No menu items!

Paragraph 175

Acelasi autor

Despre iubire și alte bălării…

Vineri dimineaţă. Prea dimineaţă. Plouă mocăneşte, continuu, trist. Sorb cu nesaţ din cafeaua cu lapte pregătită de partenerul meu înainte de a pleca la...

Mai suntem oameni?

Ieri s-a stins un om pe care am avut prilejul (a se citi onoarea) să îl cunosc. O tragedie incontestabilă. Lume îndurerată. Dar nu...

Cum a apărut Crăciunul?

De fiecare dată când vine vorba de tradiţii, încerc să înţeleg tradiţiile... Aşadar, ce este Crăciunul şi cum a apărut? Înainte de toate, astrologic vorbind,...

Ce presupune socializarea pentru gay?

Am fost binecuvântat de soartă să călătoresc destul de mult, deşi – drept este – în interes de serviciu, şi – ca orice poponar...

Purple Club (București)

Later edit (14.04.2012): aprecierile pozitive de mai jos erau valabile la data scrierii recenziei (deci, până pe 6.iv.2012). Din motive evidente (vezi comentariile #25...
Rzv
Rzv
Nu am avut niciodată pretenţia că am scris ceva de valoare inestimabilă, sau nici măcar ceva nou; am scris însă ceea ce am simţit, ce au însemnat alţii pentru mine. Sunt un om în adevăratul sens al cuvântului? Sunt oare un bun prieten? Nu ştiu, şi nu voi afla cu certitudine nicicând…

Urmare a discuţiei lansate de Roy prin prezentarea filmului Bent, am dat peste acest documentar (Paragraph 175) (pentru că, de la început atrag atenţia că nu este film artistic) dedicat persecuţiei homosexualilor în perioada nazistă.

Sub regia lui Rob Epstein (deţinător a două premii Oscar pentru „Cel mai bun documentar”) şi a lui Jeffrey Friedman, narat de Rupert Everett, documentarul este bazat pe o serie de interviuri realizate de istoricul Klaus Müller cu supravieţuitori ai persecuţiei bazate pe infamul paragraf 175. Documentarul a câştigat în perioada 2000-2002 multiple premii internaţionale, dintre care amintesc doar Festivalul internaţional de film de la Berlin şi Sundance.

Codul Penal german din 1871 prevedea, la paragraful 175, că „actele sexuale anormale comise între bărbaţi sau între oameni şi animale se pedepseşte cu închisoare; se poate recurge însă şi la pierderea unor drepturi civile”.

Nu voi povesti subiectul documentarului: vă las plăcerea să îl descoperiţi singuri. Voi povesti disparat însă câteva dintre evenimentele care sunt comentate în cadrul acestuia şi le voi presăra cu câteva capturi de imagini din documentar: ştiu, nu este o recenzie obişnuită; însă nici acest documentar nu este unul ca oricare altul… Ca melodie de ascultat, recomand de pe coloana sonoră pe  Marlene Dietrich – Falling in Love Again:

Dacă nu vă plac spoilerele, ar fi cazul să vă opriţi aici!

Magnus Hirschfeld, prim activist pro-LGBT

Primul Institut de sexologie a fost fondat în 1919 în Germania de către Magnus Hirschfeld; aici a avut loc prima operaţie de schimbare de sex în anii ’30 (Hirschfeld definind pentru prima dată în istorie termenul de „transsexualism”). Hirschfeld a fost nu numai un pionier al cercetării în sexologie (institutul similar fondat de A.C. Kinsey, care a făcut obiectul unui film artistic, a luat fiinţă abia după al doilea război mondial, în 1947) sau al activismului pentru drepturile LGBT, ci şi „un socialist, un evreu şi un homosexual” – o combinaţie fatală în acele vremuri tulburi; cu toate acestea, Hirschfeld s-a stins – ironic – în fix ziua celei de a 67-a aniversări, în exil (Nisa, Franţa, 1935).

Organizaţiile de tip „cercetaşi” pentru tineret, care reuneau tinerii pentru celebrarea naturii şi a frumuseţii corpului uman, au fost pervertite în Hitler Jugend (organizaţii politizate de pregătire paramilitară).

Acela sunt eu, acela este prietenul meu din New York… A fost primul meu iubit „exotic”… povesteşte nostalgic despre tinereţile sale Albrecht Becker…

Homosexualii erau aproape siguri că nu vor păţi nimic, pentru că unul dintre înalţii demnitari era unul de-al lor”.

Ernst Julius Röhm, fondatorul Sturmabteilung(SA) – gruparea paramilitară premergătoare SS-ului şi care a jucat un rol cheie în ascensiunea la putere a lui Hitler, era homosexual. Röhm era unul dintre puţinii care se tutuiau cu Hitler şi acesta din urmă l-a apărat la primele dezbateri publice despre homosexualitatea lui Röhm (vezi definiţia dată de Hitler:  SA “nu este o instituţie pentru educaţia morală a tinerelor domnişoare gentile, ci pentru formarea de luptători antrenaţi. (…) viaţa privată nu poate face obiectul analizei decât dacă contravine principiilor de bază ale ideologiei Socialist Naţionale“).

Röhm a căzut în dizgraţie după „Noaptea cuţitelor lungi” (urmare a opoziţiei exercitate de Göring, Goebbels şi Himmler, Hitler îl arestează personal pe Röhm în 1934, la câteva zile după arestare punându-l pe acesta să aleagă între sinucidere şi execuţie).

Gad Beck povesteşte despre prima sa vizită într-un local pentru creştinii gay după începerea persecutării homosexualilor; cea mai frapantă senzaţie a fost cea de teroare, toţi privind temători la spre fiecare nou-venit. Libertatea şi fericirea de altădată dispăruse: barul era unicul care rămăsese deschis pentru a permite adunarea într-un singur loc a homosexualilor, pentru a putea fi arestaţi fără efort (tactică folosită ulterior şi pentru locurile de întrunire a evreilor).

Protagonist al documentarului, povestind despre tinereţe

30 ian 1933: Hitler devine cancelar; o lună mai târziu ordonă închiderea tuturor locurilor de întâlnire ale homosexualilor. Patru zile mai târziu (27 februarie 1933) Reichstagul, clădirea legislativului, este în flăcări; apar zvonuri cum că incendiatorul ar fi fost, de fapt, amantul lui Röhm. Episodul este folosit în scop propagandistic de Hitler, care primeşte astfel de la guvern puteri excepţionale. Primul lagăr de concentrare de lângă Dachau începe să-şi primească primii „oaspeţi”.

Incendierea cărţilor considerate periculoase

 

Citat din Himmler

Pe 6 mai 1933 are loc distrugerea institutului de sexologie condus de Dr. Hirschfeld (care scapă de arest fiind în străinătate); patru zile mai târziu colecţiile de carte din librăriile institutului sunt incendiate; ard mii de cărţi în acea zi sub pretextul că sunt scrise de evrei, sau homosexuali, sau alte categorii care periclitau superioritatea ariană. Începe persecutarea homosexualilor, văzuţi de Himmler ca o „plagă” care „privează Germania de copiii pe care i-i datorează” (vezi foto). Homosexualitatea a fost văzută de nazişti ca o boală contagioasă care infecta sângele tineretului arian.

În 1935, cu prilejul aniversării unui an de la moartea lui Röhm, paragraful 175 este rescris; intenţionat se omite lesbianismul (lesbianismul este văzut ca o maladie temporară, vindecabilă – femeile fiind preţuite pentru că puteau zămisli viaţă; undeva în documentar se precizează că au fost documentate doar 5 victime lesbiene ale nazismului). Conform noii versiuni, era suficientă o simplă acuzaţie, o simplă aluzie pentru arestarea bărbaţilor conform acestui paragraf. Germania de Est a păstrat această versiune a paragrafului 175 până în 1958; Germania de Vest – până în 1969. La terminarea războiului, persoanele persecutate de nazişti pe baza paragrafului 175 au fost considerate criminale – până la finalul secolului ne-fiindu-le recunoscut legal statutul de victime ale regimului nazist. Heinz Dormer, unul dintre protagoniştii documentarului, a fost ulterior arestat în repetate ocazii în anii ’50-’60 în baza aceluiaşi temei legal…

Schirmeck, Mauthausen, Auschwitz şi multe altele sunt numele despre care veţi auzi în acest documentar; sunt locurile în care au pierit peste două treimi dintre homosexualii arestaţi – nu în camerele de gazare, ci epuizaţi prin muncă sau ca victime ale experimentelor pseudo-medicale efectuate asupra lor în încercarea de a le vindeca homosexualitatea.

În faţa mea s-a întâmplat: moartea lui Jo, prietenul meu. A fost condamnat să fie ucis şi mâncat de câini (…) la Schirmeck, (…) şi nu pot uita asta” povesteşte Pierre Seel…

Gad Beck, evreu şi homosexual, povesteşte despre iubirea vieţii sale

În acele vremuri mi-am găsit marea iubire: Manfred. A fost o iubire dramatică. Într-o noapte am mers la el acasă, să petrecem noaptea împreună. Acolo era doar fratele său. Unde este Manfred? A fost arestat cu toată familia. (…)

Am luat o uniformă de la fiul şefului lui Manfred şi m-am dus la vechea mea şcoală, unde erau reţinuţi. Am intrat cu „Heil Hitler! Trebuie să văd ofiţerul superior”. Iar tipul de la Gestapo îmi spune: „O să îl aduci înapoi, da?”. La care eu răspund „Cum altfel? Doar e evreu!”. Şi am ieşit cu Manfred din clădirea şcolii.

Iubitul lui Gad Beck

După 20-30m (încă îmi aduc aminte cu precizie locul respectiv) i-am dat 20 de mărci şi l-am trimis la casa unchiului meu. „O să îl sun şi ne întâlnim acolo”.

El se opreşte şi îmi spune, foarte calm: „Nu pot să vin cu tine, Gad. Dacă îmi las familia bolnavă acum, nu voi mai fi liber niciodată. Trebuie să merg alături de ei. Sunt singurul care sunt mai în putere.” Fără să îşi ia “la revedere” se întoarce, şi intră înapoi în clădirea şcolii. Iar eu am plecat în direcţia opusă, incapabil să gândesc, dar conştient că ceva s-a rupt iremediabil atunci… (Gad Beck)

De ce am ales să îmi formulez astfel recenzia dedicată acestui documentar? Pentru ca, dacă sunt incapabil să vă provoc să îl urmăriţi, să vă aduc măcar la cunoştinţă anumite poveşti, anumite personaje pierdute sub colbul vremii. Pentru că au trăit, pentru că au suferit şi pentru că nimeni nu pare să dorească să le audă povestea…

Nimeni nu a dorit să audă de noi…
Previous article
Next article

21 COMMENTS

  1. RZV esti bestial, daca tinea si melodia cat am citit eu tot … dar hai ca devin carcotas, poate sunt ochii mei obositi si au citit mai incet, ect.

    O parte din ce ai spus stiam si eu, iar ce nu stiam am aflat intr-un mod captivant.
    Este trist ca astia mici, mare parte din ei nu-i intereseaza povesti de gen, care sunt in fapt istorie.
    Dar poate asa trebuie sa se intample, NU?
    Altfel cum de s-ar mai repeta istoria?

  2. De fapt, expresii gen „nimic nou sub Soare” și „istoria se repetă” pot fi spuse în mod negativ în unele contexte și în mod pozitiv în altele.

    Problema e că cei care nu sunt interesați de istorie întotdeuna vor perpetua cele două expresii. Originalitatea e un concept fals atâta vreme cât cei care se cred originali sunt de fapt cei care urmează spiritul de turmă. Nu trebuie să te uiți la vorbele lor, ci doar la faptele lor.

    Îmi pare rău că nu am nimic de spus în legătură cu acest documentar, fiindcă nu l-am văzut, dar tare aș vrea să-l pot vedea cu subtitrare (fie în română, fie în engleză), nu mă pot descurca fără, chiar dacă filmul e în aceeași limbă cu subtitrarea.

  3. RobertG: mulţumesc de aprecieri, dar nu le merit eu – le merită Sharon Wood (responsabilă de scenariu), le merită oamenii care au suferit acolo – care au îndurat multe şi care au avut curajul să povestească. Le merită (şi am uitat să includ asta în story) şi ceilalţi 2 homosexuali supravieţuitori cunoscuţi, care nu au avut curajul să povestească. Singurul meu merit este că am găsit filmul şi i-am dedicat timpul necesar pentru a extrage capturile de ecran şi a transcrie o parte din poveste aici, pentru a găsi corelaţii (link-uri) pentru evenimentele. Deci, că l-am supus atenţiei. Pentru că, sincer recunosc, marea majoritate sunt parafrazări sau citări din documentar.

    maykey, mă bucură totuşi că există şi oameni care încă se mai apleacă asupra trecutului. Iar de sunt cei tineri dezinteresaţi de ceea ce a fost, este în egală măsură vina lor (că nu vor să ştie) şi vina ăstora mai bătrâni (că dintotdeauna ăi mai bătrâni tre’ să dea lecţii de viaţă – chestie pe care nici noi nu o mai prea facem). Şi, ca să îmi fac auto-dafe: dacă nu era discuţia cu Roy Cohn vizavi de ce nu îmi place la Bent, nu mă apucam să caut despre WW2 şi homosexualitate. Pentru că, tre’ să recunosc, astea sunt chestii aflate şi digerate ieri. Ieri l-am văzut prima dată, ieri l-am revăzut pentru a digera şi extrage datele de mai sus.

    Queeditch, în marea majoritate este subtitrat în engleză (persoanele intervievate sunt vârstnice şi au defecte de vorbire pronunţate); nu este subtitrată partea narată de Rupert Everett – care are o dicţie incredibil de scolastică (fiind britanic şi actor de teatru). Există totuşi întotdeauna pe dvd-uri şi varianta de subtitrare “English – for the hearing impaired / hard of hearing”.

    Maribad, google it! S-au inventat motoare de căutare (http://ro.wikipedia.org/wiki/Motor_de_c%C4%83utare)… DarkQ este blog şi nu server de filesharing, şi nu încurajează aceste practici! 😆

  4. Ce chestie, în urmă cu o săptămână îmi notasem acest documentar în lista de „must see”, împreună cu un altul celebru, „Tongues untied” (1989), cele două fiind în lista celor mai bune documentare ale tuturor timpurilor. Dar mă bucur enorm că l-ai vizionat, Răzvan, pentru că ai darul de a ațâța dorința de cunoaștere a celor care te urmăresc.
    Frumos articol!

  5. Salutări tuturor! Am văzut documentarul şi îl recomand. Motivele care m-au împins sunt două şi sunt simple: sunt istoric şi sunt gay. 😀 În documentar sunt atinse mai multe corzi sensibile ale istoriei universale şi ale istoriei mentalităţilor privind minoritarii (aici homosexualii). Persoanele sunt bine alese, unele m-au făcut să zâmbesc prin modul de narare, altele m-au impresionat până la lacrimi (sincer). Pentru asemenea documentare merită să cercetezi, ca nu numai istoria în ansamblul ei să nu se mai repete (deşi e repetitivă), ci să prevenim acte asemănătoare în prezent. Pentru interesaţi este un “must see”!

  6. Nah, sa va mai cumparati chestii de la IBM – Lenovo, ca tot indexau cu tehnologia produsa de ei jidanii evreii si poponarii.

    Eu blamez sua SUA pentru conflictul din Europa, in special tensiunile actuale. Si pe Europa ca e o pizda, ca de obicei. Si inca sunt mahmur si artagos.

    Rzv edit: explicaţia în comentariul următor.

  7. Mihai, mulţumesc de susţinere!

    Smog, ai face bine să fii evreu! :p
    Spun asta pentru că, dacă accept ca poponar peiorativul anterior menţionat ca (auto)ironie, nu mi-aş dori ca acest articol şi comentariile aferente lui să poată fi interpretate ca antisemite.

  8. Nu sunt antisemit. Sunt printre putinii oameni care mai lasa un buchet de lalele la memorialul holocaustului. Asadar, imi permit.

  9. smog, te rog pentru a nu denatura mesajul să accepţi modificarea – ca un favor pentru mine.

    Referitor la SUA, îţi împărtăşesc punctul de vedere d.p.d.v. al respectului datorat.
    Convenţia pentru abreviere la majusculă impune însă folosirea de majuscule. Nu aveam de obiectat la “statele unite”… “sua” tind să îl percep sistematic ca un “sau” dactilografiat greşit :p

  10. Felicitari Razvan! Recenzia ta mi-a adus aminte de criticul de film Irina Margareta Nistor. Esti bun!

  11. Arcangelo: e doar relatarea a ce s-a petrecut in trecut… a trecut juma’ de secol de atunci :))

    Avocatus: nu sunt sigur ca imi place comparatia: e in varsta, e grasa, e femeie :)))

  12. Razvan te bat daca nu esti de acord cu mine 🙂
    M-am referit la profesionalismul ei si nu la aspectul fizic.

  13. Avocatus…
    cand spui unui ghei cea ce ar putea fi interpretat ca “esti baba / grasa / efeminata,…. IQ-ul tinde asimptotic catre zero… :))

    PS: multam de compliment, nu-s nici pe departe profi…. ah, si mai sus glumeam 😉

  14. Am apucat să văd și eu documentarul, care e într-adevăr o întreprindere unică – de mare valoare – sub mai multe aspecte.

    În primul rând este vorba despre vârsta venerabilă a subiecților documentarului și de extrem de îndelungata perioadă de timp în care ei au trăit sub povara unor amintiri mai mult decât dureroase, pe care nu au avut curajul (sau puterea) să le împărtășească cuiva – nici măcar celor apropiați.

    În al doilea rând, filmul aduce în discuție natura înșelătoare a discriminării, care nu este un simplu efect al puterii, de vreme ce discriminarea persistă și produce efecte atât în rândul celor discriminați, cât și în sânul puterii. A fi evreu și homosexual (eventual și femeie) era o alăturare intolerabilă, iar a fi nazist și homosexual era de neconceput (necesitând o schimbare imediată de doctrină). Discriminarea devine un lucru cu atât mai dureros cu cât cei care o practică îți sunt mai apropiați.

    În al treilea rând, realizatorul acestei serii de interviuri pe muchie de cuțit reușește să surprindă în mod admirabil, dincolo de limita naturală dintre viață și moarte (evidentă la acești oameni care, vorbind, își așteaptă deja sfârșitul), tocmai felul în care moartea reușește să se insinueze și printre cei vii.

    Frica de oameni, ascunderea în fața celorlalți și față de sine însuși, dar și asumarea riscului de a vorbi fără teamă conduc, toate, la un fel de acceptare senină a implacabilului, dacă nu chiar la o îmbrățișare a acestuia. Tristețea inerentă unui stil de viață care se vrea “vesel” – evidentă prin getto-izarea prematură a aderenților, adunați în cluburi de profil – vorbește de la sine despre rădăcinile adânci ale discriminării, mai adânci decât își poate cineva închipui.

    Nu în cele din urmă, documentarul atrage atenția asupra faptului că nici măcar un război devastator nu e capabil să ștergă prejudecățile, discriminarea părând a avea propriile sale resorturi în conștiința umană, iar modificările legislative și reparatorii ascultă de cu totul alte considerente decât de cerințele progresului sau ale civilizației.

    Dacă un oraș atât de “gay-friendly” precum era Berlinul antebelic a putut să devină – aproape peste noapte – un infern homofob și să rămână astfel câteva decenii după terminarea războiului (permițând, de pildă, ca unii dintre ex-purtătorii triunghiului roz de la Auschwitz să fie rechemați după război pentru executarea pedepsei cu închisoarea în baza aceluiași infam paragraf 175), la ce ne putem aștepta în continuare?

    Legile se dovedesc de multe ori retrograde în spiritul lor (și inadecvate stării de fapt în litera lor), însă nu legea în sine face legea unui stat ci fervoarea aplicării ei. Uneori, numai inerția sau rezerva mentală a populației face ca o lege inadecvată să nu producă efecte devastatoare. Greutatea unei legi e dată, de aceea, de opinia publică care-i reclamă sau nu aplicarea. Felul în care opinia publică urmează chemarea politicului este o altă chestiune, pe care nu o vom discuta aici.

    O mențiune specială se cere făcută despre Institutul de sexologie (“Institut für Sexualwissenschaft“) creat de Dr. Magnus Hirschfeld, care a fost adevăratul pionier al sexologiei (cu mult înaintea lui Kinsey, în Statele Unite). Dispărut prematur, cu arhive cu tot, asemenea Bibliotecii din Alexandria, acest institut de specialitate a avut totuși șansa supraviețuirii unora dintre colaboratorii și fondatorii săi, care să-i spună povestea.

    Probabil, pentru a avea o imagine mai completă asupra problemei în discuție, ar trebui vizionat și filmul “The Einstein of Sex” din 1999, care descrie munca și ideile novatoare ale lui Hirschfeld (acest film artistic având și certe valențe documentare), precum și un film foarte vechi, “Different from the Others“, din 1919, o producție la care a contribuit în mod direct chiar Dr. Hirschfeld, această producție supraviețuind doar fragmentar terorii naziste, fiind ulterior recuperată în mare parte și remontată pentru difuzarea sa în masă.

    Și când te gândești că nu era decât un simplu paragraf… care a avut și el istoria sa:

    http://en.wikipedia.org/wiki/Paragraph_175

Comments are closed.

Vezi si...

Pasiuni bolnăvicioase

Sunt în cantină şi îmi mănânc supa de unul singur, la o măsuţă pierdută între alte zeci populate de grupuri de prieteni povestind şi râzând împreună. La un moment dat trece o fată pe lângă mine şi observ cu colţul ochiului cum se opreşte brusc şi coteşte spre o...

Articole din aceeasi categorie