Dupa ce am vazut filmul, am ramas cumva… cu sufletul deschis si cu un soi de sensibilitate comparabila cu pielea proaspat bronzata…
I. e plecata in Anglia de o saptamana si mai sta inca doua! Mi-e tare DOR!… DOR!
Ma gandeam ca ar fi faina ideea unui post cu tema: CE E DORUL?
Noica il descria frumos:
“Virtutile lui sunt deosebite, cu adevarat imparatesti: e un cuvint tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvint al deschiderii si totodata inchiderii unui orizont; unul al intimitatii cu departarile, al aflarii si cautarii; un cuvint al stiutului si nestiutului, al limitatiei si nelimitatiei, al concretului si abstractului, al atractiei de ceva determinat si al pierderii in ceva indeterminat. Are o splendida suveranitate in el, dar e un cuvint al inimii numai, si nu al gindului, dupa cum e un cuvint al visului, si nu intotdeauna al faptei.
… te poarta cind spre trecut, cind spre viitor, te incarca si de regrete si de speranta, iti face uneori de indurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie si e bine sa induri. A plecat de la durere si a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a ramas prins de suflet”
Dorul?
Un sentiment care te face sa vizezi, retraiesti trecutul. Dorul se poate asemui cu starea de sevraj a unui drogat. Dorul este starea in care nu esti complet. Nu iti pasa de tine, decat de voi. Dorul este atunci cand ti-ai sfasia carnea doar sa ai dinou “drogul”.
Dorul se poate exprima mai bine în altă limbă. Dar pt. ce? Oricum nu vrem să-l simţim şi totuşi ne însoţeşte zilnic. E sentimentul acela de sufocare, când ai vrea să inspiri, dar aerul nu pătrunde în plămâni. E o stare, care începe să te consume, până te lasă vlăguit.
Doi ochi odat-am intalnit,
Negri ca neagra noapte,
Si ochii ceia m-au iubit
Mai mult decat se poate.
Dar eu pe dansii nu-i iubeam,
Nesocoteam amorul;
De chinul lor mereu radeam,
Ca nu stiam ce-i dorul.
Pe-urma-n lume-am intalnit
Ochi verzi ca fundul marii:
Si-acei, sarmanii, m-au iubit
Cu focul disperarii.
Dar nici pe dansii nu-i iubeam,
Dispretuiam amorul;
De lacrimile lor radeam,
Ca nu stiam ce-i dorul.
Doi ochi in fine-am intalnit,
Albastri ca seninul;
Pe-acestia i-am iubit
Si-am invatat suspinul
Dar in zadar: nu ma iubeau,
Se razbuna amorul!
De chin, de lacrimi ei radea:
Atunci aflai ce-i dorul…
Versuri: D.C. Moruzi!!
…este amintirea clipelor frumoase petrecute impreuna. este fluturasul din burtica ce nu te lasa sa uitzi, este zambetul ascuns din coltzul gaurii nascut din gandul catre atunci, este hrana sufletului atunci cand nu mai potzi atinge , nu mai potzi auzii, nu mai potzi simtzi pe cei ce s-au dus. este hrana amintirilor…
dorul il simt ca pe un sentiment frumos. chiar daca uneori doare, durerea lui nu ucide! el imi aminteste ca sunt viu, ca am iubit, ca am fost drag!
Dorul e sentimentul nascut din starea noastra de incompletitudine.
Nasterea e o forma de manifestare a necunoscutului si nenumitului, dar asa dupa cum cuvantul nu este menit sa inlocuiasca ceea ce desemneaza, simbolizandu-i doar existenta, tot asa manifestarea nu este niciodata competa, sau total desfasurata. Traind pe acest pamant, respirand si avand o viata sub o anume identitate, nu suntem niciodata noi insine pe de-a-ntregul decat atunci cand fizicul nostru isi gaseste, cumva, intr-un fel oarecare, implinirea si corespondentul metafizic.
Nu degeaba se vorbeste despre “atractia contrariilor”. Orice “plus” este deja, totodata, un “minus metafizic” (si invers). Orice lucru manifest tanjeste dupa starea de “nemanifestare” de dinainte de a se naste (ironie a sortii, mai inainte am postat ceva despre tendinta naturala a oricarei fiinte vii la anonimitate si retragere in sine – despre aceasta “sete de nemanifest” era vorba).
Pe unii, care nu reusesc sa gaseasca metafizicul in lumea noastra fizica, aceasta “atractie fatala” ii doboara. Sinuciderea e solutia cea mai simpla si mai la indemana pentru “rezolvarea” rapida a acestei dileme existentiale. Iubirea e o alta cale – o forma de sinucidere care te lasa in viata. Sa te chinui, sa-ti fie dor… sa-ti lipseasca “jumatatea” pe care oricum nu o ai si pe care nici nu o poti avea, pentru ca nu ti-a fost data tie prin nastere, ci pe care eventual ajungi sa o “ai” doar cu titlu de imprumut, de la fiinta careia ii oferi si tu, in schimb, acea parte din tine care, oricum, iti prisoseste.
Iubirea e intotdeauna un act egoist, in sensul ca “dorul” de celalalt e strigatul de disperare, lansat in eter, rostit de glasul fiintarii care isi cauta Fiinta. Orice este, cauta o cale de a nu mai fi, insa nu orice cale, ci calea care sa-i permita totusi sa ramana ceea ce este. O asemenea cale exista, dar nu poate fi cautata – ea poate fi doar gasita, in masura in care orice cautare (care tine de lumea fizica, a existentei) a fost abolita si am ramas deschisi la surpriza potentiala a unei intalnri fatale pe care nu incetam sa o asteptam atata vreme cat traim.
Dorul e aceasta sinonimie a fizicului cu metafizicul, a lui “a fi” cu “a nu fi”. Nu e atat o “atractie”, caci tot ceea ce “este” este numai pentru ca, in primul si in primul rand, “nu este”. (Adica fizicul, manifestul, prin insasi natura perisabila – in timp – a existentei, nu vine pe lume decat ca expresie a ceva ce nu a fost, si in vederea propriei sale morti, de care nu poate scapa.) Asadar, nu e vorba de a fi “atras” de opusul tau, ci de regasirea lui (interioara) in prezenta cuiva care reuseste sa te “scape” de excesul tau de fiinţare (de fiinţitate, de manifestare, etc) si care sa-ti deschida, astfel, drumul spre Fiinţă (ca intregire a propriei existente in lume).
Dorul e drumul interior catre adancimile propriei fiinte. E un drum pe care-l parcurgem (si il resimtim ca “dor”) de oricate ori pre-plinul existentei noastre fizice nu isi gaseste revarsarea intr-un “gol” metafizic (eventual deschis de prezenta unei alte persoane cu care spunem ca suntem “compatibili” sau “suflete pereche”). Daca as vrea sa fiu un pic mai rece si mai tehnic, as spune ca si un aparat electric sub tensiune care nu e “pamantat” (care nu are un “ground connection”) este in “stare de dor”, sau functioneaza “in dorul lelii” (ca sa nu zic al pulii 🙂 ), in sensul ca existenta sa e amenintata de faptul ca e in permanenta parazitat de propriile productii, care nu isi gasesc un refugiu adecvat.
Ca o masina ce ma gasesc vorbind la un capat de fir (pamantat sau nu), semnez cu drak si dor,
deus ex machina 8)
Foarte frumoasa poezia andutzule 🙂
Dorul de o persoana,n viata e ceva dragut si romantic mai ales daca sti ca vine inapoi 😛 pe cand dorul de o persoana care nu mai e intre noi iti sfasie inima 🙁
Dorul doare.
Este un sentiment care, incet dar sigur, te aduce in starea de nesiguranta.Dorul de cineva, despre asta fiind vorba, te poate aduce in momentul in care sa spui ca nu mai vrei sa iubesti. Sau poate sa te sugrume noaptea in somn, tresarind de durerea lui astfel incat sa te rogi sa nu mai adormi niciodata.
Dorul este dragoste.
Dragostea doare.
Durere care este alinata tot de dor.
🙂
@Paul – parca numa asa mai inteleg unicitatea expresiei, in relatia mentionata,
durere alinata de dor
Bravo!
Love Arm’d
Love in Fantastique Triumph satt,
Whilst bleeding Hearts around him flow’d,
For whom Fresh pains he did create,
And strange Tryanic power he show’d;
From thy Bright Eyes he took his fire,
Which round about, in sport he hurl’d;
But ’twas from mine he took desire,
Enough to undo the Amorous World.
From me he took his sighs and tears,
From thee his Pride and Crueltie;
From me his Languishments and Feares,
And every Killing Dart from thee;
Thus thou and I, the God have arm’d,
And sett him up a Deity;
But my poor Heart alone is harm’d,
Whilst thine the Victor is, and free…
*fiecare avem un astfel de dor…pe care de cele mai multe ori il numim amagire,…vis,…fantoma a sufletului…, dar e un dor…si cred ca fiecare poate jura ca stie cu exactitate cand e privit de cineva, cand e incurajat, cand e strigat…ne trezim dintr-o data razand…sau plangand….tristi sau veseli…avem tot felul de trairi pe care nu ni le putem explica…e ca si cand am stii cand cineva are nevoie de noi sau noi de acel cineva fara chip…fara nume, dar despre care stim aproape tot…, iar eu personal cred in jumatatea noastra…si mai cred ca foarte multi sunt aceeia care nu si-o intalnesc pentru ca in viata caile sunt intortocheate…de multe ori cedam sa mai asteptam si facem alegeri…, dar eu cred ca acest dor fata de sufletul fara chip si nume este…dorul de jumatatea noastra…care ne este asemeni unei manusi…aproape perfecta…
Manusa de catifea peste mana de fier atunci e mai mult decat perfect andutzule. 😛 Acu mie dor…
🙁 O sa-mi fie DOR de posturile tale… Cele din august, septembrie… Si de sentimentul pe care mi-l dadea locul acesta…
Apropo’… Cuvantul DOR, nu exista, ca substantiv (cumva de la substanta?), decat in doua limbi in lumea asta! In ROMANA si in portugheza… Nu poate fi tradus fidel…
Sa fiti iubiti!
Anca, dear. Vor mai fi. I promiss. 😛
Robert, dragule,
Iti marturisesc faptul ca aseara am stat pana pe la 1 noaptea (si la 6.30 tre sa fiu in picioare, si sunt REA de somn! 🙂 ) si am revazut posturile de la inceputul blog-ului… Am avut un sentiment absolut nasol, ca acela pe care-l ai cand te desparti de cineva drag! Si NU exagerez!
Mi-ai facut O MARE BUCURIE!
SA FII IUBIT! Din SUFLETUL MEU iti doresc!
Draga Anca, ma bucur. Mult, mult. 😛
dor-dragoste-durere…si am putea continua.imi e dor si imi e bine ca vreau doar sa iubesc, imi e dor si ma doare pentru ca vreau sa fiu iubit.poate fi dorul egoist? da.pentru ca vrei ceva sau pe cineva langa tine.depinde de fiecare.celor mai multi dintre noi le este dor si ii doare pentru ca doresc ceva pt ei, umplerea golului dinlauntru.dar dorul ar trebui sa aline , pe noi ne arde, pacat ca nu ne si purifica
De aici din statul Marelui Canion va trimitem cele mai calde salutari.
Doamne, cât de frumos poate vorbi Noica…Asta cred că înseamnă geniu…cineva care poate prinde in cuvinte ceva ce simţim cu toţii.
Ce e dorul?
Nu e deloc ceva nedefinit, pentru că fiecare dintre noi îl cunoaşte şi îl recunoaşte. Poate uneori avea ca obiect ceva nedefinit şi atunci e cel mai chinuitor dor din lume…dorul de Nu Ştiu Ce…Dorul e amăgire, e speranţă, e certitudinea că exişti, e dorinţa de a retrăi sau de a trăi, de a atinge sau de a visa măcar că atingi..oameni, chipuri, locuri, dorinţe. Poate părea ciudat, dar există şi dor de dor….
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gandirea cu placere la fiinta iubita, dar departata; nu e numai simtirea unei necesitati de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorita distantei si trebuintei de ea
Subiect plin de semnificatii!?
Complmente Andutzu,ai perfecta dreptate.
dorul, cand are o finalitate, poate fi constructiv,insa cand stii ca e zadarnic iti rupe inima in mii de bucati spulberate, te rupe de realitate si te introduce intr-o lume intunecata, fara viata, fara culoare in care zambetul e doar o masca penibila. p.s. nu sunt emo