shadow

In fapt singurul quote care se apropie e “Our lives are a sum total of the choices we have made”. Dar, cumva, mie mi-a ramas in minte forma de la titlu: parca se potriveste mai bine…

Vi s-a intamplat vreodata sa ramaneti blocati intr-o anumita etapa a vietii? Sa experimentati o intamplare care sa va marcheze intr-atat incat sa nu o puteti depasi? Sa constientizati ca trebuie sa mergeti mai departe, sa incercati sa o faceti dar cu toate astea lucrurile sa se incapataneze sa nu se schimbe pentru voi?

Se spune ca pentru a putea obtine ceea ce ne dorim trebuie sa existe un consens intre minte, trup si spirit. Daca unul din aceste elemente nu reuseste sa focalizeze telul atunci nu ne vedem dorinta indeplinita. Mintea trebuie concentrata asupra dorintelor spiritului astfel incat trupul sa actioneze in vedere indeplinirii scopului propus.

Pare simplu.. cu toate astea viata mea pare a nu se urni din loc.

Despre ce e vorba? Banala, triviala deja enervanta relatie esuata.

OK… 1, 2, 3.. cativa dintre voi inchid postul si trec sa citeasca altceva mai interesant!

Hai frate, nu ma lasi??! Inca unu care se vaita?? Ce dracu’ poa’ sa fie atata de greu incat sa nu poate trece peste? NU te mai iubeste si gata! Move on! Daca nu poti, esti idiot si atunci meriti ce ti se intampla!!

I know, I know, imi repet asta de catva timp… si uite ca…

Scurt pe doi, relatia a fost din categoria greatest love of all, inceputa la 19 ani si hranita cu iluzia ca vom ramane impreuna pe vecie.

Concret, greseli au fost multe, de ambele parti (preponderent din partea mea). La varsta aia nu ai experienta necesara unei relatii cu atata incarcatura emotionala si, de obicei, o dai in bara. Nu ma cunosteam, era primul an de faculta, m-am trezita singura intr-un oras in care nu cunosteam pe nimeni.

Dintr-o simbioza, relatia mea a devenit in scurt timp o parazitoza. Izolarea initiala in numele iubirii a devenit curand insuportabila pentru ea si globul nostru de cristal a inceput sa se crape. Am incercat cu disperare sa lipesc crapaturile – dar degeaba! Odata spart un lucru nu mai poate fi ca nou.

In final s-a produs inevitabilul si ne-am despartit. Evident, checked denial – „nu se poate, trebuie sa ne impacam”; checked: anger – „bineee, o sa-ti para tie rau”; checked: bargaining – meaningless but still mind-blowing sex; checked: depression – … ; checked: acceptance – „vrei sa stii ceva? Eu inca te iubesc si cred ca as putea-o face toata viata. Stii unde ma gasesti daca te hotarasti ca ma mai vrei”…

Si m-a vrut… sort of. Ne-am impacat, lucrurile au fost super, pana cand m-a inselat si m-a mintit. Culmea ghinionului: de data asta a durut mai al dracului ca prima data. Ulterior despartirea a fost mai drastica. Un an nu ne-am vazut si rar am vorbit. Indeajuns de rar incat sa stiu ca ii merge bine si ca e deja intr-o alta relatie.

Un an in care mi-am vazut de viata cum am putut, umpland golul lasat cu diverse prietenii si cu refacerea relatiei cu ai mei parinti (care se deteriorase in timpul anilor in care fusesem orbita de iubire). Am mai aflat una alta despre mine, am incercat sa ma cunosc mai bine si sa ma (re)descopar. Un singur lucru a ramas neschimbat: sentimentele pentru ea.

Astfel incat dupa un an si ceva, cand soarta a adus-o iarasi in preajma mea, oferta mea ramanea valabila. De data asta optiunea ei a fost alta, pe langa faptul ca nu ne-am mai impacat ea chiar si-a vazut mai departe de viata fiind in prezent cu altcineva.

Am acceptat repede situatia si am incercat sa ma concentrez asupra mea, sa-mi refac viata. Sa ies  din zona de confort si sa imbunatatesc unele aspecte ale vietii, cum ar fi cel profesional care e departe de a fi multumitor, sa incerc sa-mi inving diversele temeri sau fobii.

Dar parca ma lovesc mereu de un zid.

Unele zile sunt mai bune, apuc sa zambesc larg si sa privesc cu incredere in jur. Dar dupa catva timp mereu se intampla vreo chestie care ma trezeste la realitate, o realitate in care domina nelinistea, neputinta, nesiguranta, si un self-loathing ce reuseste sa-mi taie intreg avantul. Atunci ma uit in jur si ii vad pe fiecare, prieteni, colegi, cum au evoluat, cum traiesc. Atunci incepe sa ma obsedeze intrebarea… de ce eu nu merg mai departe? Unde… gresesc?

Mai demult aveam o teorie conform careia ne nastem invingatori sau nu. Evident nu ma regaseam printre aia norocosi, dar cumva pe vremea aceea nu ma speria asta pentru ca o aveam pe ea alaturi. Acum imi doresc sa nu fi avut dreptate, sa o pot infirma…

Privesc in urma, si ma intreb cum au trecut ultimii anii? Anii aceia in care te formezi, ca om si profesional? Ani in care se presupune ca legi prietenii pe viata, te descoperi, incerci lucruri noi, gusti viata din plin? Ani in care singura obligatia e fata de tine, sa devii mai bun.. Unde am fost? Ce am facut?

Am iubit cu disperare ca si cand n-ar mai fi existat un “maine”, am iubit cu ura, am iubit egoist, atat de egoist incat as fi sacrificat orice, am iubit cu-nfrigurare, m-am pierdut pe mine si am pierdut-o si pe ea… totul e in ceata… ma uit si nu stiu de-am fost eu sau altcineva…

Si la final, ce ma reprezinta pe mine…?

Un esec… o bariera de netrecut…


Alte articole scrise de același autor (misfit):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

misfit

Comments

  1. Rzv    

    misfit,…

    Fiecare dintre noi are un ritm propriu în care iubeşte, în care simte durerea, în care face faţă despărţirii… Raportarea la ceilalţi (sau la ritmul celorlalţi) este, zic eu, o sursă de infinită nefericire…

    Fiecare dintre noi are un fel propriu de a iubi – şi felul acesta de a iubi se schimbă odată cu vârsta. E drept, poate nu erai pregătită atunci să iubeşti. Poate nu eşti nici acum… Numai tu, căutând în tine, poţi afla răspunsul – depinde doar de tine, şi nu de ceilalţi din jur.

    Poate ceea ce a fost între voi nu a fost chiar iubire… ci doar o primă tentativă de a iubi. Orice a fost, este evident că pentru tine a contat enorm… E, poate, cazul să analizezi critic ce a fost, de ce s-a spart globul vostru de cristal. Să înveţi din greşelile care au fost pentru a nu mai greşi în acelaşi fel pe viitor.

    Oricum ar fi, nu este o greşeală să iubeşti. A iubi este, cred eu, un lung proces de „trial and error„, până când găseşti pe acel(acea) cineva special pe care să îl(o) iubeşti când, cât şi cum îşi doreşte; pe acelaşi(aceeaşi) cineva care să te iubească, în acelaşi timp, când, cât şi cum îţi doreşti tu.

    Cum cuantifici pe acei de „cât”, „când” şi „cum” – este ceva ce numai fiind implicat(ă) în relaţia respectivă poţi şti…

    Dă-ţi timp ca să te cunoşti pe tine însuţi(însăţi)… Dă-ţi timp să te vindeci… Învaţă să te iubeşti pe tine însuţi(însăţi)… Poate pare deplasat, dar citatul ăla dintr-o carte (perimată pentru mulţi) ascunde totuşi un adevăr: „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”…

    Nu, nu sunt un habotnic şi nu îmi propun să fac prozelitism; ba chiar cei ce mă cunosc ar fi miraţi că recurg la astfel de citate. Cred însă cu tărie că primul pas spre a iubi pe cineva este să te cunoşti, accepţi şi iubeşti pe tine însuţi(însăţi)…

    Eu unul încerc să preţuiesc şi să trăiesc la maxim totul… fie că este bucurie, fie că este tristeţe. Din motive care, dacă vrei, au fost exprimate metaforic într-o poveste a copilăriei, „Sarea din bucate”: dacă nu cunoşti suficient de bine tristeţea, nu vei preţui/degusta niciodată fericirea cu adevărat. Numai cel ce a răbdat de sete poate preţui la justa valoare paharul de apă rece care i se oferă…

  2. FireMan    

    Da, tuturor ni se întâmplă să rămânem blocaţi în experienţe. Sau să reluăm în mod inconştient greşelile trecutului. Şi asta pentru că subconştientul e nemulţumit de rezultatul experienţei respective. Trebuie ca, trecând prin fiece experienţă, să ne câştigăm învăţămintele. Dar aceste învăţăminte nu trebuie doar înţelese sau cugetate. Nu, nu este de ajuns. Ne vom învârti în acelaşi cerc, în care vom repeta „greşeala” (de fapt nu este o greşeală, este doar o experienţă în urma căreia vom câştiga cel puţin experienţă) respectivă până atunci când ne va intra în piele instinctul inconştient că NU trebuie să mai repetăm acea „greşeală”, pentru că nu ne mai este de folos, pentru că nu mai avem nimic de învăţat din ea. Tindem să credem de multe ori că dacă teoretizăm „fenomenul” în detaliu, acest lucru ne va „feri” pe viitor de consecinţe neplăcute. Nu, uneori această teoretizare ajută chiar la întreţinerea „focului” cu care este alimentată acea nevoie de a experimenta un anumit lucru până la saturaţie. De multe ori cugetarea la o experienţă neplăcută demonstrează tocmai faptul că ne e teamă de repetarea ei.

    Eu cred că nu trebuie să ne fie teamă de experienţe negative, pentru că noi suntem cei care le punem eticheta de „negativ”. Noi suntem singurii care evaluăm faptele, rezultatele, trăirile, ca mai apoi să punem un verdict asupra lor: pozitiv sau negativ. Trebuie doar să ne purtăm nouă înşine de grijă. Trebuie doar să încercăm a învăţa lucruri noi, în primul rând lucruri legate de noi înşine. Orice experienţă, fie ea pozitivă sau negativă, ne învaţă lucruri noi despre noi înşine. De ce îmi place tipul ăsta? Pentru că… are ochi frumoşi… sau … este genial… sau …. mă simt bine cu el…. sau… şi aici dă fiecare ce răspuns doreşte. Îmi plac ochii lui pentru că… nu îmi plac ochii mei, pentru că au culoarea pe care nu o am eu?(!?!?!) Îmi place isteţimea tipului pentru că… mi-am dorit întotdeauna să fiu isteţ, vreau întotdeauna să fiu isteţ? Îmi place pentru că mă simt bine cu el? Dar singur nu mă pot simţi bine? Vreau să fiu cu el pentru că mi-e teamă de a nu rămâne singur? Mă simt rănit pentru că m-a înşelat. Dar oare nu m-a înşelat tocmai pentru că am impresia că este proprietatea mea? Mă doare faptul că a dorit el pe altcineva sau că mi-a lezat dreptul la proprietate? Asta înseamnă că sunt posesiv pentru că nu am încredere în mine însumi?

    Ei, bine, astfel de întrebări şi răspunsuri sincere, chiar dacă la prima vedere par prosteşti, ne scot la lumină (cu condiţia să fim sinceri faţă de noi înşine) multe adevăruri despre noi. Care adevăruri, odată conştientizate, se imprimă fără să ne dăm seama în sistemul nostru (dezvoltat în mod inconştient) de valori, de credinţe, sistem după care ne este ghidată viaţa la nivel inconştient. Iar dacă noi considerăm că am învăţat tot ce se putea dintr-o experienţă (sau un ciclu de experienţe de acelaşi fel), atunci acest „adevăr” subiectiv ni se va „imprima” la nivel inconştient, iar acţiunile noastre viitoare, alegerile pe care le vom face mai departe, gândurile, vor purta toate influenţa oferită de noul „adevăr” câştigat.

    Şi cred că este de reţinut un lucru: devreme ce ţii foarte mult la cineva *sau iubeşti*, este foarte probabil să continui să iubeşti acea persoană pentru tot restul vieţii, fie şi dacă nu doreşti acest lucru, fie poate fără să îţi dai seama. Asta nu înseamnă că nu poţi iubi şi pe altcineva ulterior…

    (am trecut şi eu prin ceva asemănător, Misfit, sau probabil că încă trec, şi din acest motiv mi-am permis să comentez.. Altfel te-aş fi mângâiat pe creştet doar, ca un prieten bun, ce pot fi) :)

  3. misfit    

    @Rzv
    In primul rand mersi ca ti-ai luat timp sa citesti si chiar sa raspunzi la o poveste asa obosita.
    Mi-am dat seama de mult ca nu trebuie sa ma compar cu cei din jur si nici nu o fac, chiar daca as avea uneori de castigat, asta facandu-ma sa ma simt mai bine in pielea mea. Incerc pe cat posibil sa-mi vad de viata fara sa ma las influentata de cei din jur pentru ca nimic nu mi se par mai destructiv pentru spirit decat instinctul de turma. Frustrarea mea in cazul de fata vine dintr-o observare zic eu detasata si obiectiva a ceea ce presupune un ritm normal al cotidianului, ritm care refuza sa se instaleze si la mine.
    Vorbesti despre iubirea de sine. Sunt perfect de acord cu tine, nu poti iubi pe altcineva daca nu te iubesti pe tine. Dar stii cat de greu iti e sa te iubesti daca nu ai pe nimeni in jur care sa te motiveze sa o faci? Care sa te aprecieze? Care sa fie mandru de tine? Ok, unora dintre noi poate le e naturala iubirea asta fiind din fire mai egoisti, dar pentru mine nu merge asa. De altfel in ierarhia nevoilor umane, nevoia de a primi/darui iubire cuiva vine inaintea iubirii de sine.
    “E, poate, cazul să analizezi critic ce a fost, de ce s-a spart globul vostru de cristal.”
    La inceput au fost nopti si zile petrecute analizand, cautand raspunsuri.. apoi momente scurte, ori de cate ori imi permitea timpul, ori de cate ori ceva imi declansa o amintire… si toate in virtutea nerepetarii pe viitor a acelorasi greseli… s-a scurs mult timp in felul acesta, timp in care am gasit un rost, o explicatie nebuloasei in care ma aruncase infamul sentiment… cel ce n-a trait in intuneric nu poate vedea lumina… insidios s-a instalat speranta si bucuria ca va veni o zi in care mi se va da sansa sa fac lucrurile mai bine.
    Greseala nu a fost ca am iubit, sau cum am iubit.. Greseala este ca am esuat in lucrul care mi l-am dorit cel mai tare si in care am investit cel mai mult.

  4. Rzv    

    Dar stii cat de greu iti e sa te iubesti daca nu ai pe nimeni in jur care sa te motiveze sa o faci?

    Ei bine, uite, aici văd eu problema… Aici este raportarea la cei din jur la care făceam referire în primul comentariu. Aici, şi în acel „ritm normal al cotidianului” la care faci tu trimitere…

    Vezi tu, normalitatea nu trebuie privită ca fiind mai mult decât un simplu criteriu de majoritate, o noţiune statistică seacă. Ca să dau în derizoriu, ştii care este viciul major al statisticii, nu? Statistica postulează că, dacă stai cu o bucă pe o plită încinsă şi cu cealaltă pe un bloc de gheaţă, probabilitatea maximă este ca temperatura medie rezulta(n)tă să fie optimă…
    (notă: încercaţi pe propria răspundere, nu îmi asum nicio vină) 😆

    D-asta ziceam… iubeşte-te suficient cât să îţi acorzi timp să te vindeci…
    Nu sunt de acord cu ierarhia nevoilor umane propusă de tine… pentru simplul motiv că instinctul de (auto)conservare prevalează asupra nevoilor declarate; fiind genetic încastrat în oricare dintre noi, a-i nega existenţa înseamnă a-Ţi nega existenţa. Şi, romanţios vorbind, acest instinct de (auto)conservare este de fapt un fel de dragoste de sine…

    Revenind la ultimul tău rând din comentariu… greşeală este, din punctul meu de vedere, percepţia ca „greşeală” sau „eşec” a iubirii (sau componentelor ei, indiferent care este deznodământul iubirii). Pentru că, după cum spunea şi FireMan mai sus, odată ce iubeşti pe cineva… iubeşti pe vecie, chiar dacă relaţia în plan fizic se termină…

    Te îmbrăţişez cu drag şi înţelegere şi te sărut pe creştetul capului (dacă nu se supără FireMan că îi fur licenţa poetică de încheiere), ca să simţi ceva care sa semene a punctul de pornire pentru acea auto-valorizare care, zici tu, trebuie să plece de la cei din jur… E mai bine? :)

    PS: LDD, nu dedea mah! Era conceptul de iubire platonică… 😆

  5. FireMan    

    LDD, iubitul tău are nevoie de o smotoceală. Începe cu ruptul urechilor! Eu aş fi mulţumit şi cu un bobârnac peste nas (să nu îi spui că aşa ţi-am recomandat eu)  :)

    Rzv, când mă chinui şi eu să fiu coerent, dai peste cap toată experienţa mea, prezentă, de a observa dacă cele spuse de mine au vreun sens sau am avut doar o discuţie cu mine însumi. Ruşinică pentru subînţelesuri :)

  6. Rzv    

    …cine? …unde? …care?…io? …n-am făcut nimica nenea…. nu dădeaaaaaaa!

    păi văz ca suntem circa de acord în toate… ce dau peste cap?

  7. misfit    

    In primul rand, ce pot sa zic, irefutabil exemplul cu statistica :)) Trebuie sa-ti dau dreptate, intr-un mod inconstient pe alocuri ma raportez la ceilalti probabil dintr-o nevoie de apartenenta, de acceptare, din nesiguranta de sine.
    Referitor la ierarhizarea nevoilor faceam referire la Abraham Maslow. Conceptul l-am descoperit candva anul trecut si l-am luat de bun probabil si pentru ca se potriveste de minune starii de procrastinare in care ma aflu: nu pot sa ma concentrez asupra dezvoltarii mele atata timp cat nevoia elementara de a (fi) iubi(ta) nu-mi e satisfacuta.
    “ instinctul de (auto)conservare (…) a-i nega existenţa înseamnă a-Ţi nega existenţa”
    Asta-mi aminteste de o replica dintr-un film, The Snake Pit (1948): “some selfishness is a good sign of sanity”… citisem pe undeva ca exista mai multe tipuri de iubire… unul singur mi s-a parut ca se apropia de ceea ce am simtit eu… “mania”. Nu elaborez, dar probabil inca nu m-am “vindecat” de unde si nevoia de valorizare externa, asadar mersi pentru paragraful de incheiere :)

  8. Rzv    

    Cu plăcere! Sincer!

    Nu mă pot abţine însă de la un comentariu (vezi tu, abstinenţa duce la frustrare)… :p
    Piramida lui Maslow

    Vezi tu, în piramida lui Maslow (imaginea este de pe WiKi), acceptarea faptelor (albastru) este irelevantă (în sensul că este cea mai… opţională opţiune); respectul celorlalţi (raportarea la ceilalţi) este undeva sus, cu verde… Nevoia de dragoste/apartenenţă (galben) este mai pe la jumătate… iar instinctul de conservare, chestia de care vorbeam eu, ar veni pe undeva printre roşu (instinct, nevoie fiziologică) și portocaliu (securitate personală).

    Interesant este că povesteai că ai încercat să îţi umpli vidul „galben” (spargerea globului de cristal, dacă vrei) cu remedierea relaţiei cu familia pe care ai ignorat-o (surpriză: tot în zona galbenă; dacă interpretezi însă deteriorarea relaţiei ca pe o ameninţare la integritatea familiei, vei constata că frizează deja zona portocalie)…

    Vezi tu, în alambicul ăsta interpretativ al meu, tu, raportându-te la ceilalţi (verde/albastru) încerci să remediezi probleme din aria galben-portocalie… Chestie care e cam sinonimă cu pusul căruţei înaintea boilor…

    În fine, sper că nu m-am lungit mai mult decât era cazul şi n-am denaturat ideea (prea mult) :p
    The point is, piramida lui Maslow tinde să îmi confirme (în interpretarea mea) logoreea din comentariile anterioare… Dac-o fi sau nu corectă interpretarea mea… rămâne de văzut: pentru mine este, şi funcţionează. Pentru tine, doar tu poţi afla…

    huggs

  9. Adi    

    Ma luase o mica durere de cap, din cauza ca aseara nu dormisem decat vreo 3 ore adunat, la care putin mai devreme, inainte de apus, ma gandeam eu „de ce la mine o veste, o intamplare buna trebuie urmata de alta nefericita?!”. Ca sa mai imi iau gandul de la una, alta, m-am pus sa citesc postarea pe care am evitat-o pe la zona pranzului ca nu aveam suficient timp sa procesez cuvant cu cuvant.

    Ce am inteles (sper sa ma insel) nu se leaga numai de faptul ca persoana respectiva si-a refacut viata, te-a exclus la un moment dat si inca o mai iubesti, ci de faptul ca i-ai oferit, cum se spune, „pe tava”, tot. O dependenta de iubirea ei care te-a facut sa te deconectezi de la realitate si de la planurile pe care le aveai, in momentul de fata te uiti inapoi si regreti, te judeci singura pentru faptul ca ai renuntat la anumite lucruri crezand ca daca o ai pe ea langa tine, nu iti mai trebuie nimic. Te uiti in urma si iti dai seama ca a fost o mare greseala sa crezi ca ea e tot ce iti trebuie ca sa fii bine, refuzand sa crezi ca totul se va termina intr-o zi, regreti ca te-ai lasat dusa de valul iubirii si ai uitat sa te pui pe primul loc, regreti ca nu ai separat iubirea de indeplinirea unor planuri ce tin de profesie. Ai oferit atat de mult incat ai uitat de tine si te-ai lasat distrasa de la visurile si scopurile pe care le aveai si care tinea strict de dezvoltarea ta ca persoana in societate.

    Ai vrea sa dai vina pe iubire pentru regretele pe care le ai acum dar in sinea ta stii ca greseala a fost a ta, ca nu te-a silit nimeni sa NU faci ce trebuia sau ce era mai bine pentru tine, ai fost slaba in fata iubirii si te-ai pierdut pentru o secunda, secunda (la figurat spus), ce acum iti creeaza sentimente de vinovatie si amaraciune, si cred ca asta e unul din cele mai nefericite sentimente, sa te blamezi singur de deciziile luate.

    Misfit, daca ai putea da timpul inapoi probabil nu ai mai face greseala de a te lasa la o parte, nu te-ai mai inchide in sfera relatiei, ai incerca sa separi iubirea de planurile tale personale.

    Sper sa ma fi inselat cel putin in procent de jumatate, in cazul in care am intuit bine, ar fi o lectie din care alti oameni trebuie sa invete.

    Eu nu stiu ce sfaturi as putea sa-ti ofer, decat sa te bbucuri de faptul ca esti sanatoasa si in putere, si sa te simti mandra si impacata cu faptul ca cel putin ai stiut sa-ti oferi tot sufletul si toata fiinta in relatie, chit ca asta ti-a adus si regrete. Ai iubit (si inca mai iubesti) sincer si chiar daca tot tu ai pierdut cate ceva, viata merge inainte si s-o gasi altcineva pe care sa iubesti si care sa-ti se ofere sentimente aproximativ reciproce.

    Sper ca nu am batut campii prea mult.

  10. misfit    

    @ Adi
    Am citit si recitit comentariul tau si nu-mi venea sa cred. Pe langa faptul ca nu te-ai inselat in procent de 50% asa cum sperai, cred ca nici eu nu as fi putut exprima mai bine ceea ce (am) simt(it).
    Da, am iubit din tot sufletul si inca o fac. Dar mi-e teama ca, asa cum sublinia Rzv si Fireman, o voi face pentru toata viata. Ma sperie ideea de a iubi atat de mult pe cineva fara reciprocitate, pentru ca ma simt ca si cum o parte din mine lipseste.
    Poate suna siropos sau neadecvat vremurilor astora dar eu fac parte din categoria „distrusilor” care cred in posibila implinirea a idealului de iubire. Nu mi-a placut niciodata ideea de se perinda prin patul meu o duzina de trupuri straine, nici macar in rastimpul destinat cautarii/gasirii „aceluia”. Acum cu atat mai putin…
    Dar am deviat de la subiect…
    Cu sau fara voia noastra “viata merge inainte si s-o gasi altcineva (…) “.

  11. misfit    

    @Rzv
    Din cate am inteles tu interpretezi iubirea de sine ca fiind instinctul de conservare.
    Eu o interpretez ca pe un proces rational care rezulta in urma unor reusite fie ele materiale sau nu. Poate e prea mult spus rational, sa zicem ca o percep ca aparand natural sub aspectul unei scari valorice, in urma eforturilor permanente de a evolua. Cumva pe principiul: am reusit ceea ce mi-am propus, sunt de folos societatii in care fiintez, asta ma impulsioneaza sa merg mai departe, sa am incredere in mine.
    Ce ti s-a parut tie interesant la partea cu refacerea relatiei cu familia..
    Din punctul meu de vedere.. exista o distinctie intre familia de pe treapta galbena si cea de pe treapta portocalie: cea de pe galben e familia pe care ti-o intemeiezi, cea de pe treapta inferioara e cea care te-a crescut. Deci practic, eu am regresat o treapta..
    Nu gasesc tare logicii tale interpretative daca as considera iubirea de sine ca instinct de supravietuire… dar imi place sa consider (poate gresit) ca e mai mult decat un instinct de regn.

  12. Smog    

    Cred ca iubirea merita statutul de ratiune simplifcata.

  13. grid    

    properfit~

    Din fericire, viața nu poate fi redusă la ecuații, formule și scheme logice. Sunt prea multe aspecte iraționale (emoționale, sentimentale, impersonale, reacționale sau de natură metafizică) care fac viața îndeajuns de complicată pentru a desfide orice formă de simplificare.

    Nu vreau să spun, firește, că nu trebuie să ne analizăm. Dimpotrivă, orice reflecție asupra conduitei proprii, a motivațiilor reale din spatele acțiunilor pe care le întreprindem (și chiar asupra rațiunilor pentru care gândim într-un fel sau altul) este binevenită. Autoanaliza retrospectivă și examinarea detaliilor modului nostru de relaționare cu cei din jur, mai ales atunci când este vorba de persoane față de care avem parti-pris-uri evidente (în plus sau în minus) ne sunt utile în mod real, deși nu întotdeauna în felul în care le gândim noi utilitatea.

    Dacă încercăm să subordonăm aceste moduri de interogare și de înțelegere principiului utilității, adică dacă încercăm să identificăm resursele insuccesului, toată această arheologie comportamentală nu valorează doi bani. Singurul mod în care o privire critică asupra propriei existențe ne poate ajuta să evoluăm (și să evităm regresiunile) este raportarea constantă nu la dorințele și aspirațiile noastre, ci la felul în care acestea ne împlinesc. Acesta este și sensul ierarhizării trebuințelor propuse de A. H. Maslow în „Motivație și personalitate” (apărută în traducere la Editura Trei, în anul 2007).

    Întrebările care vizează strict gratificarea unor trebuințe (primare sau superioare) sunt înșelătoare, pentru că nu putem ști niciodată dacă o trebuință este reală (qua trebuință, necesitate) sau nu (o simplă dorință, uneori chiar cu aspect patologic – de pildă, o supra-gratificare de genul falselor dorințe generate de nevroze: alimentația obsesivă, atașamentul excesiv, dependența de sex sau alte stimulente etc.). În plus, Maslow însuși recunoaște că există un anumit grad de autonomie a fiecărui nivel al trebuințelor și, în general, trebuințele primare (inferioare) devin cu timpul relativ autonome față de cele superioare, iar acestea la rândul lor își dezvoltă un grad de autonomie.

    Asta permite, de exemplu, persoanelor aflate în faza actualizării de sine (mai ales în etapa actualizării spirituale a personalității) să recunoască autonomia deplină a indivizilor cu care vin în contact, să le respecte acestora deciziile și chiar să se bucure alături de ei pentru realizările lor (în loc să se simtă amenințai de ele). Detașarea față de nevoile proprii reprezintă, paradoxal, dovada că acestea au fost împlinite, mai mult chiar decât mulțumirea derivată din împlinirea lor. Atâta vreme cât încă vorbim de satisfacție, putem fi siguri că nu suntem satisfăcuți (și cu atât mai puțin împliniți).

    Așadar, faptul că ceva reprezintă o gratificare nu reprezintă în niciun fel o justificare a depășirii unui anumit nivel al ierarhiei trebuințelor, pentru simplul fapt că o satisfacere reală a fiecărui nivel presupune scoaterea nivelului respectiv din sfera preocupărilor cotidiene. Asta nu justifică, desigur, atitudinile de negare a nevoilor resimțite încă – fie ca dorințe propriu-zise, fie ca false-dorințe sau obsesii. Singura cerință pentru depășirea unor blocaje survenite (sub forma unor cercuri vicioase) este o detașare de un alt tip decât detașarea de obiectul frustrării: detașarea de sine, care permite o examinare reală a nevoii de satisfacție. În momentul în care reușim să înțelegem în ce mod ne servește gratificarea unor nevoi, putem avea o perspectivă mai apropiată de realitate în ceea ce privește natura nevoii respective.

    De pildă, într-o relație în care celălalt reprezintă totul pentru noi, acest întreg univers pe care partenerul ni-l oferă se poate revela ca fiind un substitut pentru un gol interior care se cere umplut (și care poate fi, într-adevăr, umplut cu altceva). Abia atunci când putem trăi foarte bine și fără persoana pe care o iubim putem spune că o iubim cu adevărat. Asta se întâmplă pentru că, pentru prima dată, devenim suficienți pentru noi înșine, iar celălalt trece din registrul satisfacerii unor simple nevoi în sfera mai înaltă a preocupării de sine. Ne putem actualiza pe noi înșine, în sensul lui Maslow, numai atunci când celălalt încetează a mai servi drept unealtă a acestei actualizări, devenind acea parte din noi pe care nu ne putem supăra (așa cum nu ne putem supăra pe nimic din ceea ce ne este propriu), de care nu ne putem desprinde fără a suferi, dar fără de care putem trăi fără ca această separare să reprezinte un handicap sau un blocaj în evoluția personală. Ca să ne lipsească ceva cu adevărat, trebuie să fie al nostru în primul rând. Or, până nu îl putem asuma pe celălalt așa cum ne asumăm pe noi înșine, celălalt va rămâne mereu un teritoriu străin.

    😎

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *