Negarea… principala trasatură a “bărbatului”. A bărbăţiei învăţate. Citind câteva rânduri, mi-am amintit de filmul “300”. Şi cum învăţau tinerii spartani să devină bărbaţi.
Erau puşi de mici să se bată, erau învăţaţi să nu aibe milă, să nu ierte, să fie hotărâţi, erau lăsaţi în pustietate ca să supravieţuiască fiarelor sălbatice şi vicisitudinilor naturii. Şi dacă supravieţuiau, erau acceptaţi ca adevăraţi bărbaţi. Nu s-a schimbat nimic.
Societatea educă masculinitatea. Suntem îndobitociţi de mici că un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Suntem învăţaţi că un bărbat adevărat nu suferă, nu are emoţii, nu iubeşte (ca o femeie), un reprezentant adevărat al masculinităţii trebuie să fie dur, nemilos, hotărât…
De aici, scuzele pentru lucruri mult mai grave din punct de vedere moral, curg de-a valma… De exemplu, un bărbat dur şi hotărât este îndreptăţit câteodată, spune “morala” societăţii, să pună piciorul în prag în familie… şi să îşi lovească părinţii, soţia, copiii, rudele…
Un bărbat adevărat este capabil să îşi înşele iubita fără părere de rău, este în stare să declare iubire veşnică în faţa altarului mai multor femei… pentru că e bărbat … şi se crede îndreptăţit. Dacă mergem mai departe cu gândul, ne putem imagina câţi bărbaţi îşi reprimă sentimentele, suferă în tăcere, astupă cu un căluş murdar gura sufletului care vrea să strige către cer. Sentimente reprimate, adevăruri construite cu grijă prin autosugestie, suferinţe înăbuşite, sentimente care ies la suprafaţă de multe ori în cele mai violente şi imorale moduri posibile… Se spun atâtea minciuni, încât nici nu se mai ştie care e adevărul. Şi fiecare începe să creadă minciunile proprii sau ale altora, din frica de împotrivire, de instabilitate.
Şi dacă vreun bărbat dă dovadă de iubire, de simţăminte înalte, de simţ artistic, de sensibilitate, de fidelitate, de milă, de blândeţe, acesta e imediat refuzat în tabloul reprezentanţilor masculinităţii. Ba chiar imaginea lui este asociată cu imaginea femeii. Pentru că ea este percepută încă de la începutul lumii ca fiind partea slabă a umanităţii, partea sensibilă, partea visătoare, care nu prea are legătură cu realul, terestrul. Partea care fără sprijinul bărbatului nu ar putea străbate greutăţile vieţii, zice-s-ar.
Sau şi mai nou, bărbaţii nu pot iubi bărbaţi. Negare. Această urzeală care a constituit mereu credo-ul oricărui mascul “feroce”. Negarea. Nu se poate. Un bărbat în primul rând nu poate iubi decât o femeie, iar apoi un barbat nu iubeşte la fel ca şi o femeie. Aceste cuvinte îmi ajung la urechi din ce în ce mai des. Doi bărbaţi? nu. Nu se poate. Şi pentru că nu se poate, ei sunt împotriva naturii, împotriva firii, împotriva moralei, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva mai ştiu eu cui… Nu. Nu se poate. Unul din cei doi trebuie să îşi asume rolul de femeie. Prin orice amănunt. Sau oricare. Aşa crede lumea, majoritatea dominată de imaginea masculinului. “Trebuie ca cei doi parteneri, care, fie, să spunem că se iubesc, să îşi asume unul din roluri… de bărbat sau de femeie” e primul gând la constatarea legăturii între doi bărbaţi. Altfel nu se poate? Se pare că lumea, chiar şi lumea gay, nu concepe că se poate…. se poate din orice punct de vedere . Şi asta din cauza aceeleiaşi obsesii a masculinului manufacturat în conştiinţa colectivă de-a lungul timpului. şi, indirect, din cauza obsesiei femininului.
Şi femininul ajunge să fie potenţat, însă numai datorită faptului că prezintă interes pentru partea dominantă a societăţii, “masculinitatea”. Femininul apare ca fiind slab, tocmai pentru că aşa vor masculii să fie. Şi culmea e că femininul s-a adaptat în timp şi în marea majoritate, şi-a însuşit rolul de “slăbiciune”. Iar dacă cineva, de o parte sau alta are îndrăzneala să considere altfel sexele decât ceea ce reprezintă ele acum, e anatema.
Ce e mai grav e că şi oamenii care ar trebui să înţeleagă cel mai bine diferenţele dintre conştiinţa colectivă şi conştiinţa personală şi să ignore împotrivirile morale ale societăţii, oamenii care stiu ce înseamnă legătura dintre persoane de acelaşi sex, tocmai şi aceştia îşi însuşesc aproape inconştient aceleaşi tabu-uri legate de masculin-feminin ale societăţii. Tocmai ei se văd în postura de a poza ca barbaţi sau ca femei în diferite decoruri mai mult sau mai puţin colorate. Niciodată nu este acceptată o cale de mijloc. Pentru că într-o lume a sexualului şi a vitezei, asta contează cel mai mult: dacă eşti bărbat (dur, puternic, nepăsător) sau dacă eşti femeie (sensibil, slab, iubitor). Astfel apar delimitări stricte între activ şi pasiv (convinşi, dom’le), termeni ce şi-au extins într-un mod cu totul ciudat însemnătatea şi în aria spiritualului. Astfel, dacă eşti dur înseamnă că eşti activ-bărbat, iar dacă eşti fricos înseamnă că eşti pasiv-femeie… şi vice-versa (cu exagerările de rigoare). Atât de importante au ajuns aceste nuanţe sexuale… atât de mult influenţează “masculinitatea” din gândul colectiv… încât ajungem să credem că dacă facem dragoste într-un fel sau altul, suntem femei sau bărbaţi, după imaginea arhetipală.
Eu unul ştiu că sunt bărbat pentru că aşa a vrut natura să fiu, şi nu din alt motiv.
Dar … şi băieţii plâng câteodată.
FireMan, dragule
Io STIU ca si baietii plang cateodata… 🙂 Si imi pare bine ca am aflat, ca am avut curiozitatea sa ma intreb si sa ma bucur.
In aceeasi ordine de idei, si femeile rad cateodata!
Kiss ya
P.S. Mie oamenii imi par frumosi si autentici cand plang… Si cu adevarat e greu sa plangi cu adevarat.
Stiu ca si baieti plang cateodata. Insa majoritatea lor nu vor pentru ca sunt sexul tare. Cred ca omul este cel mai interesant domeniu pe care il putem analiza, de aceea am remarcat ca si in melodia celor de la Holograf ca si baieti plang cateodata. Acuma eu unu am plans si cred ca faci bine dar cum se spune numai femeile plang barbatii is de fier. Ce sa spun si baieti plang cate o data cand pierde echipa favorita, cand ii pareseste prietena sau cand afla ca nu mai pot bea alcool cu duiuma.
Femeile, desi de multa vreme considerate “inferioare” , au inceput (de mai mult de 20 de ani, si mai ales in statele dezvoltate) sa actioneze exact ca adevaratii barbati de care vorbesti. Si sa “simta” exact ca ei. Asa ca acum e inca mai ambigua diferenta intre barbatii straight si cei gay.
Unde inainte, homosexualii erau de multe ori asimilati unor barbati-femei, acum ar putea sa apara o categorie in genul barbati sensibili ? (bine, in categoria asta nu se poate include toata lumea).
Pe de alta parte, tot timpul au existat unii barbati mai sensibili ca altii, fara sa fie neaparat homosexuali.
Complicat ….
lumea isi inchipuie ca homofobia e o aversiune fata de homosexuali, insa in realitate nu homosexualitatea e problema. inainte de a se naste “rolul” homosexual s-a nascut rolul “straight” (mitul “normalitatii”, ideea ca barbatul si femeia, de vreme ce sunt diferiti anatomic de la natura, trebuie sa aiba si “naturi” diferite).
homofobia se naste nu din vreo aversiune naturala fata de homosexualitate, ci din faptul ca rolul “straight” nu face bine in primul rand heterosexualului insusi, care devine nemultumit de faptul ca trebuie sa joace un rol care nu i se potriveste dar pe care e obligat sa-l joace, si atunci incearca macar sa-l impuna si celor din jurul sau, asa cum i-a fost lui insusi impus.
conditionarea sociala ne invata inca de mici copii ce trebuie si ce nu trebuie sa faca un baiat si ce trasaturi anume se potrivesc fetelor. la prima vedere, s-ar parea ca cele doua sexe difera intre ele prin felul in care se raporteaza la sensibilitate si ratiune. insa, dincolo de faptul ca in zilele noastre femeile devin din ce in ce mai rationale iar barbatii din ce in ce mai sensibili, e totusi incontestabil ca femeile si barbatii nu doar arata diferit, ci si functioneaza si “simt” lumea in mod diferit.
deci, cu toate ca suntem conditionati sa jucam rolul de barbat sau de femeie, conditionarea asta, chiar daca ar fi eliminata sau depasita, tot nu ne-ar face la fel.
or, tocmai aici e problema. cum facem ca, in ciuda diferentelor dintre noi, sa nu facem _uz_ de aceste diferente, ci doar sa le traim asa cum ne sunt date, sa ne folosim de ele fara a urmari sa profitam de pe urma lor. cred ca pana la urma este vorba de putere. puterea este cea care urmareste, in permanenta, sa schimbe ordinea naturala a lucrurilor. si chiar o schimba, ceea ce ne spune ca nu se poate lupta impotriva puterii, aceasta fiind ea insasi un lucru natural. tot efortul acesta antidiscriminare, de egalizare a sanselor si de modificare a perceptiei oamenilor asupra diferentelor care ii separa in loc sa-i uneasca, duce la o lume androgina, in care barbatii devin mai… feminini aproape fara voia lor, iar femeile se masculinizeaza.
nu stiu daca puterea de a-ti stapani lacrimile te face automat mai barbat (sau mai putin femeie), pentru ca pana la urma nu despre sex este vorba, ci despre ceea ce este controlat cu ajutorul sexului, si anume puterea – cine pe cine domina, sau – cu alte cuvinte – cine va face jocul celuilalt? tot efortul nostru de a juca un rol (sau altul) este legat de ceea ce urmarim sa obtinem.
eu cred insa ca viata ar fi mai frumoasa daca nimeni nu ar incerca sa obtina nimic si ar trai doar cu curiozitatea a ceea ce poate urma. pana la urma, cand toate planurile de viitor ti se naruiesc, ramai cu speranta ca ceva mai bun ar putea sa apara de acolo de unde nu te-ai asteptat niciodata si unde nu te-ai gandit niciodata sa cauti. abandonarea “rolurilor” pe care le jucam in viata ne poate deschide surprizei, ineditului, inopinatului. intr-un cuvant – aventurii…
Bună observaţie, FireMan … Băieţii plâng! Femeile râd … şi invers. În fond nu suntem altceva decât elemente ale aceluiaşi întreg. Cât despre iubirea a doi bărbaţi? Societatea românească (!) nu acceptă aşa ceva. E imposibil! Biserica? Se opune cu vehemenţă. Prostia cea mare, în ceea ce priveşte Biserica tocmai aici apare. Creştinismul are ca axis mundi, tocmai IUBIREA.
Mai exact, IUBIREA APROAPELUI CA PE TINE ÎNSUŢI! Acesta este crezul principal pe care creştinismul, scumpa noastră biserică îl aducea, acum mai bine de 2000 de ani, nou faţă de celelante culte religioase. Mai era desigur lipsa unor sacrificii!
Acum în schimb, degradarea a ajuns la limite insuportabile. De exemplu a IUBI un om (barbat-barbat, femeie-femeie) e un PĂCAT! Observi ce aberaţie? A IUBI … verbul creştin! se materializează prin PĂCAT (anticreştinism). Cred că o să vomit! Oricum, marii preoţi, adevăraţii credincioşi fac lucruri de genu:
http://fotoblog.ro/2006/06/03/miting-noua-dreapta-anti-gay/
Aceşti distinşi domni, nu doar că urăsc pe cei ce se iubesc, lucru foarte evident, creştin, normal, dar îi şi persecută. Interesant, nu? Al naibii!
Cât despre egalitatea şanşelor … între femei şi bărbaţi: femeile sunt inferioare, bărbaţii superiori (nu că m’ar deranja tare ;). Glumesc!!!), spune tot Magnifica Biserica Ortodoxă Română.
Mi-am permis să preiau ideea ta, din perspectivă social-religioasă, pentru că am observat că majoritatea punctelor de vedere sunt din perspectivă socială sau experimentală.
P.S. Uitaţi’vă, la linkul cu paradea Noua Dreapta!
Am sa opun citatului din Holograf un alt citat, asta doar asa ca sa evidentiez si o alta parere (si o alta muzica- mai sensibila putin si, pentru mine , mai adevarata) .
Barbatii-s facuti din carne
Femeile din otel,
Ar fi trebuit sa fie invers
Dar Dumnezeu mai greseste si el,
Femeile zic ca-s din carne,
Barbatii zic ca-s din otel,
Si de-aia e noaptea intuneric
Si viata e un hotel
E greu… e greu pentru o lume intreaga sa se debaraseze de homofobie, e greu si trist pentru ca generatii de suflete sunt sacrificate si aruncate la gunoi, e trist pentru ca fericirea sta cuibarita prin conserve de carne si pentru ca noi ca oameni suntem atat de imbecili incat sa aratam cu degetul un altul. E trist pentru ca in homosexualitate gasim o vina, o boala, un pacat si ajungi sa te consideri bolnav, vinovat si pacatos, chiar daca iubirea care iti inconjura diadema e una din cele mai pure. Ajungi singur, intr-o singuratate daruita de societate, ajungi un nimic pentru ca cei care iti sunt aproape te fac sa simti asta. E greu…
Cam asa e.