Revelatie spirituală…

Gândiţi-vă un moment la prima întâlnire veridică, ce v-a oferit iluzia unei alte vieţi, împlinite. La entuziasmul care v-a cuprins sufletul că în sfârşit găseşti bărbatul într-o croială perfectă. Toată oboseala creată de căutarea aceasta intensă printr-o lume grăbită, căreia nu îi pasă de simbolurile vieţii spirituale, ci doar de instincte, dispare…

Mă priveşte aprobator, observ scânteile din ochii lui provocatori… doar mă salută şi îşi continuă meticulos servirea prânzului. Zâmbesc complice şi continuăm o discuţie care a avea efectul dorit: stabilirea unei noi întâlniri. Vorbele sale îmi scriau pe suflet cu litere meşteşugite că dragostea există.

Şi îmi repetam cu obstinaţie aceste şoapte, în drumul din tren, drum care părea a fi nesfârşit. Mi s-a părut extrem de romantic faptul că am amăgit-o pe mama să mă întâlnesc cu un necunoscut (oare?), care mă alinta în fiecare seară, spunându-mi că mă pupă pe burtică. Dar această ferventă patimă pe care o aveam pentru el mă făcea să cred în expresia lui Dante că „iubirea mişcă sori şi stele”. Apoi, fervoarea afectivă şi sexuală îmi va da senzaţia plenară de viaţă.

Totuşi, tensiunea mea sufletească actuală, dusă până la paroxism este generată în final, de ce? De imposibilitatea (ori propria laşitate) de a realiza imperativul propriei iubiri. Evitarea acestui sentiment m-a determinat în continuare să încep un şir interminabil de aventuri, pe care nu pot însă să le trăiesc cu aceiaşi intensitate. Rămân însă modalităţi experimentale de cunoaştere sexuală şi de asemenea de legare a unor prietenii care mă ajută să mă înalţ spre noi trepte spirituale, unde prietenia şi iubirea sunt ridicate la rang de valori umane.

Însă, tot aş vrea să mă reîntâlnesc cu EL, cel care m-a făcut să simt cel mai copleşitor şi înălţător sentiment.