Acasă Cultura Filme cu tematica gay Eyes Wide Open (2009)

Eyes Wide Open (2009)

316
10

Eyes Wide Open (2009), filmul de debut al regizorului evreu Haim Tabakman, este o explorare a conflictului dintre sexualitate și obligațiile religioase. Plasat într-un mediu de extremă religioasă din Ierusalim, filmul, scris de Merav Doster, dă cam aceeași greutate ambilor poli ai acelei bătălii.

Filmul nu caută să sensibilizeze privitorul abuzând de religie sau sexualitate, tratând ambele elemente cu respectul cuvenit. Credința poate consola și restrânge iar sexualitatea poate aduce confuzie și plăcere.

Între acești piloni se zbate Aaron (Zohar Strauss), un om recunosut ca și tzaddik (un om neprihănit) în mica comunitate din care face parte.

[box type=”1″ align=”right”]

Eyes Wide Open

An: 2009

Durata: 91 min.

Regia: Haim Tabakman

Cu: Ran Danker, Tinkerbell, Tzahi Grad, Zohar Strauss

[/box]

Începutul filmului ni-l prezintă pe Aaron în postura unui bărbat trecut de 30 de ani, hotărât, ușor melancolic care își trăiește viața (pe care ulterior o numește moarte) fără a crâcni. Viața lui Aaron se împarte între familia sa, credință și măcelăria pe care o conduce.

Această rutină este deranjată în momentul în care un tânăr, Ezri (Ran Danker), sosește la măcelăria lui Aaron, căutând un refugiu în timpul unei ploi torențiale. Ezri caută atât un loc de muncă cât și un loc unde să stea. Aaron se oferă să-l ajute, fiind amabil cu el, motivând că ajutarea unui suflet rătacit aduce binecuvântare.

Filmul nu îl prezintă neapărat pe Aaron ca pe un fanatic religios, cu mai degrabă ca pe un om care știe că rebuie să se supună la rându-i unor reguli pentru a-și trăi liniștit viața.

De asemenea ideea păcatului este puțin dezvoltată, punându-se întrebarea dacă suntem cu adevărat aproape de Dumnezeu în condițiile în care ne autodistrugem pe parcursul evluției relației dintre noi și divinitate. Un alt aspect evident este segregarea pe sexe în societatea evreiască.

Eyes Wide Open abundă de… finețuri. Relația dintre cei doi este timidă, chiar rece – la început. Pe măsură ce Aaron realizează că sentimentul care îi încarcă sufletul este reciproc, își dă frâu liber impulsurilor: vine la măcelărie într-o seară (la mansarda căreia locuia provizoriu Ezri) sub pretextul că a uitat ceva. Mai încolo, după ce relația dintre cei doi a prins contur, Aaron „uită” să își trezească ucenicul după o noapte petrecută împreună.

Pe măsură ce relația dintre cei doi devine mai vizibilă, măcelăria este vizitată din ce în ce mai des de „Patrula Purității”, un grup de tineri extremiști care „au grijă” de cei păcătoși.

Aaron se simpte prins între două lumi riscând să piardă singura lume pe care o cunoaște sau chiar pe sine spunând la un moment dat, întrebat fiind de rabin ce reprezintă pentru el Ezri: Mă simt în viață acum. Înainte eram mort.

Este de lăudat faptul că Eyes Wild Open nu este o melodramă și că nu s-a permis percepția credinței ca o inflexibilitate morală.

Eyes Wide Open reușește să fie original și să abordeze homosexualitatea dintr-un alt punct de vedere decât cel cu care probabil că este obișnuit publicul filmelor de acest gen. După cum spuneam, filmul abundă de detalii, mici subtilități și un decor extraordinar (bine, o să vedeți peisaje bacoviene din plin, dar e splendid decorul dacă îl gustați).

Nu vă spun cum se termină pentru că poate vă determin să-l vedeți. Merită văzut. E unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut.

Îl găsiți aici, subtitrarea e în limba engleză.

Articolul precedentKaboom (2010)
Articolul următorUite ca nu e chiar atat de rau!
Se pare ca si robotii se imbolnavesc. Nu as zice ca se scurtcircuiteaza. Dar pot aparea polipi sau tumori in circuit, de rezistenta infinita, care denatureaza auzul si vazul, de alfel divin in “multiplexitatea” sa. Asa au aparut noile masinarii. O masina bolnava (faza nasoala e ca masinile chiar daca sunt bolnave, nu mor), imperfecta, si zgomotoasa, ce emite pe frecvente periculoase si oscilante.

10 COMENTARII

  1. Clar că nu l-am văzut, că atunci sigur aveam ceva mai multe de zis :)) .

    Dar mă gândesc că și ce-am zis deja rămâne valabil, nu?

    😎

    P.S. Revin cu impresii…

  2. Dap, și asta-i drept. Bine, ti-l dau. Chiar îs curios… că dacă la Angels in America aproape fiecare a văzut altceva, dacă la Shelter idem… să vedem la ăsta. Aproape pe toată durata filmului mă gândeam la cineva cum s-ar adapta în pielea unui personaj… toată povestea asta cu pășăriile negre… uff uff… 🙂

  3. De ce „Eyes Wide Open„? Pentru că acest film este, în primul rând, un film de imagine. Dialogul – deși extrem de bine scris, aproape calculat pe alocuri – rămâne în plan secund în economia filmului, cuvintele neavând în acest caz niciun alt rol decât să ajute privirea să poată vedea încă și mai bine.

    Există mai multe feluri de a privi, fiecare având un impact major asupra subiectului filmului. Am putea spune că întreaga poveste se naște din înlănțuirea plină de pasiune a acestor ochi neliniștiți, care își îndeplinesc menirea cu precizia unui instrument de tăiat. Ochii sunt adevărate cuțite, tăind adânc în carnea realității.

    În acest festin al privirilor se înfruntă ochiul comunității (care percepe individul exclusiv în calitatea sa de tipar social și de model, omul fiind perceput numai prin prisma conturului său), ochiul familiei (a cărui privire este mai atentă și mai profundă, căutând să surprindă relația omului cu propriile sale acțiuni, incisivitatea privirii fiind de aceea mai blândă pentru că se oprește asupra motivațiilor și operează la nivelul sentimentelor), ochiul prietenului (care separă lucrurile în forță, cu siguranța unui alter-ego al propriei priviri) și, mai presus de toate, ochiul interior (care surprinde realitatea existenței proprii în mod reflexiv, atacând și înfruntând celelalte priviri de pe o poziție virtualmente inexpugnabilă, dar a cărui slăbiciune o constituie însăși uzura ființei prin povara datoriilor față de semeni și apropiați).

    Contrar aparențelor, acesta nu este un film despre dragoste. E chiar uimitor cum un subiect atât de sensibil precum iubirea poate fi evitat cu atâta ușurință. Mai mult, filmul atinge chiar performanța extraordinară de a refuza iubirii orice drept de apel, împingând-o undeva la periferia intereselor umane, dincolo chiar de periferia interesului pur carnal. Probabil prin faptul că atentează la naturalețea sentimentului pur carnal al ființei, iubirea e ostracizată și lăsată să muște țărâna.

    Pentru că acesta este, înainte de orice altceva, un film despre carne și despre vulnerabilitatea cărnii în fața cuțitului. Oamenii au multiple instrumente prin care atentează la primatul cărnii asupra ființei. Carnea, care ascultă numai de legi interioare sieși (de ceea ce am putea numi o „lege a cărnii”) cade pradă cuțitului, însă nu se supune acestuia. Carnea poate fi „învinsă”, măcelărită dar nu supusă. Moartea cărnii nu se ridică niciodată la înălțimea vieții. Cu carne se hrănesc toți, dar se hrănesc cu moarte – nu cu viață. Acesta e misterul pe care măcelarul îl deprinde prea târziu, după moartea tatălui său (omniprezent de altfel, prin scaunul gol aflat la intrarea în magazin).

    Ezri e, într-un fel, angajat nu de Aaron ci de tatăl lui (așa cum o și recunoaște Aaron, deși în momentul respectiv această afirmație pare o minciună). Ezri provoacă deșteptarea acelui sentiment al cărnii pe care tatăl nu izbutise să-l transmită fiului altfel decât prin îndemnul de a-i ajuta întotdeauna pe alții, făcând fapte bune chiar cu prețul sacrificiului de sine.

    Aaron descoperă, odată cu apariția lui Ezri din senin, că sacrificiul acesta pe altarul binelui făcut aproapelui nu e un sacrificiu adevărat, fiind de aceea și complet inutil. Sacrificiul adevărat – acela de a rezista tentației cărnii și chemării ei fatale, care e singurul sacrificiu făcut cu adevărat pentru sine (și nu de dragul celuilalt) – nu se opune unei false tentații, pentru că nu există realmente o tentație de a face rău celuilalt, căreia să i te opui prin facerea de bine. Dimpotrivă, facerea de bine propune o falsă tentație (căreia este relativ ușor să-i ții piept, nefiind ceva personal ci pentru altcineva), tocmai pentru a ne face să uităm de legea cărnii, care e singura lege deasupra căreia ar merita să încercăm a ne ridica. De aceea, singura încercare demnă de a fi înfruntată e cea legată de propriile dorințe.

    Bine-nțeles, întrebarea care se pune (și la care filmul, în ansamblul său, încearcă să găsească un răspuns) este dacă totuși chemarea cărnii e totodată chemarea lui Dumnezeu sau nu. A te opune dorinței e, oare, un lucru firesc? E tentația un dat ce trebuie depășit, rezistându-i numai pentru a ne purifica, sau e ceva care trebuie experimentat, pentru a ne găsi locul în lume? Se poate imagina un alt destin al omului, în afară de cel clasic – al izgonirii din Paradis? Cum putem ști dacă Dmnezeu nu a creat omul chiar cu gândul alungării sale, ca fiind unicul drum prin care omul se poate descoperi pe sine ca fiu al lui Dumnezeu?

    Există oare o anumită perversitate în intenția creatoare a lui Dumnezeu (de a crea un om defect, dar apt de perfecționare și de înălțare spirituală), dovada faptului că lui Dumnezeu i-a fost frică să-și creeze un egal (și un potențial rival)? Sau e vorba, dimpotrivă, despre un act creator de maximă generozitate și sinceritate divină, dat fiind că Dumnezeu nu a vrut să creeze pentru sine un om-jucărie, un prizonier de care să profite ci, înțărcând omul și îndepărtându-l de la sine, Dumnezeu nu s-a temut să-i dea omului și aripi cu care acesta să se-nalțe odată ce va fi învățat să zboare.

    E clar că inima lui Ezri a fost de la bun început altundeva, alături de cel pe care-l lăsase în urmă și care nu mai voia să știe de soarta sa. Schițele sale vorbesc de la sine despre cel pe care nu l-a putut uita și pe care a încercat, fără succes, să-l înlocuiască cu Aaron. Există o anumită dualitate simbolică a cărnii – pe de o parte carnea reprezintă fizicalitatea, manifestarea existenței, iar pe de altă parte reprezintă (într-un registru mai profund) dependența noastră de această existență fizică (care include, pe absolut același plan, atât dorința sexuală cât și dorința de stabilitate și afecțiune).

    Cuțitul care taie carnea tranșează de fapt, ce-i drept într-un mod forțat (de unde și miza filmului), limita până la care dorința pur carnală poate merge. Deși întrutotul justificată la nivel vital (și la fel de inevitabilă ca Păcatul originar), carnalitatea singură nu e suficientă pentru a duce viața mai departe. Se sugerează astfel că, deși carnea e locașul cel mai demn de a fi venerat dintre toate atu-urile creației, ea nu este totuși și spiritul care o guvernează. Spiritul se află bine ascuns, undeva în spatele mâinii care conduce cuțitul.

    Îmbrăcămintea evreiască tradițională include acel „brâu al rugăciunii” (ale cărui patru șireturi atârnă, ca niște mătănii, de la brâul oricărui bărbat), care consfințește o separare formală între trup și spirit, între minte și corp (mintea fiind corespondentul trupului, iar spiritul – analogul și garantul corpului). Povara carnalității este dusă de minte (de inteligență), care e totodată și mânuitoarea cuțitului, însă spiritul e cel care decide în ultimă instanță care e greutatea poverii purtate (și măsura în care cuțitul trebuie folosit).

    Finalul lasă loc interpretării (fiind de aceea frustrant, până la un punct – obligând la a revedea și a reconsidera anumite secvențe). Purificarea (oricât de rituală) poate fi împinsă chiar până la limita morții. Un singur lucru pare sigur – apele s-au liniștit. Însă mai sigur e că nu-i decât o aparență…

    😎

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here