Acasă Frumusete Și tot nu s-arată cetatea din vise

Și tot nu s-arată cetatea din vise

383
16

M-am trezit după trei ore de somn, nu știu de ce, de obicei nu mi se întâmplă. Primele care mi-au năvălit mintea au fost niște întrebări care uneori nu-mi dau pace. Respectivele nedumeriri au fost readuse la viață aseară, în urma unei reîntâlniri cu o cunoștință, un amic bun mai degrabă, care a reușit cumva să se cuibărească în sufletul meu.

Povestea vieții lui nu este una dintre cele mai frumoase, cei mai mulți dintre noi ar clătina din cap și ar ofta că „așa-i viața asta, ce să-i faci?”. A crescut într-un orfelinat din România până când primul său vis a prins aripi atunci când a fost adoptat de niște oameni simplii dar care i-au oferit acea tandrețe după care râvnește orice copil care nu are cui să spună „mamă” și „tată”. Nu știu dacă vreunul din voi cunoaște situația orfelinatelor din România dar din câte am înțeles din câteva surse, situația nu este deloc roză. Chipurile acelea împietrite de tristețe, pe care zâmbetul trebuie să lupte pentru a-și face loc, zugrăvesc niște atrocități care de regulă lasă urme adânci aproape oricui care nu a avut norocul ca primele silabe pe care le rostește să fie „ma-ma”.

Așa se face că majoritatea celor a căror copilărie este un alt fel de închisoare, ajung din nefericire niște semiretarzi (nu exagerez, aceasta este realitatea pură) care după 18 ani nu mai au ce căuta în orfelinatul care „i-a crescut” snopindu-i în bătaie și stingându-le „lumina” la 10 seara. Astfel, majoritatea urmează calea străzii, a cerșitului prin intersecții și a infracțiunilor, ajungând mai devreme sau mai târziu în adevăratele închisori, pentru că, nu-i așa, aceasta este calea prin care societatea „redresează” oamenii.

Bun. Spuneam mai devreme că acesta este destinul majorirității copiilor care cresc prin orfelinate.

Dar nu același este și cazul cunoștinței despre care vreau să vă povestesc. Omul are o minte care nu se împotmolește, cineva a descoprit că are voce, a trecut cu succes prin diverse școli și a vrut să meargă mai departe, să își construiască și el o viață „așa cum au restul oamenilor”.

Se știe că în România un spate financiar solid poate face diferența dintre a avea sau a nu avea voce. A bătut la diverse uși ale Operei Române, i s-a spus că nu are voce, că îl vor suna ei, că așa și pe dincolo. O soprană din București l-a îndemnat să plece din România dacă dorește să își valorifice vocea pentru că mrejele corupției sunt extrem de întinse la noi, chiar și la nivel cultural.

A plecat în urmă cu vreo doi ani, dacă nu mă înșel. Și-a lăsat părinții, prietenii, cunoștințele și s-a dus în căutarea uneo noi perechi de aripi. Cu diverse recomandări, străinii l-au luat sub aripa lor protectoare, au început să-l instruiască, să-i cizeleze vocea și a început să fie distribuit în diverse roluri secundare. Lucrează și ca psiholog în paralel, pentru a se putea întreține. Între timp și-a luat un apartament frumușel în Timișoara pe care l-a dat în chirie, își ajută financiar părinții adoptivi și crește văzând cu… ochii.

Vine odata pe an în țară, pleacă mereu scârbit de lume, de mojicia omniprezentă în toate laturile societății românești.

Ne știam mai demult însă l-am cunoscut mai bine, în urma cu un an jumate, cred. Am povestit ore în șir despre diverse, am ascultat diverse înregistrări și… mi-a plăcut mult. Am povestit despre lumina lunii și cântatul de greiere. Dimineața, în timp ce el făcea ochi, am făcut o cafea și am pregătit micul dejun. A fost ceva, atunci, la acel mic dejun… ceva ce ne-a împiedicat pe amândoi să vorbim. Ulterior am privit îndelung pașii pe care îi lăsase în zăpadă.

Îmi povestea aseară că în străinezia cunoscuse un balerin cu care avusese o relație și care vroia numaidecât să îl ia de soț. Și el nu a vrut motivând viața profesională care este momentan „un șantier”. La fel, un domn mai în vârstă, un tenor bunicel, i-a oferit o cale mai scurtă către Mekka. A refuzat din nou „mâna de ajutor”.

Sunt destul de sensibil la povești de genu’, povești care iti confirmă că mai există oameni frumoși, că este și altceva în afară lamentare și a accepta soarta care uneori vine peste tine ca o mașinărie din aceea care bătătorește asfaltul.

Întrebarea care nu-mi dă pace este una destul de simplă… cum se face că unii pot? De unde se naște forța aceea care te îndeamnă să fii altfel?

:snail:

Articolul precedentSunt nebun…
Articolul următorIt was very, very nice to meet you!
Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

16 COMENTARII

  1. Robert, este o intrebare la care nu prea poti gasi un raspuns. In schimb, tot ce putem face e sa-i detectam pe acesti oameni, sa le cunoastem povestile, viata , si sa ne bucuram pentru ei ca au fost, sunt si vor fi capabili sa isi depaseasca o conditie pe care nu au vrut-o, le-a fost data de catre soarta , cei din jur. Ma bucur ca ai un amic de asa frumusete intelectuala si spirituala, eu cred ca inteleg cel mai bine avand in vedere ca am la usa un astfel de om care din nimic a facut multe fara ajutor absolut din partea nimanui. (Bine el ma are la usa de fapt :)). Trebuie doar sa ne bucuram ca ei exista.

  2. Cat de perseverenti si down-to-earth sunt….. stiu, stiu 🙂 .E fascinant. Un alt lucru pe care il consider de asemenea important este faptul ca si daca gasesti un om care nu are studii( poate are decat liceul sau 10 clase), dar care poseda o moralitate frumoasa este la fel de admirat. diferenta o face modul de gandire, cateva principii de a fi OM.

    • Eh, si tara asta e de vina.

      Un mic exemplu… merge un grup de amici printr-o calatorie prin tara. Printre ei si o englezoiaca. In toiul noptii intra tipa intr-o pensiune, intreaba in engleza cat e o camera pentru o persoana. I se spune 120 RON. Intra tipul, intreba acelasi lucru, i se comunica pretul de 80 de RON. Noah, chestiile astea nu se vor schimba degraba. 😛

  3. Robert iti multumesc pentru acest articol, pentru gandurile tale profunde si sincere.

    Cred ca pana la un anumit punct ma aseman cu prietenul tau. Am avut cinci ani experienta orfelinatului. Pe urma am fost intr-o familie care avea nevie de un copil. Din pacate fie nu m-am integrat, fie nu am simtit iubirea acestor persoane. Cu buzele spuneam mama si tata dar nu cu inima.

    Pe urma a trebuit sa-mi i-au viata in maini si sa ma descurc de unul singur. Sunt recunoscator fata de stat deoarece mi-a oferit un acoperis si minimul necesar. Cu siguranta nu mi-as dorii sa mai retraiesc acele experiente dure. Insa, statul m-a sustinut pentru a-mi continua studiile (pana la termianrea liceului). Pe urma am reusit sa fac si o facultate.

    Acum ma simt un om realizat. Acesti copii nu sunt de condamant. E greu sa te simti singur pe lume. Mi-am spus odata, dar ar fi sa scriu o carte as intitula-o: “Singur pe lume”. E dur cand iti d-ai seama de propria suferinta, cand ceilalti privesc la tine cu mila si nu din solidaritate.

    Cand intalneam unul mai mare ca mine, speram sa-mi de-a un ban sa-mi pot cumpara ceva. Am cunoscut frica si lipsa iubirii materne si paterne.

    Un scriitor a spus: “binecuvantata sa fii tu inchisoare”, eu il pot parafraza spunand: “binecuvantat fii tu orfelinat”. Fiecare om are istoria lui.

    Si uite asa mai cunosti ceva despre mine. Apropo, pe mine cand ma inviti la o cafea?

    Te salut cu respect si iti doresc numai bine.

  4. Frumos post. Felicitari, Roberte ! As vrea mai des 🙂
    Intrebarea se pune: a reusit pentru ca in final a gasit acele suflete care l-au ajutat si l-au infiat? sau a reusit sa paseasca pe o cale frumoasa doar datorita focului propriu din interior?

    E frumos sa vezi cum un om cu un trecut oribil (si eu cunosc cazuri si pot spune ca acesti copii abandonati au o viata ORIBILA in orfelinatele de la noi) se ridica si se autoinventeaza, creste. Dar ce facem cu cei care nu au acel noroc de a gasi oameni care sa ii iubeasca? Vai de viata lor ! Raman ca fiarele intr-o societate in care parintii, fratii, prietenii si toata societatea ii abandoneaza. Abandon total.

    Imaginati-va un copil de 4-5 ani care se trezeste noaptea din somn pentru ca ii e frica de intauneric, in care intuneric el vede demoni si stafii, se trezeste si plange pana cand nu mai are lacrimi, pentru ca nu este nimeni acolo care sa vina langa el sa il mangaie, sa il sarute pe crestet si sa il linisteasca spunandu-i „te iubeste mami, puisor”. Si este numai un exemplu din multele istorioare pe care mi le-a spus un om foarte drag mie. Ce ne facem cu acesti omuletzi? Cresc singuri, se educa singuri, iar de pe la fiecare ce cred ei ca e bine si de multe ori dau gres.

    Cresc ca si bestii intr-o jungla precum societatea de azi, bestii care greu pot fi imbalnzite sau domesticite, pe care greu le scoti din conceptiile defecte pe care si le-au dezvoltat in timp. Amicul tau este un om norocos. Dar ce facem cu cei ne-norocosi? E vina lor? Ii condamnam pentru ca nu au taria necesara de a se ridica? Are cineva idee cat de multa tarie ii trebuie unui tanar care e gonit pana si de la casa de copii pe care oricum o uraste de mic pentru a porni pe o cale frumoasa de constructie? Sau ii compatimim? Oricum lor nu le pasa.

    Societatea si sistemul in care traim au o solutie foarte usoara pentru ei. Inchisoarea. Si multi intra la inchisoare aproape nevinovati. Sau pentru ca au furat o coaja de paine pentru ca le era foame. Inchisoarea. O si mai grava forma de dezumanizare. Cei care intra la inchisoare recidiveaza in proportie de 90%. Ies din inchisoare si mai fiare decat erau. Si in acel moment nu mai au ce sa piarda. E prea tarziu pentru ei. Societatea, in loc sa indeparteze cauzele pentru care se naste boala, trateaza maladiile prin „chimioterapie”, distrugand si putinele urme de umanitate pura din acesti oameni, care de multe ori au la baza un suflet nevinovat, curat si frumos.

    Nu acesti oameni sunt de vina ci sistemul in care traim. Saracie>>prostie>>> copii abandonati>>>furturi>>> inchisoare>>>moartea spiritului. De ce nu ii inchide nimeni pe cei care jefuiesc tara in mod legal? Ei merita mai mult acest medicament pe care il ofera ca solutie acestor suflete nevinovate.

  5. Frumos articol, te face sa te gandesti la ce e important in viata. Cred ca dorinta de a face ceva cu tine in viata vine mai mereu dintr-o revolta, revolta ca nu esti acceptat de societate, revolta ca nu ai posibilitati, revolta ca viata ta nu este chiar ceea ce-ti doresti. Mult succes prietenului tau, sa ajunga acolo unde si-a propus!

  6. FireMan mi-a sugerat o intrebare: Ce face societatea civila pentru acesti copii. Si ca sa nu vorbesc de pe pereti am sa va mai povestesc o intamplare din viata mea.

    Cand eram copil si ma intorceam de la Casa de copii. (cred ca aveam vreo 13/14 ani. M-a ratacisem oarecum si am intrebat pe cineva unde este autogara. Mi-a raspuns ca stie el. La un moment dat cum mergeam noi, intrasem intr-o strada mai intunecoasa (cred ca prin apropiere era un tomberon). Am crezut ca vrea sa faca pipi. La un moment dat imi spune sa-i mangai organul. In acel moment am luat-o la fuga. Inima devenise cat un purice, uitasem de tot si toate. Normal ca nu am povestit nimanui acest episod.

    Cati copii a-i strazi in tarile sarace devin o marfa pentru traficantii de carne vie.? Te platesc pentru un “serviciu” luandu-ti demnitatea de om! Oamenii ar trebui sa se sacrifice mai mult, sa iubeasca si sa judece mai putin.

  7. FOCUL, focul interior, credinta, dar este secretul cu care se nasc si la care nu are acces orice spirit.
    Totusi trebuie sa intelegi ca cel care in conceptia noastra nu face ceva, de fapt face ce poate dupa puterile lui pentru a evolua, dar inca nu a ajuns la un stadiu avasnsat vibrational.
    Pe pamant se amesteca spiritele evoluate cu cele mai putin evoluate, dar si cu spirite imens evoluate, fiid singurul loc unde se pot intrepatrunde, amesteca spirite de toate vibratiile. De aici si diferentele dintre oameni, iar asta explica, de ce uni pot si alti nu.
    Dar, NU succesul e important, ci ce faci cu el si pentru cine!

  8. Nu exista o regula a insuccesului in viata sau al reusitelor de orice natura; ci mai degraba depinde foarte mult de natura imprejurarilor si de cat de implicati ne aflam in diverse proiecte. Este foarte lipsita de adevar exprimarea conform careia copiii crescuti in casele de copii sunt definiti prin retard sau o viata lipsita de perspective. In cazul unora este aplicabila, dar mai sunt si exceptii destul de multe. Viata ne este oferita si se-ntampla adesea ca nici fratii sa nu-ti fie frati. In schimb nu cred ca este bine sa te descurasezi in gasirea unei valori si a unui suflet pe care cu multa consideratie il vei iubi.

  9. Avocatus, ne vedem și la cafea, daca vrei tu. Când treci prin Timișoara, dă un semn. 😛

    Fireman, eu cred că e un mixt. Cât despre post, stii bine că nu pot scrie așa tot timpul. În articolele de acest gen, practic vă dau o parte din mine. :-))

    Andreea, saru’mana. :-*

  10. @Cristy frumos spus. Subscriu
    @ Robert Daruind, nu ramai gol, dimpotriva, ceilalti sunt ca o oglinda in care tu te privesti pe tine insuti si in care se vor reflexta toate emisiile izvorate din interiorul tau. Iti va placea rezultatul, chit ca vor fi momente in care poate vei regreta ca esti singurul care daruieste.

  11. Eu, după ce dăruiesc sub o forma sau alta, rămân gol. Chiar în această perioadă mă simt ca un zombie tocmai pentru că am avut o perioadă în care am fost implicat in treburi care necesitau să dau din mine, să mă implic sufleteşte. Iar acum… acum umblu gol.

    Se întâmplă multe cu copiii din orfelinate şi cu cei de pe stradă. Acum situaţia este ceva mai bună pentru că s-a trecut/se trece la sistemul de plasament familial. Odinioară a fost într-adevăr urât în Centrele de Plasament, dar pot spune că situaţia s-a îmbunătăţit cu mult. Doar tanti aia (îmi scapă cum o cheamă) englezoaică mai face publicitate negativă României în acest sens.

  12. In unele tari civilizate orfelinatele au inceput sa dispara. In SUA de exemplu practic toti copiii orfani sunt adoptati de o familie, e probabil si din cauza ca standardul de viata face sa fie mai usor sa cresti un copil acolo. Multi din acesti copii sunt adoptati de cupluri gay, care le ofera cu siguranta o viata mai buna decat cea de la orfelinat.

    Se spun multe lucruri negative despre societatea americana insa, cel putin din punctul acesta de vedere, este o societate superioara societatii romanesti.

  13. De cele mai multe ori copii care cresc in orfelinate, atunci cand lupta din greu pentru a ajunge undeva, se bucura din plin de ceea ce au si nu ravnesc la mai mult, pentru ca ei nu uita niciodata de unde au plecat.
    Sunt foarte multi copii talentati care au crescut in orfelinate, dar care nimeni nu le intinde o mana de ajutor pentru a se realiza, dupa cum ai spus si tu robert, trebuie sa ai un spate financiar puternic pentru a putea sa devii cantaret.

    Parca ma intristat putin faptul ca nu a acceptat o relatie cu balerinul sau cu acel tenor. Dar poate ca are motivele lui .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here