“De ce te temi cel mai mult?”. Am zabovit cateva clipe si m-am grabit sa ofer un raspuns asemeni unui ospatar amabil. Raspunsul a fost un desert usor. In fapt da, ai avut dreptate, de aceea ma tem cel mai mult. As minti daca as afirma ca nu am avut parte de mult mai mult decat in genere spera un om obisnuit. La fel, as pacatui daca as spune ca nu am obtinut in mare parte cam ce am vrut. Insa, din pacate, pentru mine fiecare stea pe care o culeg, devine mai devreme sau mai tarziu o “ne-stea” pentru ca o stea ca sa ramana in stadiul de stea trebuie sa fi citit “Ghid de 24 de ore: cum sa nu devii o stea cazatoare”. Dap, asa sunt eu si nu am ce face.
Nici nu stiu in ce masura e temere, pe cat un soi de amaraciune, un soi de dat in gol din umeri… un soi de “asta e…”, o imapacare cu situatia daca vrei. “Cine sunt sa vreau mai mult?” imi spun uneori si alteori as da aproape orice pentru o imbratisare. Nu, nu orice fel de imbratisare, bineinteles, caci si ele, imbratisarile, sunt de mai multe feluri. Si, ce-i drept cu firimituri si cu surogate nu ma voi satura niciodata.
Sa stii ca oamenii sunt foarte ciudati. Uneori am impresia ca totul e un joc de-a cine e mai puternic, cine ofera mai mult, cine e mai inteligent. Si-atunci, spune-mi, atata timt cat oscilam la nivele diferite, ne putem intersecta cu adevarat? Sau unul va dizloca o cantitate de energie X pentru a parea ca oscileaza cu un altul? Daca e asa, atunci inseamna ca totul e o minciuna si daca nu e asa, atunci cum e? Un alt aspect ciudat este ca am impresia ca pe unii din noi ne multumeste mai mult sa iubim, decat sa fim iubiti. Si daca e asa, e clar ca lucrurile sunt facd ap de-abinelea.
Mda… cam asa e… Daca tragem linii pe nivele… ne e mai bine. Daca nu avem rigla si liniile ies intrerupte sau indecise… sau nu le tragem deloc, atunci ne punem in joc idealurile, scopul in viata si tot ce, intelectual, am agonisit in viata, ca fiinte superioare. Se duce dracului tot intr-o singura clipita.
In acelasi timp, daca ramanem pe pozitii si trasam liniile adanci si ferme, ramane pe undeva, mai mult in mod inconstient, un sentiment de nemultumire, cu o dureroasa continuitate.
Stim regulile jocului foarte bine, daca ar fi sa privim viata ca pe un joc. Sau ca pe un concurs. Sau ca pe o tabla de legi. Si totusi multumirea nu descinde din respectarea lor.
Cum e mai bine?
Da, unii dintre noi se multumesc doar sa iubeasca, nu si sa fie iubiti la randul lor. Dar de ce? Daca ma suspend pentru o clipa in a mai simti sau exista si as privi pe cineva si as constata ca ma iubeste, lucrul asta nu stiu daca m-ar face fericit, daca eu nu l-as iubi la randul meu. Realitatea asta (presupunand ca este o realitate universal valabila) doar m-ar incalzi, ca o plapuma pe care apoi, cand te incalzesti prea tare sub ea, o zvarlesti cat colo jos din pat.
Si atunci ne incapatanam, e adevarat doar unii dintre noi sa iubim fara sa fim iubiti. De ce? Nu stiu… Poate doar pentru ca nu ne putem impotrivi. Poate e prea greu sa ascundem infrangerea sentimentala… Poate suntem prea lasi ca sa ramanem noi insine si sa lasam persoana cealalta sa ne iubeasca la randul ei pentru ceea ce suntem. Poate iubirea e un sentiment egoist. Daca o simti, nu te intereseaza daca si celalalt o simte, sau cat simte cantitativ si calitativ. Sau te intereseaza dintr-un egoism mult mai simplist care iti dicteaza ca ceea ce oferi cere inapoi sentimente pe masura.
Eu… sunt trist dintr-un singur motiv (in legatura cu iubirile mele egoiste): acela ca atunci cand simt ceva, sunt prea obsedat de ceea ce simt si de obiectul sentimentelor mele, incat nu imi pasa si de punctul celalalt de vedere, de sentimentele celuilalt… Si cred ca e o lege universal valabila aceea ca iubirea este un sentiment egoist, cu toate ca atunci cand o simtim, e ultimul lucru la care ne-am gandi – ca suntem egoisti.
Si atunci cum e mai bine? Sa tragem linii drepte si adanci, sau sa lasam foaia mazgalita de creionul purtat de valuri?
Don’t go wasting your emotions
Inteleg io ce spui tu, insa eu pentru mine (suna ciudat, asa e) reprezint ceva, sau cel putin asa imi place sa cred. Stiind asta, nu pot sa nu am o rigla (imaginara bineinteles) infipta in creier. Nu as putea niciodata sa vad mai mult decat un partener de sex (si aceea o singura data) in cineva care este o piesa de puzzle dint-un alt pachet decat acela pe care il am eu. Dar sexul nu satura. Nici macar aventurile. Mai degraba ma inseteaza. Apoi, sa stii ca am avut o perioada scurta (din fericire) in care m-am obstinat sa gandesc mai putin, sa vreau mai putin, sa ma multumesc cu mai putin. In acea perioada am pierdut o parte din mine, nu stiu, e greu sa explic si oricum prea putini ar intelege. Dar ceea ce stiu este ca in cazul meu indepartarea voita a adanciturilor si excrescentelor piesei de puzzle pe care o reprezint, ar insemna sa devin doar o forma goala, neinsemnata. Daca m-as fi nascut asa, ar fi fost ok, insa nu imi pot impune (si cred ca este si contraproductiv daca e sa ma intrebi) sa ma schimb spre “mai jos” doar pentru ca aia de acolo nu pot ajunge spre “mai sus”. Stii cat de penibil e sa vezi un tablou de genul acesta?
Legat de cealalta parte a povestii, cred ca treaba sta cam asa (nu toate ideile imi apartin, te las sa te prinzi): pentru multi atat de mult timp a trecut iubind si neprimind decat fum in ochi, incat au uitat cum e sa fie iubiti. Si atunci nici nu stiu sa faca altceva decat sa iubeasca. E ca si cum ai lua un functionar si l-ai face naturalist… un matematician si l-ai face filolog… imi pot doar imagina cu ar reactiona. Si astfel cred ca se formeaza diferite psihologii – sexuale pana la urma – : iubirea de tip parinte – copil (cate cazuri cunosti?), iubirea/obsesia omului mereu refuzat, atractia/obsesia mascata de prietenie, relatiile de mult terminate transformate in telenovela de proasta calitate, etc. Numai daca ma gandesc la oamenii pe care ii cunosc, as putea include in fiecare categorie cel putin 2-3 cazuri concrete. Asa ca pana la urma cred (subliniez “CRED”) ca in prima faza oricine este mai mult iubit decat iubeste si apoi copieaza probabil modelul invatat si face alelasi lucru. E ca si cum, intr-o armata fiind ai proteja mereu pe cel de langa tine cu scutul tau, modelul elevului care la randu-i devine profesor. Doar ca uneori, in anumite cazuri unii sunt prea slabi sa realizeze ca sunt prizonierii propriilor decaderi, slabiciuni. De ex: E una sa ai 50 de ani si sa te futi cu un pusti si sa pleci mai departe (spre un alt pusti, de ce nu?) si e alta sa devii cumva prizonierul pustiului si ala sa faca ce vrea din tine. Noah, si pune faza asta over and over, si gandeste-te ce iese? Cine iubeste ci cine este iubit?
In toata povestea de mai sus unul din cei mai importanti factori (si mi s-a confirmat) este aspectul fizic. Aproape intotdeauna cineva care crede despre el ca este uratzel tinde sa iubeasca pana la limita de a-si bate joc de el si respinge vehement sa fie la randu-i iubit pentru ca nu stie sa procedeze altfel. Atat de multe refuzuri a avut incat a uitat cum e sa fie tinut la randu-i in palme. Am folosit “aproape intotdeauna” caci am intalnit si oameni “not so hot” care prin atitudinea lor impacata cu sine, arata muuuult mai bine decat un fotomodel shmirghelit bine cu pomezi.
Ah, era sa uit, la partea cu “iubesc si nu vreau nimic in schimb” este echivalenta cu “iubesc si nu da doua parale pe mine”. Ferice de cei care reusesc performanta, eu nu pot. Nu contorizez iubirea, insa nu cred ca mi-ar face bine pe termen indelungat. Uite mi-a si zburat mintea la o trambulina din aceea circulara pe care sar mai multi copii. Cum ar fi sa sara doar unul mereu si mereu? Ti se cam apleaca, iti zic io. Apoi singura persoana pe care am inceput sa o iubesc cu adevarat neconditionat sunt eu. Nu sunt 100% convins caci uneori ma uit la mine si sunt ca un peste care a stat prea mult pe uscat si apoi pus in apa, incepe sa dea usor din prima aripioara, apoi dina doua, etc.
Fie triunghiul Adevăr-Bine-Frumos și triunghiul Iubire-Dreptate-Plăcere. Să se determine natura celor două triunghiuri (scalen, obtuzunghic, ascuțitunghic, dreptunghic, isoscel, sau echilateral), precum și condițiile de asemănare, de congruență și de identitate dintre ele.
Cine rezolvă problema asta, are cheia vieții. Mă tem însă că, pentru a o putea rezolva, e nevoie fie de obiectivitate absolută (adică de cineva situat complet în afara triunghiurilor în cauză), fie de subiectivitate absolută (adică de cineva aflat în întregime între laturile unuia dintre triunghiuri). Or, mi se pare că problema e insolubilă de vreme ce însăși construcția ei e una esențialmente morală, orice rezolvare presupunând mai degrabă a avea dreptate decât a fi adevărată sau frumoasă.
8)
Deci… ăăă… ce voiam să spun?! Aaaa… Nu știu de ce iubim iubirea și de ce o înnobilăm cu atâtea atribute pozitive, însă tocmai faptul că tânjim după iubire spune mult despre faptul că Iubirea e adesea confundată cu Plăcerea. Asta nu e chiar surprinzător, dacă ne gândim că și Adevărului ne grăbim să-i punem coroniță, făcându-l campion la frumusețe mai înainte încă de a-i înțelege natura. Poate că asta e o cale comodă de a nu privi Adevărul în față și de a eluda fața uneori hâdă sau chiar nedreaptă a Adevărului. Tot astfel, iubirii îi asociem de regulă plăcerea, uitând însă că și neplăcerea (sau durerea) e la ea acasă în sânul iubirii.
Distanța dintre Adevăr și Frumos e acoperită de Bine, adică adevărul e magnific atâta vreme cât intenția cu care e privit e bună. O intenție perversă transformă adevărul în coșmar. La fel, între Iubire și Plăcere se întinde brațul Dreptății, orice injustețe a apropierii transformând iubirea în durere pură.
Nu stăm prea mult pe gânduri punând în cârca lui Dumnezeu, înțeles ca Adevăr sau Iubire, povara fericirii noastre. Dar uităm prea des că Adevărul și Iubirea sunt lipsite de măsură, ele împovărându-ne sau eliberându-ne după cum noi înșine le încărcăm sau nu cu atribute care nu le sunt proprii.
Atribuind adevărului numai frumusețe, îl nesocotim și îl silim să-și scoată la iveală fața de bestie; atribuindu-i excusiv puterea binelui, îl sluțim până la a-l desfigura complet, riscând ca la un moment dat să ne devină absolut străin. La fel, dând iubirea pe mâna plăcerii facem o nedreptate care nu va întârzia să se răzbune; a lăsa iubirea în sarcina exclusivă a ceea ce e drept și bun e iarăși greșit, pentru că vitregim în felul acesta iubirea de plăcere.
Rămâne de știut dacă a greși e… într-adevăr greșit. E adevărat că, tot greșind, ajungi să fii în stare să greșești tot mai rar. S-ar zice deci că morala continuă să triumfe – aspirăm în general spre ce e bine, just, corect și drept. Atâta doar că aspirațiile noastre morale nu țin loc nici de Adevăr și nici de Frumos în viețile noastre. Iar Adevărul (pe calea sa, numită Iubire) nu va înceta să-și bage coada în viețile noastre, dejucându-ne planurile, oricât de bine vor fi fost acestea ticluite. Nici Frumosul (tributar acestei Via Magna numită Plăcere) nu se va ține deoparte atunci când, în toiul vreunei cruciade pentru Adevăr, va deveni absolut necesar ca apele să se despartă, iar Binele și Adevărul să fie separate, în interesul fiecăruia. Că doar nu degeaba e frumusețea cel mai ieftin semn de distincție… și totodată cel mai scump lucru de pe lume.
8)
“Niveluri”, dragilor, cu nivelele determini suprafeţele orizontale.
Cosmin, io fusei corijent la romana.
😀 nice
si eu… mi-am batut invatatoarea cand eram mic :))
eu am chinuit-o psihic. zdranganit de chei, zgariat tabla cu unghiile…soft, de vara. eram fericit cand ma dadea afara din clasa.