Acasă Frumusete Tu! Nu mai ai dreptul sa te bucuri si sa speri.

Tu! Nu mai ai dreptul sa te bucuri si sa speri.

293
10

Vorbea cineva odata despre diamante in nisip. Farame de lumina in neantul absolut. Niciodata nu am fost un cautator bun, mai degraba am fost doar un simplu privitor din multime. Am vazut mai mult decat mi-as fi dorit sa vad vreodata. De fiecare data, asa cum spunea altcineva, am ajuns sa ma regasesc intr-o carapace din ce in ce mai mare, mai tare.

Mi-e mila de tine...

In seara asta am fost pe malul Timisului cu niste suflete care au ratat mingea din careu. Mi-as fi dorit sa aud o voce cand am strigat in noapte: „Sa vina cineva sa ne ia de aici! Oricine!”, facand semne disperate cu o lanterna catre cerul fara fara stele si fara Luceafar. Hainutele noastre petecite incep sa nu mai suporte ata si acul. Chiar si maratonul a luat sfarsit insa unii mai rezista pe traseu, alergand pe o pista stearpa.

Uneori grauntele galben, diamantul gasit in mocirla asta nici macar nu mi se mai pare cu capul pe umeri. Cum poate reusi un graunte sa rastoarne un castel? De ce este atat de meschin? Cu ce drept vine sa tulbure linistea? Niciodata nu as fi crezut ca ceva ce odata refuzam sa accept va reusi sa ma inmoaie pana la un nivel periculos pentru el. Uneori imi este teama stiind prea bine energia pe care o pot dezvolta in aceste cazuri. Imi este teama deoarece pot ajunge pana la nivelul la care sa nu imi mai pese de mine, sa nu imi mai pese de nimeni si de nimic. Pentru a simti sentimentul cu toate simturile, la intensitatea la care imi place sa simt as putea renunta la tot. Dar terminalul meu nu vreau sa fie inca acesta, caci stiu, inevitabil motoarele se vor opri.

Insa… mi-e foame de alb, mi-e sete de verde. Nu, nu de orice alb si nici de orice verde. Apoi, dreptul de a dori nu l-am pierdut inca. Daca pleoapele-mi nu ar fi simtit gustul, daca nu as fi zarit in lumina lunii sclipirea din ochi si daca n-as fi vazut o lacrima cand forfota a inceput… ar fi fost o alta melodie, o alta jucarie aruncata in lada cu instincte moarte, fara cale de intoarcere la viata.

Cel ingropat in sarcofage se bucura, cu toate ca nu sunt de acord cu bucuria lui. El nu are dreptul de a se bucura si nici cel de a crede. Ma joc. Putin. Il las sa evadeze pentru o clipa si-apoi inlantuit si plin de rani, se va intoarce la mine asa cum face mereu. Isi va cere iertare si imi va promite din nou ca nu va mai gusta din alb si din verde. Dar noptile il voi auzi dinou cum urla incatusat si asa cum un burete uscat absorbe lichidul, la fel va cauta in continuare sa evadeze. Mi-e mila, pentru ca stiu foarte bine ce vrea, insa niciodata nu va fi posibila dedublarea. Uneori ii este foame si nu am cu ce sa-l hranesc, alteori ii este sete si nu ii pot oferi apa care ii place asa de mult. Mie atat de mila… i l-as dona cuiva daca as putea.

Uneori are impresia ca gandeste insa i-am spus de atatea ori sa nu o faca. Cunostinta, raspunsul… sunt doar o iluzie, un virus puternic cu o putere inimaginabila de autoreplicare: intrebarea naste intrebare. Din intrebare niciodata nu se va naste un raspuns. Un mic artificiu, un act scurt si nu a mai gandit. Capacitatea de a simti nu i-am atins-o. Capacitatea lui de a simti, a vedea, a procesa… este esentiala si pentru mine… asa ca am lasat aceasta integrama nerezolvata, nedescifrata. Si uite ca cineva a cutezat sa incerce sa dezlege misterul… 🙂

Azi padurea mi s-a parut altfel. Dar noaptea a fost haina care mi-a inundat fiecare cuta a pielii. Nu m-am suparat ca nu mi-a raspuns nimeni la urlet. Am mai strigat si cu alte ocazii. Si luminii ii trebuie timp sa ajunga la destinatie. Dar timpul meu e limitat si e pacat caci se prea poate sa ratez Intalnirea. Apoi, chiar daca nu o voi rata… ce Ii voi spune? Ce am facut? Cine a fost papusarul? Eu… sau cel ingropat in sarcofage?

Articolul precedentGod, ce prostie!!!
Articolul următorRanduri fara poze
Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

10 COMENTARII

  1. Robert, randurile acestea sunt pentru tine, pentru ingerul solitar din tine ce sta de paza la portile Cerului, fara sa fi uitat vreodata cu adevarat cum e sa zboare…

    Noi suntem acum pe Drum, dar suntem si la capatul Drumului. Noi suntem cei care se roaga si cei care asculta rugaciunea. Noi suntem cei care vorbesc si cei care asculta. Noi suntem cei care inseteaza si cei care isi pot potoli setea. Noi suntem cei ce cad, fiindca noi suntem aceia ce poarta scrisa in ei inaltarea. Noi suntem cei ce mor, fiindca avem scrisa in carne puterea de a invia. Noi suntem cei ce ucidem vise, pentru ca, in clipele de luciditate inchipuita sau de inchipuire lucida, putem isca alte vise noi pe bolta sufletului. Noi suntem cei ce plang, fiindca obrajii nostri au nevoie de brazda sarata a lacrimilor. Noi suntem aceia care ne zidim pe dinauntru si tot noi aceia care daramam zidirea dinspre inafara. Noi suntem si finalitatea si jertfa, si Manole si Ana, si Adevarul si Minciuna, si Cautarea si Gasirea, si papusa si papusarul, si mana care manuieste sfoara si capatul sforii de care se leaga alte si alte sfori. Noi suntem cei care isi ingroapa mortii de vii si cei
    care isi trateaza viata ca si cand ar fi o moarte. Tot noi suntem aceia care urla atunci cand tac si tac atunci cand urla. Si tot noi – cei care simt gustul disperarii atunci cand iubesc si gustul iubirii atunci cand dispera. Noi suntem iubirea si suntem absenta, implinirea si neimplinirea, izbanda si infrangerea, rasul si plansul. Noi suntem vii si morti, suntem viata si moartea. Noi suntem dulcele si amarul, inceputul si sfarsitul, sensul si non-sensul, alfa si omega noastra noi suntem. Iar adevarul meu plus adevarul tau plus adevarurile altora asemeni noua dau Adevarul insusi. Doar ca pulsam uneori pe alte frecvente si-atunci e nevoie de timp pana ce frecventele noastre ajung sa se armonizeze. Iubirea e o chestiune de armonizare a frecventelor resorturilor interioare. Iar sincronizarea se poate realiza fie daca resorturile sunt facute din acelasi material, fie daca greutatile ce intind sau au intins vreodata resorturile au fost comparabile. Chestiune de sincronicitate a poverii…

    Suntem, ti-am spus-o deja, dragul meu, fabrici de clipe si uzine de amintiri. Peisaj industrial.
    Atat.
    bleumarin.

    Si pentru ca, fara indoiala, chiar si-atunci cand suntem singuri nu suntem singuri, iar pe Strigat il insoteste intotdeauna Ecoul, iata…rugaciunea unui alt paznic de cer…

    Stapane, in noaptea care a trecut, in cer a fost liniste, liniste deplina…Nu am avut nici Luna, nici stele, nici macar Luceafarul nu a fost asta-noapte la locul lui…

    Si-atunci, pentru ca ori de cate ori se sting lumini in Cer, se-aprind faclii pe Pamant, cativa muritori, singuri in noapte, au vegheat ca Lumina pe care ai picurat-o la Inceputuri peste Lume sa nu se stinga…

    Eu cred, Stapane, ca aceia care bat cu indarjire la Portile Cerului merita o sansa. Mai cred ca toti aceia care cauta, sunt, in fapt, cei care au gasit Ceva. Nu esti oare Tu acela care ne spuneai noua, muritorilor, “Nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit!”?

    “Orice Viata incepe cu o cadere si cu o uitare.” Parca asta iti este Invatatura, Stapane. Pentru cei care au cazut odata, demult, din Cer, si care abia daca isi mai amintesc gustul Paradisului, ingaduie, Stapane, sa mai traiasca o data si inca o data si inca o data Viata.

    Muritorii care bateau asta-noapte la portile Cerului erau flamanzi si insetati de esente…aveau nostalgia a ceea ce odata au trait Acolo Sus, in Cer…Cum altfel iti poti explica, Stapane, ca insetau dupa Verde si flamanzeau dupa Alb? Cum altfel poti intelege de ce, stapani peste Intuneric, au stiut sa nasca dintr-odata Lumina? Ei stiu, le stiu pe toate astea, pentru ca odinioara au fost Acolo, Sus, doar ca apoi, dintr-o demonica dorinta, cuprinsi de betia Inaltimilor si de setea de Abis, au cazut in Timp pana aici, in spatiul sugrumat intre Pamant si Cer…

    Suntem cu totii ingeri cazuti, Stapane. Toti purtam in noi Tacerea, Uitarea, Amintirea si Abisul. Am uitat de unde anume, cu exactitate, venim, si cu toate astea, in nalucirile noastre, ni se arata, real, Tinutul Intregului pe care odinioara, cu voia sau fara voia noastra, l-am parasit.

    De aceea, Stapane, ingaduie sa ma rog pentru noi acum, ingaduie sa ne urzesc din razele Lunii si lumina Luceafarului vesmant nou de Viata! Ne-am ghicit unul altuia lacrima din coltul ochiului, ne-am citit in suflet la lumina intunericului si a tacerii si ne-am auzit strigatul, chiar daca nu am avut nici menirea si nici caderea de a ne raspunde unii altora. Si-atunci, pesemne, am crezut ca suntem singuri…Dar cum, Stapane, cum sa fii singur, atunci cand iti porti mereu, mereu, mereu, povara sufletului cu tine?!

    Lor, Stapane, acestor nenumiti Sisifi ce au batut asta-noapte la poarta Ta, lasa-ma sa le daruiesc veghea si lumina mea!

    Multumesc,
    Aedificio.

  2. Descifrand mesajul dincolo de (aparent-) banalele cuvinte, m-am simtit precum Agamemnon avid-indurerat asteptand si tanjind dupa cele 17 canturi ale lui Achille, pentru a i se permite atingerea virginitatii sale spirituale… Parca reciteam pasaje din jurnalul nescris al sisterii mele, intrebandu-ma, Robert-printisorule, dac te intereseaza soarta cuiva anume, sau, de facto, este glasul tau interior revoltat de triviala ta existenta…???

    …”diamante in nisip”… perle in scoicile sufletului nostru…

    Nu sunt musulman, insa imi amintesc de motivatia califului Omar, ce motiva incendierea genialei Biblioteci din Alexandria facand aluzie la fanatica interpretare a Coranului… : „… o carte fie este contrara Koranului – si atunci este periculoasa, deci trebuie distrusa, fie este de acord cu Koranul – si atunci este inutil, deci trebuie distrusa…”

    Nu voi comenta aceste fariseice atitudini, dar, indraznesc sa dau un raspuns la interogatiile tale finale: NOI suntem proprii nostri papusari (resemnati), NOI suntem cei care ne ingropam (gratuit) in propriile sarcofage… indifirent daca sunt de „marca” sau simple gablonturi…

  3. Eu am lăsat vântul să bată, să măture nisipul, care acoperea diamantele. Apoi am privit indelung piatra din cea mai pură esenţă a vieţii şi-am lăsat lumina soarelui s-o inunde, ca apoi lumina diamantului să-mi însenineze chipul încordat.

    Cele mai crâncene lupte erau între eu şi eu. Mi-am dat seama că n-are nici un sens să mai continuu în ritmul ăsta şi i-am dat viaţă lui EU, care deşi roşeşte uneori când cere să mănânce din nou alb şi să bea verde, nu mai caută să evadeze. Cum ar putea evada din Libertate?

  4. Cred ca suntem proprii nostri maestri papusari. Sunt putini cei care stiu cu adevarat sa manuiasca sforile altora fara a-si lasa fara stire propriile sfori in maini straine. Fiecare purtam in noi un sarcofag. Si desi de cele mai multe ori este comod sa aruncam vina in alte directii, suntem singurii care ii determinam marimea si taria incuietorilor. Suntem singurii care stim sa calculam cat de mult alb si cat de mult verde. Si sa facem pace. Si luna si stelele si Luceafarul rasar in fiecare noapte. Trebuie doar sa deschidem ochii si sa privim spre cer, fiindca lumina lor este destul de puternica sa indeparteze si cei mai grosi nori.

    Si diamantul si perla pornesc de la acelasi simplu si banal graunte de nisip. Nici unul nu este perfect translucid, nici una perfect rotunda, desi cateodata asta e impresia pe care o lasa. Perfectiune si valoare cu un interior fals. Poate ca adevratele perle si adevaratele diamante sunt gruntele de nisip care stiu in ce ape si dune de nisip sa se aseze sau spre care sa se lase indrumate.

  5. Silfinicul meu alexandrin Robert G.,

    Apreciez – sincer – noptzile albe daruite de (aparent-triviala ta) metafizica meditatzie…, ma copleshesc nu atat respirul sugrumat al mucurilor de tzigara strivite sub impulsul instinctual de supravietzuire, cat, mai ales, glasul neauzit al strigatului unui copil ce tanjeshte sa fie imbratzishat, sa simta caldura unei protektzii, unei sigurantze si unei… circumstantze atenuante…

    In asemenea momente imi vine sa itzi daruiesc o carte… nu shtiu ce anume… o carte, pur si simplu… caci, dincolo de obligatzii si fariseisme, o carte, ramanane, pana la urma, „cadoul ideal”…

    Indiferent de cat de restransa si chiar in decurs de restrangere e aria de convingere, de persuasiune creativa, de manipulare pozitiva a acestei cinvingeri…

    Si, mai ales, dincolo de motivele restrangerii…!!!

    Fara sa fiu intzeles greshit: nu te cunosc, dar, eshti atat de omniprezent prin tacerea si taciturna ta implozie exteriorizata verbal prin gandurile tale de OM… , dar, sincer, simt nevoia sa itzi daruiesc o carte…, o dovada a actului nostru de comuniune la aceasta familie darkQ… de impartashire, de inducere a sentimentului implinirii, apartenentzei si… acceptarea onoarei de a fi…acceptat…

    Actul acesta al daruirii mashte o confrerie, este echivalentul unei tangentze, unei acolade doar de noi resimtzite… chiar daca ne complacem si ne lasam „manipulatzi” de sforile propriei noastre existentze, in propriul nostru „sarcofag” de ebony si…ivory…

  6. bleumarin: Noi suntem totul si tot noi suntem nimeni dar daca razele nu se pot lovi de ceva, daca nu exista o parabola care sa le tina (in unele cazuri e nevoie de o parabola mai mare…) e cam aiurea. Rostul e pus sub intrebare.

  7. Eu cred despre tine ca tu esti un Rost care isi cunoaste rostul. Si-apoi mai sunt pe lumea asta inca vreo cateva Rosturi care au izbutit sa-ti intuiasca, la randu-le, rostul. E-un inceput.

    Cat despre parabole…inclin sa cred ca aici situatia e similara cu cea a crucilor pe care le purtam in spate…fiecare Sisif cu povara parabolei sale…Trecem prin lume tarandu-ne parabolele dupa noi, unele mai mici, altele mai mari, chestiune de noroc…At least pana la instituirea unei Noi Ordini Mondiale a Parabolelor, cand fiecarui muritor ii va fi atribuita parabola potrivita… 🙂

    In toata asteptarea asta, vestea buna e ca, exceptand cazul particular al parabolelor complet opace (deviatie descrisa in Manualul Detinatorului de Parabole la capitolul Parabole Bolnave de Neputinta), orice alta parabola care se respecta, fie ea cat de mica, are proprietatea de a reflecta o parte macar din razele ce se lovesc de ea. Iar razele astfel reflectate se intorc la noi, implinindu-ne, rotunjindu-ne rostul…Chiar daca acesta poate fi pus uneori sub semnul indoielii…

    Si mai cred, in nota aceleiasi (meta)Fizici pentru Aspirantii la Ideal, ca propagarii luminii i se poate aplica un principiu al contaminarii…ceva similar principiului vaselor comunicante…

    Daca tot s-a intamplat sa te nasti cu raze, atunci de ce sa nu stralucesti, dragul meu?!

    Chiar asa, oare Soarele si-o fi punand des intrebari asupra mariajului dintre el si Pamant?

    Buna dimineata! Primesti cu parabola?

    :-),
    bleumarin.

  8. Soarele e in continua crestere. Candva, peste milioane de ani, va inghiti Pamantul…

    Odata (mai demult) vorbisem cu Soarele si mi-a soptit ca ii pare foarte rau insa compozitia chimica nu ii permite sa ramana constant. Trebuie sa creasca. Nu are incotro.

    Mi-a mai spus ca ii pare rau deoarece poate simti ce simte Pamantul sub presiunea Lui. Nu cred ca e un lucru tocmai placut sa ai mai mult de un ochi si o jumatate de ureche. Uite… trebuia sa ne nastem ciclopi sau vreo specie de corali… insa „trebuia” este departe de „este”.

    Nu mai primesc cu nicio parabola ca am cablu de la UPC. 😛

  9. Robert, suntem prea infimi sa stabilim noi aceasta ordine naturala, insa, raman consternat si tragic patruns de ideea-deloc-contemplativa a unor semeni ce se considera, fara nici o reminscenta, reprezentari solare ale umanitatii… Efectul acestor humanoizi-Soare este mult mai fatidic decat „amprenta” selectiva a Astrului Suprem, nu…?! Ma intreb de unde atata extra-senzorial la unii dintre noi…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here