Alex D.

Trăiesc sub dominația lui "a crede" născută din necesitatea de emoții și incapacitatea de a stagna. În fiecare dimineață când ies din casă îmi iau visele cu mine și le primb întreaga zi prin toate locurile unde ajung. Pe cele ce nu se împlinesc le duc cu mine înapoi la somn, sperând că într-o zi vor prinde viață. Mă amestec cu lumea de afară, mă pierd și mă regăsesc în ea. Nu o întreb care este locul meu, pentru că nu am nevoie de așa ceva. Am încetat să-i cer ceea ce eu nu-i ofer, așa cum am obosit sa o acuz pentru ceea ce nu fac eu. Nu mai vânez demult țeluri, am reușit să înțeleg că mai importantă este cursa în sine. Cu excepția mortii (am și aici îndoieli) nimic nu este ireversibil, nimic nu se împarte în bine sau rău; încă nu s-a descoperit definiția pentru moralitate și contrairul ei, iar într-un loc sau un om mereu stă ceva mai mult decât nimic. Mi-am asumat dependența de oameni și nevoia de sentimente, la fel cum mi-am asumat riscul de a fi dezamăgit și revoltat. Amestec toate astea, învăț din ele, merg mai departe, mă adaptez și reinventez. Îmi plac poveștile cu eroi neconvenționali, ce-mi demonstrează că punctul culminant sau deznodămândul fericit nu sunt cele mai interesante momente ale poveștii lor. Ei sunt eroi și povestea lor e fascinantă prin modul în care au trăit sau trăiesc, nu prin cel de a acționa. Prin pasiunea pusă, nu prin efortul depus și mai ales prin puterea de a CREDE.