Acasă Cupluri Poveste de dragoste cu final la alegere

Poveste de dragoste cu final la alegere

309
3

Am zarit un el si o ea. Amandoi foarte frumosi. Genul acela de cuplu dupa care intorci privirea. Am vrut sa ii vad pentru mai mult timp, nu avusesem timp sa imi creez tabloul lor in minte.

Instinctiv parca, mi s-a nascut o intrebare: de ce i se spune acesteia „poveste de dragoste” si nu… „realitate de dragoste”? Cum se face ca de cele mai multe ori, realitatea o vad toti cei din jurul lor, iar povestea, doar ei doi? Povestea de dragoste, e o poveste nu-i asa? Despre dragoste.

Indragostitii de obicei locuiesc pe un taram de basm (Nu in blocul din betoane gri de la marginea cartierului) minunat unde nimic nu conteaza, se plimba de mana prin gradinile cu flori (nu pe trotuarele prafuite de langa santierul de constructii din vecini), si isi jura unul altuia iubire eterna (desi si-ar reprosa cateva lucruri „minore” insa nu o fac de dragul prezentului imbietor)… pana ce… moartea ii va desparti.

Cat e poveste si cat e realitate? Unde se termina povestea si unde incepe realitatea?

Apoi daca… ti-ai dat seama ca povestea de dragoste e doar o hrana a celor naivi, ce e de facut? Sa nu mai visezi? Sa nu mai crezi in povestile de dragoste? Sa nu il mai astepti pe Fat-Frumos (sau Ileana Cosanzeana)? Sa te izolezi de lume pentru a nu suferi mai tarziu? Sa faci compromisuri de dragul ideii de „impreuna”?

Poate intrebarea cea mai importanta dintre toate este: cat de departe e normal sa mergi?

PS: Daca ne este pe plac tragi-comicul, ne putem imagina (majoritatea dintre voi sunt convins ca o pot face fara prea mult efort) paragraful boldat la singular, caci uneori doar unul din cei doi este indragostit si traieste pe taramul de basm. Celalalt… [final la alegere]. 🙂

3 COMENTARII

  1. Chiar dacă viața unui om ar fi o carte deschisă, tot nu i-am ști povestea. Realitatea e menită să fie un acoperământ pentru poveste. Învelișul acesta protejează și trădează totodată. Protejează povestea, pentru că îi dă formă și o transmite astfel mai departe, dar o și trădează pentru că o poveste spusă e o poveste terminată, epuizată, numai bună de închis între coperțile unei cărți.

    Tot ce se naște are o poveste, și totuși ceea ce s-a născut abia dacă deschide calea spre aflarea poveștii sale. Ne îndrăgostim de o față sau de ceea ce ascunde ea? Iubim ochii cuiva sau nimicul de dincolo de ei?

    Adevărul gol-goluț e seducător ca o piele neatinsă încă. Dar Adevărul umblă mai mereu în travesti și niciodată nu-și pierde farmecul. Arareori însă, în întunericul și răcoarea nopții, Adevărul împrumută puțin din strălucirea Lunii și se dezvelește pe de-a-ntregul privirii însetate să-L cuprindă. Dar ceea ce e atât de atrăgător la Adevăr nu e nicidecum goliciunea sa, ci faptul că nu are nevoie de ea pentru a-și spune povestea. Adevărul unei povești se citește în faptul că realitatea poveștii chiar nu contează pentru ceea ce e de spus. Adevărat nu e ce atingi, ci sentimentul pe care ți-l dă această atingere. Acest sentiment vine de dincolo de obiectul atins, din însăși măsura stranietății sale.

    Cât de departe se poate merge? Dacă povestea există, te trage după sine și practic nu te poți opri, pentru că nici nu mergi. Adevărul poveștii te soarbe, te atrage, te târăște chiar împotriva voinței tale. Dar dacă povestea nici nu există, ceea ce trece drept poveste fiind doar un subset al realității, o însăilare dibace (voită sau ne-voită, deci dorită) de ițe, iscată din chiar lipsa unei povești adevărate, atunci se poate merge mai mult sau mai puțin, sau chiar foarte departe, după cât e de mare golul care trebuie umplut. Nevoia de poveste ne face să inventăm o câte o povestire pentru fiecare poveste care nu există, la fel cum se găsește întotdeauna câte o melodie care să facă să tacă, în noi, vocea fiecărei neîmpliniri.

    Realitatea, acest travesti al poveștii, traduce adevărul ei. Ne așteptăm ca faptele să traducă Adevărul, făcându-l puțin mai inteligibil pentru noi, trăitorii faptelor. Însă faima de care se bucură Adevărul nu e nemeritată, căci nimic din ce „trece” și poate fi tradus nu e Adevăr. Vrând adevărul, ignorăm Adevărul, care nu este ceea-ce-nu-mai-poate-fi-dezbrăcat ci ceea ce, dezbrăcat fiind, dispare cu desăvârșire.

    Dacă există sau nu Adevăr în spatele realității nu putem desluji privind doar realitatea. Numai povestea (sau povestirea) pe care se întâmplă (sau nu) să o trăim ne poate desluji misterul. Până una-alta, realitatea e o iluzie – ce-i drept, iluzia de care avem nevoie pentru a putea trăi și pentru ca Adevărul să aibă un chip. Dacă povestirea înfățișată de realitate ascunde sau nu o poveste adevărată asta numai zâmbetul o poate ști. Zâmbetul acela viu, nu grimasa ivită din neputința de a mai zâmbi, face cât toate poveștile din lume…

    8)

  2. cuvinete foarte adevarate. mi-au placut foarte mult, este adevarat, fiecare om are povestea lui pe care nimeni nu o stie si nu o va sti. 😉

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here