. Stiu ca suna ca dracu ce am scris, dar, in esenta, asa cred ca este. Daca vrei sa fi civilizat, nu poti sa o trimiti la origini pe colega de birou cand ti-a ajuns cutitul la os. O sa ii zambesti, o sa ai o “discutie” cu ea, sau cu seful, nu, nu o “dai in gat” ci doar “esti ingrijorat de turnura pe care a luat-o situatia”; nu barfesti, faci “networking”, intretii relatii “informale”, nu incerci sa ii intri in gratii superiorului sau landlord-ului ci incerci “sa te integrezi”. Pentru orice cacat pe care il faci, pentru orice micime a sufletului tau, gasesti in civilizatia vestica un ambalaj superb, cu sclipici chiar, ca o punga frumoasa de cadouri, iar ceilalti primesc “cadoul” tau, zambind steril si stiind ce e in pachet, dar nu pot (n-ar fi politically correct) sa iti spuna ca esti un bou si sa termini cu cacaturile. Nu iti fa griji, si ei fac la fel, asa ca…
    🙂 Recitesc ce am scris si ma suspectez pe mine de anarhism… 🙂 Nu, nici pe departe gandul, doar ca eu asta am simtit… acea “buba de puroi” pe care o pomeneai. Nici nu ma mir ca englezii se fac atat de des manga. La ei e singurul mod de a spune ce gandesti fara sa fi “luat la ochi”.
    Si eu sunt un ipocrit frustat cu accente probabil nationaliste de aceea am ales sa traiesc la mine acasa, unde il pot face “bou” pe ala care da peste mine cu caruciorul in Metro si “vaca” pe aia care a parcat si mi-a zgariat masina, fara frica ca o sa ajung prin tribunale.
    Nu toti suntem “echipati” pentru “integrare”, cel putin eu nu sunt in nici un caz…. 🙂

Comments are closed.

Vezi si...

Proces, Proces, Proces!

S-a intrebat vreunul dintre dumneavoastra ce inseamna “partaj” in lumea gay? Apartenent acestui  placut eveniment, m-am intrebat de ce accepta unele cupluri (tragic) relatiile deschise – partajul nu e greu insa epuizant ca Dracu’ “neplacut”. (*Avand in vedere ca Dracu’ asta e cel mai frumos dintre barbati). Am identificat trei tipuri...

Articole din aceeasi categorie