De când am reușit sa disting viața de moarte am fost fan înrăit “monogamie” (fie ca legat de obiecte sau oameni) – cât de bine posibil “dozat” față de orice bărbat care într-un punct specific a fost “in viața mea”. Inevitabil (că altfel nu abordam ideea) toate relațiile s-au stins pe culmi tragice, dramatice. In goana spre adevăr, mereu am cercetat eșecul (greșeala a fost că am “luat-o” foarte “personal”, uitând de restul procentual si de “timpuri”)
Trebuie sa admit ca am cunoscut niște bărbați minunați (dpdv. științific) – sau, așa am crezut atunci – în felul lor de a fi, în felul meu de a-i privii. A fost dragoste, a fost pasiune, a fost suferință dar nu a fost “tot” (am contorizat și aventurile de “o noapte” ca portret psihologic).
In “cursa” pentru autoconservare sentimentală, recent, totul a luat o întorsătură “fresh” astfel am reușit să elaborez o explicație destul de întârziată – mă scutea de multe traume si decepții – să fim realiști, toți avem psihoze generate de eșecuri, indiferent de natura acestora.
Cred în iubirea la prima “vedere”. Cateodată e suficient doar o voce, un accent sau zambet, o idee, ceva fonetică si cateva linii (nu, nu dalea de baga in nas) mari să-ți spui “damn, da’ chiar pot sa-l iubesc”. De aici înainte, “tot” poate sa fie sau nu; pană la urma o relație care devine “relația” este rezultatul a două alegeri, partiții.
Si acum “marea” teorie: particularitatea relației care devine “relația” are la bază un singur concept: contopirea – “și cei doi s-au facut una(unul)”. Fără această particularitate sau devotament mutual, fără precizia unui motor de “mare viteză” care gonește și la 60C și la -60C, și cu benzină sau fară, dragostea nu e “destulă”. Apare nevoia viziunii reciproce, de proiectare si elaborare. Iubirea, indrăznesc să spun căsătoria, nu trebuie sa fie (bătut in cuie) rezultatul unor situații dramatice scoase de prin te miri ce filme sau romane – în schimb implică lăsarea de sine, reciprocă. Exact ca într-o republică idealistă (nu comunistă, nu)– “eu uit de mine și am grija de tine, tu uiti de tine și-ti dai viața pentru mine”. In totdeauna trebuie acționat in fondul gândirii genuin umană – real umanistă – și niciodată în sensul (jegos) de: ei lasă că îl înșel și gândeste el uman(ist). Nu, nu. Căsătoria, iubirea, toate chestiile astea nu pot fi substituite de finanțe, carieră, mașini, aventuri sau imobiliare. E chiar un chez serios.
Un bărbat sănătos la cap (cred eu) realizează ca oricât ar avea și oricâte va realiza in scurta sa existentă, valoarea finală, fară o altă “pulă” lângă el care să crape capu’ cuiva, oricui, pentru el, să-l țină in brațe, sa-l iubeasca chiar dacă nu are ce mânca sau imbrăca, dacă e frig sau paradis, sa-l ridice si sa-l pună pe picioare este zero.
Orice avion, are măcar două motoare – nu există zbor “singular” – și chiar dăca reușești cumva sa menții cursa “pe” un singur motor (cu grave tulburențe), cum rămâne cu flapsurile? – să nu deschidem subiectul trenului de aterizare, navigație și alte “d-astea”.
Aceasta este adevărata esență a naturii umane, a vieții: nu este nimic josnic în a impărții viața cu un alt bărbat (doar unul, nu doi, nu trei – una bucată)
Singura cale de a supraviețuii “înecului” este cu un salvamar pe care la rândul tău să fi dispus, să mâhnești, să crăpi; să nu te oprești până reușești să îl salvezi, oricât ar costa. Implicit, asta jura și el.
Minimalist, am acoperit tot. Nu este necesară irosirea vieții în căutări interminabile spre explicații fară valoare, sens finalmente contradictorii. Că e plăcut sau nu, dimensiunea omului este limitată – așa că realismul este crucial. Construcția finală, unică, este iubirea.
Scurt pe doi, doar în doi.
Smog
*Evident, asta e “vizuina” mea nu sariți cu furca la mine.
**Nu, nu sunt fanatic și nici nu dețin adevărul absolut.
***Exemplele sunt trase rău de păr, știu.
****NU mai redactez in viața mea cu diacritice.
Haddaway – Life
Nu ştiu cât mai există printre oameni ideea de a renunţa la tine însuţi în favoarea celuilalt, să te dedici trup şi suflet. Această idee e aproape absurdă, deşi e cât se poate de vitală, umană şi… posibilă. Şi oare câţi iau ideea unei relaţii în serios, în adevăratul sens al cuvântului în care cei doi devin una: fizic, emoţional, sau social.
Foarte fain exemplul cu avionul. De nu bârâie amândouă motoarele, prăbuşirea e inevitabilă.
P.S. Chiar aşa de extenuante sau frustrante au fost diacriticele? 🙂
Totu’ sta la baza societatii moderne. Nu religia sau economia au salvat cat de cat stabilitatea sociala ci ratiunea. Plus ca singura cale prin care un individ isi poate salvza intr-un punct specific “pozitia” sau locul, este sa salveze pozitia celuilalt. Serviciu civic.
Da, urasc diacriticele 🙂
Şi totuşi iubirea este dincolo de raţiune.
‘Unde dragoste nu e nimic nu e’, tra-la-la-laaaa, tra-la-la-la… ‘ 😆
Pai ratiunea spune sa iubesti, ca altfel te duci Dracu. Uita-te la oamenii astia la 40 50 de ani “single”. Nu ma refer la cazurile speciale, sau care au ales sa fie asa din motive profesionale / circumstantiale. Vorbesc de oamenii “normali” platitori de taxe. Personal nu vad ceva “vai” in asta, insa nu pot sa neg sechelele singuratatii care ii stapaneste. Ca un prius in abu dabhi. Nepotrivit.