A cum câteva zile avusesem o mică dispută, în sensul amuzant al cuvântului, cu doi prieteni foarte dragi. Făcuserăm o conferinţă on-line şi fiecare pusese o poză cu genul de bărbat, care îi place cel mai mult. Ne-am legat strict de aspectul fizic. Ne-am distrat. Gusturile noastre au arătat încă o dată cât sunt de diferite.
Dar oare ce înseamnă bărbatul perfect? Pentru fiecare altceva, evident. Perfecţiunea, în acest sens, trece de graniţa atracţiei fizice, uneori atât de puternic distructivă. Ochii fizici au capacitatea nesuferită de a orbi momentan ochii sufletului, ducând astfel la autoconsum şi culminând în autodistrugere, autodistrugere provocată de scăparea plenitudinii în favoarea atracţiei.
Azi-noapte priveam tumultul unuei mici părţi din aşa zisa lume gay. La un moment dat apare Mr.Socialité, un dependent de atenţie şi ovaţii. Drăguţel, aproape de frumos şi totuşi nu. După câteva gesturi, decretat (de către mine) gol. Reuşeşte să-mi capteze privirea pentru câteva momente şi, instinctiv, aplică metoda indiferenţei. Numai că el n-avea de unde să bănuiască, că eu nu-l priveam cu jind, ci mai degrabă cu o uşoară undă de dispreţ stropit cu melancolia conştientizării că Mr. Socialité se autorisipeşte. Am continuat să observ vacarmul muşuroiului. E păcat, că pe Mr. Socialité îl poate avea orice om cu câteva bancnote colorate. Abordarea lui, mai mult o cerere, eşuează complet. Este dezamăgitoare, pentru că are potenţial pentru mai mult decât atât. Asta dacă va depăşi faza de superficialitate metastatică în care se află. Dacă nu, peste doi, trei ani, va fi devenit chiar prost.
Jocul atracţiei are putere numai atunci când i te înfăţişezi slab. Atracţia pur fizică poate fi hipnotic de persuasivă, atunci când încă n-ai învăţat s-o dobori din priviri. Coboară privirea şi eşti victimă, propria-ţi victimă…
Nu-mi place să mă aflu în mijlocul mulţimii. Braţul protector îmi anticipează dorinţa şi nevoia, se încolăceşte-n jurul taliei şi nu mă mai simt vânat, nu mai trebuie să fiu cu ochii-n toate zările, pot să mi-i lipesc de curbura dintre gât şi umăr şi să adulmec a doua-mi piele. Prieten, frate, iubit, amant, soţ şi mentor. Fuziunea acestor elemente este bărbatul perfect. Relaţia în care cei doi se raportează unul la celălalt astfel, atinge un grad de evoluţie atât de înalt, încât actul coital este de prisos, iar aurirea senzuală a sufletelor într-unul singur este pricinuită de un motor cu combustie internă, alimentat de o inepuizabilă piatră filosofală. Temerile mele-i dau curaj, iar ezitarea-i atât de umană mă face îndrăzneţ.
Dar poate oare plenitudinea să existe fără atracţie fizică, lumească, umană? Pentru ca plenitudinea să capete corp, atracţia pur fizică trebuie să fie incompletă. Ea se reduce la compatibilitatea paşilor pe asfalt, la rezonanţa perfectă a sunetului produs simultan de două tălpi drepte şi două stângi, veşnic perfect aliniate.
Am văzut multe flăcări care s-au certat cu ciocanul şi nicovala, creînd astfel paloşuri, care s-au frânt în prima luptă. La noi a fost nevoie de focul răbdării şi nenumărate lovituri ale timpului pentru a definitiva perfecţiunea sabiei toledane.
superb ! esti un norocos ! că ai ajuns să gândești așa, că ai ajuns ceea ce ești, că vezi ceea ce vezi și simți ceea ce simți.
încă un om frumos, pentru care îi sunt dator blogului.
Mulţumesc. Chiar sunt un norocos! 😉
Frumos articol, îmi place cum scrii chiar dacă la început ai cam stârnit ceva controverse. Aşa cum ai spus şi tu, gusturile sunt cele care ne fac să fim atât de diferiţi, ceea ce consider că este un lucru bun.
Keep on the good work!
Ce înseamnă bărbatul perfect pentru voi?
O utopie. Una la care eu, cel puţin, nu aspir. M-aş simţi net inferioară unui perfect, ceea ce nu-mi stă în obicei. Şi-n plus, şi defectele au rolul lor… nu?
Ronaldo, evident.
bărbatul perfect? Aceeasi contopire frate-iubit-protector/protejat-cel mai bun prieten-amant, condimentată cu mult umor, distracție. și dacă mai e și drăguț, deja e perfect.
fizic, niciodată nu pot spune că am un gen anume. Abia după ce încep să țin la un om îmi dau seama de motivele atracției fizice.
Dar ca și etalon, pentru că lumea e plină de etaloane, îmi plac tipii înalți, atletici, nu neapărat trași de fiare, bruneți, îngrijiți, siguri pe ei, cu coloana vertebrală dreaptă… Zâmbetul iar este foarte important. Pot spune că mă cucerește mai repede un zâmbet frumos și curat decât un corp ca al lui Ronaldo….și OCHII… ochii sunt cei mai importanți. mă pierd în ochii frumoși… verdele e culoarea mea preferată. inspiră viață. Ochii, indiferent de culoare, trebuie să fie vii. Mari, expresivi și plini de vorbe mute. Îmi mai place ceafa unui om. De fapt sunt înnebunit să stau cu nasul în ceafa celui la care țin. O miros, o adulmec, o sărut. Îmi place să fie puternică, fină și crocantă. Apoi ar mai fi fundul și picioarele. Un fund nu prea mare, nu prea mic, dar bine conturat și țanțoș mă excită. Fundul spune foarte multe despre mândria unui om. Sau despre siguranța de sine. Sau despre faptul că are sau nu are o viață plină, activă. Și picioarele puternice îmi plac, probabil că îmi inspiră senzația de ”cu picioarele pe pământ”. Pieptul și mâinile să fie primitoare, atunci când am nevoie…
Gata! Hey, peștișorule de aur, unde ai dispărut?
Iar în afară de fizic… sunt multe, prea multe… și mă tem că nu ofer atât de mult cât am pretenția să îmi ofere viața.
În mare, ar fi: umorul, inteligența, simțul vieții concrete, simțul vieții imaginare, candoarea, minciuna/sinceritatea inteligentă, bucuria de a trăi, simțul dreptății, curajul, siguranța de sine, independența și interdependența, bunătatea, egoismul bine ținut în frâu, simțul estetic, plăcerea de a călători, fidelitatea neimpusă și liniștea sufletească. Or mai fi, dar nu îmi vin acum în minte.
Frumos articol btw. =)
Acum daca ar fi sa raspund la intrebarea ta, care ai pus-o mai sus, ar suna ceva de genu.
Nu caut un tip bine facut, adica pana la urma, ma multumesc cu ce primesc atata timp cat arata bine la suprafata, dar ascunde mai multe in interior. Mi-ar placea sa fie cineva alaturi de care sa pot visa, la fel cum sa-mi spuna unde sa ma opresc cu visarea. Cum nu stiu unde am auzit, am un deja vu pe moment, daca chiar am auzit, sau daca doar mi-o trecut mie prin minte. Ne atrage – la persoana cealalta – chiar ce ne lipseste noua, ceea ce doream sa avem noi, si nu avem. Frumuseteae nu e aceeasi pentru toti, nu are etalon, desi grecii pe baza calculelor matematice au facut un portret “robot” despre “persoana” perfecta.
Momentan, fizic, nu pot sa zic ce ma atrage cel mai mult la un tip. Pot fi ochii? in care sa te cufunzi, de sa-ti vina sa-l mananci.
. Ochii caprui mi se par unii in care cu adevarat te poti pierde, cu atat mai mult cu cat sunt mai inchisi. Sa aiba inchisi in ei secrete ce sa astepte cheia potrivita sa-i deschida.
Dar mi-ar placea sa fie poate putin mai inalt ca mine, sa ma simt protejat in bratele lui, si sa am la cine ma ridica pe varfuri [chiar de-i putin de tot]
.
Personalitate?
cred ca am zis mai sus, sa fie o persoana care sa viseze alaturi de mine, dar care sa aiba puterea sa ma opreasca din visare, si sa ma readuca avec les picioare pe pamant. Sa ma ridice in brate de pe norisorul pe care plutesc, si lin sa ma puna pe pamant. Chiar de capul e in aer, picioarele pe pamant, norisorul in aer, imi place sa am norisorul aproape, sa-l tin ca pe un balon cu heliu, sa-mi fie aproape in momentele “grele”, sa am pe ce ma urca la loc.
Buzele, oho, ceva sa am sa musc, si nu sa simt ca ma sarut cu peretele. 🙄
mmm, ar mai putea fi ceva?
aaa da, sa ma accepte asa cum is . Cu toane specifice varstei.
🙂
Da totusi, ce-i al meu e pus deoparte si acoperit cu brusturi. Dar nici nu ma hazardez sa caut. Incerc sa-mi fac timp sa miros florile.
Am rămas mut de uimire citind cele scrise de tine. Virtutea princeps a textelor bune e că îi par cititorului scrise chiar de el și, prin aceasta, nu mai au nevoie de nici un comentariu. Dacă îndrăznesc totuși să tulbur muzica ce-mi place, o fac pentru că e multă simțire, dar și destulă durere în spatele cuvintelor tale.
Nu știu de ce “pași prin jar” e vorba, dar sentimentul meu e că ceea ce ne “arde” atunci când plecăm în căutarea perfecțiunii e tocmai imposibilitatea acesteia. Orice mulțumire se atinge numai cu prețul unor renunțări. Plenitudinea devine o platitudine atunci când ochii o iau razna, obligând sufletul să alerge bezmetic în urma lor. Omului îi priește mai bine să aibă fluturi în stomac și să viseze la a fi sătul decât să fie țintuit locului de o burtă plină. În general, vrem întotdeauna mai mult decât putem duce.
Dacă banii sunt ochiul dracului, frumusețea e ochiul lui Dumnezeu. Mare diferență între Dumnezeu și diavol nu e, afară doar de faptul că Dumnezeu își poate permite să fie și al dracului dacă situația o cere, pe când dracul nu are de ales decât între a-și fi propriul stăpân și a nu fi deloc. De asta frumusețea e întotdeauna un handicap, o povară prea mare pentru un singur om. Ea se cere împărtășită, pentru că numai atunci când nu-și aparține sieși strălucește cu adevărat. Luată în sine, frumusețea e rece, lucind fără viață ca orice monedă de schimb. Privind lucrurile la rece, Dumnezeu e diavolul de care ne temem cel mai mult, pentru că un pact cu Dumnezeu e imposibil, cum imposibil e să ajungi la o înțelegere cu tine însuți.
Atracția fizică, deși e prin ea însăși suficientă pentru a aduce (și menține) două persoane împreună, nu rezolvă totodată și problema compatibilității dintre ele, care nu e una fizică ci metafizică. Atracția se hrănește din tensiune și, mai ales, din satisfacția consumării ei în plan fizic. Compatibilitatea e ceea ce asigură disiparea tensiunii în lipsa oricărui contact fizic, asemenea unei “pământări” care elimină riscul de scurtcircuit.
Așadar, atracția e diferită de compatibilitate, fără a fi totuși opusul ei. Ambele tind să minimizeze energia cuplului, vizând atingerea stabilității și echilibrului, numai că atracția face acest lucru pe față și într-un mod spectaculos, pe când compatibilitatea asigură disiparea tensiunilor în mod implicit, nu explicit, făcând oarecum abstracție de caracteristicile personale ale celor doi.
Omului îi place însă jocul aparențelor, dacă nu cumva e chiar dependent de ele. La limită, putem chiar spune că aparențele sunt singura noastră ancoră în realitate. Chiar măcinați de tumultul din străfunduri, gândim și acționăm bazați fiind doar pe elemente concrete, nu pe sentimente. Sentimentele ne pot doar ghida, dar nu ne vor duce la destinație. Iar omul își dorește mereu să ajungă undeva, chiar dacă imediat ce a ajuns vrea să schimbe peisajul.
Mama își iubește copilul, dar adevărata ei menire e să-l abandoneze lumii, nu să-l țină în brațe toată viața. Prietenul cel mai bun îți rămâne aproape, dar cu prețul (uneori greu de suportat pentru amândoi), de a nu putea străbate niciodată distanța aceea infimă, dar deloc de neglijat, de la unul la celălalt. De aceea el va pierde întotdeauna bătălia mută cu aceia care, neavând nevoie să-ți rămână doar aproape, se pot cuibări fără teamă în brațele tale și pot deveni una cu tine, chiar dacă numai pentru o clipă. Ce s-ar întâmpla oare dacă, într-o bună zi, sateliții ar cădea de pe orbită? Probabil că universul ar fi, dintr-o dată, mai puțin frumos și mai puțin enigmatic.
Așa că, din păcate, muzica ce m-a lăsat fără cuvinte se dovedește a fi doar un drog pentru simțuri. Simțurile au fost dintotdeauna în război cu simțirea. Când răsculate, când ațâțate, simțurile nu pot fi potolite decât pe limba lor. Simțirea le dă viață, dar numai atât. Nu le învață să și zboare. Sau, dacă totuși le învață, nu le și ridică de la sol. Zbaterea de aripi e doar a lor, a simțurilor. Simțirea contează întotdeauna prea puțin în ecuația frigidă a lumii. E o biată constantă. Nelipsită, ce-i drept, dar totuși o constantă. Lumea aparține însă variabilelor. Ele sunt cele care ne încântă și ne seduc. Ele sunt cele care dau formă curbelor. Până la urmă, pe altarul lor ne jertfim. Constantele au doar rolul de a muta puțin, mai aproape sau mai departe, punctul terminus – inflexiunea paradisului.
Noi nu de îngeri avem nevoie, ci de Paradis. Îngerii sunt doar un mijloc de transport spre Acolo.
😎
Mă simt măgulit!
Draga Grid, diferenta dintre Dumnezeu si diavol este imensa: Dumnezeu este iubire, in starea ei cea mai pura, iar diavolul este ura. Ura poate sa fie precedata uneori de iubire (Lucifer este un inger decazut), precum si iubirea se poate transforma in ura, dar asta doar in conditiile in care ea nu a atins nivelul suficient de puritate.
Diferenta dintre ura si iubire este aceea ca ura distruge si iubirea inalta.
Dumnezeu este armonie, iar diavolul haos. Nu sunt asemanatoare deloc, nu crezi ?
Dumnezeu şi diavolul sunt simboluri ale unei existenţe spirituale. Binele şi răul nu vor fi niciodată doar bine sau doar rău. Binele şi răul se completează şi se împletesc în ceea ce numim suflet (unii spun că sufletul este o extensie nematerială a minţii, a facultăţilor creierului). Binele şi răul nu pot exista unul fără celălalt, inexistenţa unuia dintre cele 2 elemente excluzând existenţa celuilalt. Crezi că ar mai exista povestea de 2 000 de ani dacă Biblia ar conţine descrierea unui Dumnezeu bun, care iartă tot şi care primeşte în Paradis pe tot omul, fie el bun sau rău? Nuuuu Lumea ar fi un haos. Conştiinţa “mântuirii universale” ar suprima frica de a face rău. Şi astfel, toţi oamenii ar face orice, fie bine sau rău, fără a avea conştiinţă sau moralitate. Nu. Biblia (şi implicit toate denominaţiunile creştine, mozaice sau islamice derivate pe marginea unor cărţi vechi) conţine povestea conflictului dintre bine şi rău pentru a inspira frica pentru ceea ce ne aşteaptă după moarte. Astfel, devenim responsabili de un fapt fals, acela că ceea ce săvârşim în această viaţă va avea mare influenţă pentru ceea ce PRIMIM în “viaţa” de după moarte. E ca şi cum ai căuta să impui unui copil ce să facă, păcălindu-l cu BauBau. Exact acelaşi lucru. Copilul devine supus şi ascultător, de frica lui BauBau.
Ce e mai rău este că Biserica a devenit nesimţită. Nu numai că păcăleşte “copiii”, dar le ia şi bănuţii strânşi cu atâta trudă pentru acadele. Şi a devenit atât de nesimţită, încât poate fi comparată cu oricare altă instituţie a statului avidă de putere şi siguranţă. Cred că ştiţi foarte bine că prin biserici se practică de mult timp minciuna, “strângerea de fonduri pentru ajutorarea săracilor” care tot vor muri de foame, cheta “pentru construirea de biserici” care nu se termină niciodată, etc etc etc
CREDINŢA în sine e un lucru bun. Aduce cu puterea autosugestiei, şi s-a demonstrat ştiinţific realitatea ei, puterea ei, efectele ei benefice. Dar CREDINŢA în ceva sau în Cineva nu are nici o legătură cu adunătura de mincinoşi perverşi care se autoproclamă conducători ai Bisericii, prin Biserică înţelegând ei mulţimea proştilor pe care îi păcălesc să aibă sentimentul vinovăţiei şi al apartenenţei.
Şi câteva întrebări pentru tine:
*Dacă Dumnezeu e Iubirea supremă (Binele absolut, Bunătatea absolută), de ce pot ajunge oamenii în iad?
* Dacă Dumnezeu a creat omul, lăsându-i liberul arbitru, de ce îl pedepseşte pe acesta când alege “răul”?
*Există vreo dovadă CÂT DE MICĂ în favoarea existenţei Paradisului sau Iadului?
*De ce mereu doctrina teologică ajunge la o ultimă metodă de convingere ce sună cam aşa: “crede şi nu cerceta”?
Postul despre Instituţia Bisericii îl găsiţi aici: Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit! Îmi place să vă urmăresc discuţia, e chiar interesantă şi provocatoare, dar să-mi fie cu iertare, e off-topic.
O să te obișnuiești. Privește-o ca pe un lucru constructiv, născut ca urmare a neîngrădirii de niciun fel a exprimării. 😉
In primul rand trebuie sa precizez un lucru: eu cred abia dupa ce m-am convins.
Nu ma intereseaza religia, nici biserica ca si institutie. Nu vreau sa discut despre mascarada care are loc acolo si da, sunt profund de acord cu tine ca iubirea pe care a incercat s-o raspandeasca Isus, s-a transformat intr-o lupta limitata, meschina, josnica pentru putere. Si mie imi este scarba de cei ce vorbesc in numele iubirii, practicand exact opusul ei.
Discutia pe tema asta este lunga si se poate prelungi la nesfarsit pentru ca niciunul dintre noi nu poate avea pretentia ca este posesorul adevarului absolut, dar am sa incerc sa fiu cat mai succinta si sa-ti argumentez de ce am incercat sa fac putina lumina in ceea ce priveste asezarea unei granite extrem de fragile intre doua notiuni foarte diferite, opuse chiar, si care ele in sine, din punctul meu de vedere, nu suporta nicio asociere.
Am fost atee multi ani pentru ca initial “credinta” mea se baza pe educatie, deci implicit pe religie. Apoi “credinta” mea s-a bazat pe argumentatia logica, pe dovezi concrete si perceptia divinului o faceam in mod cerebral. Apoi am intalnit iubirea, apoi miracolul, am invatat astfel ca Dumnezeu este iubire, am invatat ca nu putem crede cu mintea, ci cu sufletul. Majoritatea se lasa sedusi ori, din contra, indepartati de un mod de acces la Dumnnezeu, intermediat si guvernat de religie. Aici se produce greseala. Credinta este o simtire personala, o vibratie la care ai acces ori ba, in functie de nivelul tau de evolutie. Nu poti sa ajungi pe Everest daca limitele propriilor tai plamani te opresc s-o faci. Si atunci poti pretinde ce vrei, chiar si ca el nu exista de fapt.
Nu cred ca exista iad, cred ca exista doar un iad personal pe care il traim fiecare dupa cum il percepem. Cred ca exista dincolo de tot un infinit al armoniei la care poti accede doar daca esti pregatit sa o faci, altfel parcurgi diverse existente sau lumi pana cand te purifici.
Nu cred ca Dumnezeu pedepseste. Refuz sa cred ca iubirea pedepseste, eventual corecteaza. Si asta pentru ca are o viziune completa a finalitatii. De multe ori ceea ce ne apare azi precum o catastrofa existentiala se dovedeste in timp o conjuctura ajutatoare. Nu putem intelege fiindca suntem limitati, desi cred ca am fost creati fara a avea limite, din moment ce am primit liberul arbitru, aceasta dovada a iubirii supreme. Limitele ne sunt aseazate de cand suntem mici, apoi ni le asezam de unii singuri.
In ceea ce priveste dovezile… habar nu am, e posibil sa existe sau nu. Eu nu iti pot da un exemplu concret decat propriul miracol din viata mea. Mi-am dorit iubire si ea a aparut atunci cand aveam cea mai mare nevoie. Dumnezeu nu este o entitate din punctul meu de vedere, este mai degraba un generator imens de iubire la care te racordezi sau nu. Daca alegi sa nu o faci te duci in directia opusa. Iubire inseamna toleranta, bucurie, credinta lipsita de indoiala. Iubire inseamna sa poti sa accepti ca celalalt e diferit.
Dumnezeu nu are nicio legatura cu ceea ce spune biserica, regulile lui sunt trunchiate, ba chiar ignorate de catre teologie. Nu ma intereseaza opinia teologica in privinta lui absolut deloc, asa ca o sa cercetez cat oi pofti, ce oi pofti, dar in iubire, in cea mai curata dintre iubiri crezi fara sa te indoiesti. Asta e dovada ca eu personal nu am ajuns la acel nivel de evolutie la care as putea sa am certitudinea ca sunt un om credincios. Dar imi doresc a ajunge, fiindca sunt dependenta de iubire.
Blaise Pascal avea aceleasi indoieli odata si a sfarsit prin a spune: “Daca Dumnnezeu nu exista, nu pierzi nimic crezand in el, dar daca el exista si nu crezi, atunci ai pierdut totul”.
Nu stiu daca vreau sa cred pentru ca am nevoie de asta sau vreau sa cred pentru ca am fost creata cu aceasta nevoie.
Multumesc pentru provocare. A fost o placere sa discut pe tema asta.
Tony~
Ba să-mi fie cu iertare, seamănă ca două picături de apă. Credința într-unul implică credința în celălalt și ambii sunt iubiți, venerați și temuți pentru puterea lor. De asemenea, existența niciunuia nu poate fi dovedită sau infirmată. Diferența lor e doar una de ordin simbolic, dacă vrei o diferență precum cea dintre găina cu ouă de aur și ouăle ei. Diavolul nu e altceva decât o scurtătură spre Dumnezeu, adică Dumnezeu prețuit numai și numai pentru puterea sa, adică idolatrizarea lui Dumnezeu.
Chestia cu diavolul ca personaj rău, urât și plin de ură e pură anecdotă. Doar imaginea finală a diavolului, anume consecința acțiunilor sale poate fi caracterizată drept malefică, dar până în punctul acela final al catastrofei diavolul are tot timpul un chip angelic, o atitudine mieroasă și vorbe seducătoare, de unde și pericolul în a-i cădea pradă.
Idealizarea iubirii, sau a binelui în general, duce tocmai la ură, intoleranță și crimă. Sau, în caz că cel ce idealizează iubirea își înfrânează astfel de porniri, rezultatul este profunda suferință individuală, deci tot un fel de crimă, chiar mai gravă pentru că echivalează cu un act de autoagresiune.
Iubirea nu trebuie idealizata pentru ca idealizarea ei poate duce la fanatism ca orice alta idealizare, iubirea este o stare pe care alegi s-o imbratisezi atunci cand detesti rautatea, egoismul ori lipsa de armonie. Daca nu suporti toate astea, fireste ca incerci sa le schimbi in primul rand in tine.
Avem cu totii samanta raului in noi, dar ea este o varianta pe care noi alegem s-o activam. Marele pariu este sa reusesti sa apelezi cat mai putin la acest rau. De aceea binele este cel mai dificil de practicat, pentru ca este calea cea corecta.
Eu nu suport rautatea, agresivitatea, lacomia ori egoismul. Eu vreau ca lumea aceasta sa fie diferita. Pentru a o schimba, incerc sa ma las cat mai putin ademenita de acesti “demoni” atat de accesibili ce se gasesc in mine.
Dar raul nu se gaseste intr-o relatie de interconditionare cu Dumnezeu fiindca nu s-au creat unul pe celalalt, raul a fost creat ca varianta necesara omului pentru a-i respecta liberul arbitru. Omul are nevoie de prezenta raului, omul are nevoie de elemente dihotomice spre a infaptui o alegere. Dumnezeu ca si singularitate nu are nevoie sa aleaga. El este energie pura, nu energie in formare.
Pamantul (si probabil nu numai aceasta forma de existenta) este un laborator in care se dau niste teste pentru purificare. Lumea absolutului, presupun eu, se hraneste si exista din aceasta energie pura. Dumnezeu, repet ideea din comentariul anterior, nu trebuie privit ca o entitate, el este ubicuu, el este o forma nesfarsita de energie, generatoare si absorbanta.
Il putem privi ca pe un simbol, caci asta e singura modalitate prin care noi putem percepe, dar el nu este un simbol, el este un tot.
Nu am vrut sa fac atata tevatura din treaba asta cand am facut comentariul ala, dar nu regret deloc ca s-a intamplat asa. Nu putem genera confuzii, pentru ca granita dintre bine si rau este ea insasi extrem de subtire, dar asta nu inseamna ca pot fi si situate pe aceleasi pozitii.
Nu vreau sa conving pe nimeni, vreau doar sa nasc intrebari.