În seara asta am avut un invitat special la facultate, un profesor universitar ieșit la pensie care a scos recent o carte unde susține că Iisus era gay. Știu că sună de-a dreptul penibil, à la Dan Brown, dar cert ii că a adus niște argumente cel puțin interesante și m-a lăsat cu niște semne de întrebare. Dacă vreți voi scrie mai pe larg despre asta în curând.

Treburi serioase

Venind spre casă, mi-a venit poftă să particip/să privesc un debate pe tema asta sau pe una asemănătoare. E uimitor câte argumente pro și contra pot exista când vine vorba de religie… parcă e o spirală a infinitului. Așa că m-am decis să pun aici niște gânduri referitoare la religie și homosexualitate pe care le-am scris acum vreo lună. Îmi cer scuze celor care din 2007 încoace au citit ceva asemănător de câteva ori bune, mă gândesc că unii încă au chef să citească noi reformulări și de o discuție mai serioasă (sau nu neapărat). 😀

Homosexualitatea e ceva de neacceptat pentru unii, ceva ce nu e natural şi de care trebuie să te fereşti, să îţi baţi joc şi chiar să stârpeşti. Părerile acestea sunt în primul rând împărtăşite de credincioşii monoteiști, printre care se numără, bineînțeles, creştinii. Înainte să plonjez la alte argumente în a-mi susţine cauza, vreau doar să îţi amintesc că până şi creştinismul a fost interzis şi blamat, şi au existat numeroase tentative de a-l eradica în primele secole după apariţie. Îmi pare rău dacă ofensez pe cineva prin asta, ştiu că nu sunt două lucruri similare şi că religia în general are cele mai bune intenţii de a apropia materia de spirit. Dar nu pot să nu mă gândesc de cât de multă încăpăţânare şi încuiere dă dovadă Omul în general, ce unilateral şi închistat în tradiţie şi în concepţii de neînlăturat poate fi. „Oamenilor le e frică de lucrurile pe care nu le înţeleg şi le urăsc pe cele pe care nu le pot cuceri”, a spus Andrew Smith.

Câte sute de ani le-au trebuit albilor în a-i accepta pe negri ca egalii lor în raţiune şi simţire, cât sânge nevinovat nu a curs pentru cauza dreptăţii, câte vieţi preţioase nu au fost dramatic schimbate datorită urii, prejudecăţii şi pretinsei superiorităţi arborate de nişte sclavagişti care se mândreau mai sus de toate că sunt creştini? Rasismul există încă şi nu va dispărea niciodată, de nicio parte a baricadei. Acesta e doar un exemplu prin care încerc să arăt că în ciuda unor legi şi scripturi scrise despre aproapele nostru, omul le-a răstălmăcit sau pur şi simplu ignorat în a-şi atinge scopul şi că Biblia nu există decât ca un pretext pentru unii. Să mai aduc vorba şi de evrei şi de xenofobia celui de-al Doilea Război Mondial, care i-a dus la pieire pe milioane dintre ei? Minorităţile au fost întotdeauna vizate şi întotdeauna va trebui să treacă o perioadă de timp şi de plătit un preţ în a arăta că ceilalţi sunt ca şi noi, cu nimic mai buni sau mai răi. „Dacă judeci oamenii, nu vei mai avea timp să îi iubeşti” a spus Maica Tereza. Cât se poate de adevărat, şi totuşi câţi dintre noi gândesc aşa?

La urma urmei, Biblia nu poate fi luată literar și ca piatră de căpătâi în toate cele un milion de versete ale ei, unde doar șapte se referă la homosexualitate, și niciunul rostit de Iisus în Noul Testament. În Leviticul Vechiului Testament, se spune „Dacă un om se culcă cu un alt om cum se culcă cineva cu o femeie, amândoi au făcut un lucru scârbos; să fie pedepsiți cu moartea, sângele să cadă asupra lor ” (24:20). Dar această lege practicată în cetățile iudaice a fost dată într-un timp și spațiu cu care societatea de astăzi nu se mai identifică din multe puncte de vedere. Unii ar spune că trăim într-o lume degradată în valorile sale morale, dar oare mai suntem de acord cu robia sau cu pedepsirea cu moarte a adulterului? Deuteronomul declară „Dacă fata nu s-a găsit fecioară, să scoată pe fată la ușa casei tatălui ei, să fie ucisă cu pietre de oamenii din cetate și să moară” (22:20-21), iar în Efeseni e scris „Robilor, ascultați de stăpânii voștri pământeni cu frică și cutremur, în curăție și inimă, ca de Hristos” (6:5-9).

Nu numai că libertățile individuale sunt apărate de Drepturile Omului, dar fiecare din noi e mai mult sau mai puțin șocat de atrocități similare celor enumerate mai sus și le condamnă în detrimentul iubirii și iertării aproapelui. Și atunci de ce totuși homosexualitatea e încă condamnată pe baza unor versete biblice scrise alb pe negru, și cu încă atâta violență uneori? Nu oare pune credința, prin definiție, accentul pe a crede, și nu a cerceta? Dumnezeu există și ne iubește, și asta contează mai mult decât toate instituțiile administrative sau religioase care sunt adesea eronate în laicitatea lor. Poate nu mulți știu, dar până în 2001, homosexualitatea era pedepsită în România cu închisoarea, lege care a fost scoasă doar ca și condiție de aderare la Uniunea Europeană.

Într-un sondaj realizat doi ani mai târziu, 55% din românii interogați credeau că homosexualii trebuie tratați de medici (în majoritatea cazurilor din cauza unor tulburări psihice sau emoționale, cică). Nu e de mirare atunci că 61,2% din persoanele homosexuale interogate în 2005 au mărturisit că nu au spus familiei despre orientarea lor sexuală, iar 44,7% au încercat să se sinucidă cel puțin o dată. În România homofobia e încă atât de  intensă încât majoritatea persoanelor atrase de același sex preferă să ducă o viață dublă și să mintă ca să se țină departe de suferința cauzată de negările celor apropiați și a publicului mai larg. De aceea și se crede încă în general pe scară largă că România sau alte țări estice nu se confruntă așa tare cu această ‚problemă’ față de restul lumii, când de fapt singura diferență e curajul societății vestice de a înfrunta prejudecățile și inegalitatea.

Ca să nu mă abat prea mult de la subiectul creștinismului, în al treilea şi ultimul rând vreau să amintesc aici ce mi-a spus preotul când i-am mărturisit că m-am culcat cu un bărbat (vreau doar să menţionez ce persoană deosebită este preotul, ce mult ţin la el şi că în ciuda afirmaţiilor sale, nu îl acuz de nimic). Anume că atracţia sexuală dispare într-un cuplu, la aproximativ cinci ani de la unirea soartei celor doi. Aici vreau să intervin eu şi să întreb, dacă aceasta e adevărat, atunci înseamnă că nu mai există iubire după aceea între acele două persoane? Bineînțeles că există în continuare, şi dacă probleme au apărut la orizont, e doar pentru că viaţa pune nenumărate obstacole în drumul nostru spre mai departe; dacă sunt sentimente sincere la mijloc, relaţia va dura, se va fortifica şi va dovedi că orice sexualitate există, e doar un miraj de o clipă, suspendat în imensa infinitate, concentrată pe spiritualitate. Deci, în alte cuvinte, dacă doi bărbaţi aleg să o facă pe la spate, într-o exprimare aleasă cu grijă, nu văd cu ce aceasta e diferită de contactele intime ale unui cuplu heterosexual, aşa zis normal. E tot sex, dragoste, zbenguială, ia-o cum vrei. Orientarea sexuală nu ţine cont de corpul în care ne naştem, ci de ce e înăuntrul lui, de spirit.

Aici se deschide o problemă delicată, pe care nu o voi aborda decât într-o mică măsură. Vina cea mai mare care se aruncă asupra homosexualităţii, şi care o expune ca fiind ‚greşită’, e că din roadele dragostei a doi bărbaţi nu se naşte un copil. Până la urmă nu pentru asta ne naştem, ca să reproducem şi să ne transmitem genele, învăţămintele, specia, [prostia] mai departe? Ce ne-am face dacă cu toţii am fi homosexuali? Dar bine, dom’le, cine zice asta? Doreşte careva asta Terrei, o viaţă în care fiecare e atras de acelaşi sex? Sa nu fim ridicoli…

Am douăzeci şi unu de ani, și cu toate că încă port copilăria în spate, la câțiva pași înapoi, mă gândesc cum ar fi viața fără un copil. Îmi doresc enorm unul, poate nu în următorii cinci ani, dar cândva în viitor, și să am pe cineva alături cu care să îl iubesc. Tradiția spune să mă căsătoresc cu o femeie și să fac un copil, chiar dacă aș duce o viață doar parțial fericită alături de cineva pe care nu am ales instinctiv ca partener. Eu îi spun atunci tradiției, nu, mă căsătoresc cu un bărbat și adopt un copil. Ce ai împotrivă? Stric imaginea societății și vă duc pe drumul pierzaniei dacă acceptați asta?

O întrebare – au toate cuplurile heterosexuale copii ? Sunt toate femeile apte să nască ? Spunem „nu pot să facă copii, așa le-a fost dat”, dar nu același lucru este și cu homosexualitatea, ca ceva dat și nu ales? De ce să fii homosexual și să nu adopți un copil ? Așa mare păcat este să crești fructul iubirii dintre tine și persoana iubită, chiar dacă odrasla nu provine din propriul sânge și nu a fost conceput de tine? Câți copii orfani nu s-ar bucura să fie adoptați și să aibă un cămin și o șansă la o viață normală? Nu, pentru unii simpla idee de a vedea un cuplu de același sex cu un copil este un păcat monstruos; probabil suferința fiecăruia dintre părinți de a fi singur pentru că e homosexual și chinul copilului orfan de a duce o viață fără un îndrumător e mult preferată și susținută în detrimentul acestui sacrilegiu abominabil numit homosexualitate.

Am citit undeva întrebarea unei femei, care era șocată ce va face când va fi pusă în fața faptului de a a-i explica copilului de ce doi bărbați se țin de mână pe stradă. Femeie dragă, crezi că îl influențezi în bine dacă îi pui mâna la ochi sau îi condamni vizibil pe cei doi? Vei schimba mersul societății prin mica ta contribuție ‘ajutătoare’? Lumea își va păstra mersul înainte și orientarea sexuală de la naștere în ciuda ‘expunerii’ la aceste ‘obscenități’ și copilul tău va ajunge doar una din restul persoanelor încărcate de prejudecăți, discriminări și cu o atitudine negativă, condamnantă și chiar plină de ură, în unele cazuri.


Alte articole scrise de același autor (henoctasus):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

henoctasus

Comments

  1. Adi    

    Fara a face comparatii sau a fi inteles gresit, primul gand instinctiv al meu, dupa ce am citit articolul, a fost „acesta e articolul cel mai tare, poate articolul lui 2012”.

  2. AlexanderUK    

    Felicitatri Henoctasus !!!!
    Un articol excelent!

    „Dumnezeu există și ne iubește, și asta contează mai mult decât toate instituțiile administrative sau religioase…”
    Glory to God!!!

    Foarte adevarat, sunt de acord cu tine!
    Oare cand o sa inteleaga persoanele gay acest adevar?

    Si cand o sa inceapa sa traiasca viata care merita traita cu adevarat.
    Numai alaturi de Dumnezeu putem trai cu adevarat fericiti si impliniti.

    Multumesc Henoctasus!
    Dumnezeu sa-ti dea ce stie ca ai tu nevoie mai mult.

    Ai dreptate Adi “acesta e articolul cel mai tare, poate articolul lui 2012″

    Big Hugs,
    Alexander

  3. Florin    

    Intradevar acesta este un articol foarte bun.

  4. Smog    

    Iar eu tot nu o inteleg pe asta cu copii. Daca bebelusii ar fi masini as vrea o suta.

  5. henoctasus    

    Nu stiu zau daca cel mai tare, dar ma bucur ca v-a placut… Va multumesc foarte tare, mi-ati facut ziua! 😀

  6. serafim277    

    foarte tare articolul…bravo.

  7. Queeditch    

    Hm, OK. Sunt de acord. Mă bucur că nu sunt singurul care crede că Dumnezeu pe iubește pe toți, indiferent cine suntem. :)

  8. Marius Bogdan    

    Intr-adevar cel mai bun articol… 😀

    Glory to God!

  9. RobertG    

    Deci, ca sa pastrez si eu trend-ul: un articol excelent! :)))

  10. cristymaykei    

    Toate frumoase in afara de o nedumerire ce ma framanta si la care sper sa imi dai raspunsul, ce inseamna henoctasus?

  11. cristymaykei    

    aPP, eu de mult timp am gandit ca Ioan nu este doar un simplu dicipol, ci ceva mai mult. Oricum astept cu nerabdare ce ai de spus pe tema aceasta.

  12. henoctasus    

    @ cristymaykei hehe, henoctasus? Acum câțiva ani scriam o povestire și aveam nevoie de un nume interesant pt un loc misterios pierdut între păduri…am făcut un brainstorming cu tot ce mi-o venit în minte, zeități, cuvinte grecești, nume de regi etc. și am ales ce părea că sună bine. Până la urmă rezultatul a fost că numai ‘He’ vine de la Helena, ‘noct’-ul vine de la noapte/nocturn și ‘asus’ e terminație cu rezonanță latină, indicând vag acolo pe undeva un as, maestru (al nopții). E cam ciudat, dar măcar e unic în lume 😛 Apropo, și ‘maykei’ de unde vine? Că și eu aveam nedumerirea asta :)

    Cât despre evangheliile gay, voi cerceta și eu puțin pasajele despre care am auzit că ar oferi ceva indicii, cică. Și apoi le voi pune aici după ce le găsesc. Pe scurt, Iisus ar fi fost mai apropiat de unul din discipoli, intitulat în Biblie ‘discipolul iubit’ și care apare în cinci scene-cheie.

  13. Avocatus    

    Orice maestru are și discipoli care să ducă mai departe învățătura lui. Homosexualii atunci când vor să întărească principiile lor cu versete din Biblie spun doar atât: „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”. După cunoștințele mele Isus îl iubea mai mult pe Ioan deoarece era feciorelnic. Această predilecție s-a manifestat și pe Cruce când i-a încredințat-o pe mama sa: „Iată mama ta”.

  14. FireMan    

    Dincolo de toate realităţile istorice şi figurile marcante ale teologiei, care pe drept motiv pot fi contestate prin oarece speculaţii, învăţătura lui Iisus, aşa cum o dezvăluia el omenirii sau aşa cum a fost păstrată prin viu grai, aduce o soluţie inovatoare pentru acele timpuri, o soluţie care ar fi pus beţe în roate credinţelor răspândite până la acea dată (perioada de început a creştinismului), credinţe care acaparau şi subjugau  indivizii unei societăţi prin fel de fel de tertipuri de ordin uman: zeii romanilor, grecilor, egiptenilor purtau însuşiri umane, erau răzbunători, aveau „slăbiciuni” omeneşti, etc. Dar cea mai „gravă” credinţă dintre toate era cea a poporului izraelit, acea credinţă care le promitea acestora dominaţia lumii, ei fiind poporul ales, cu drepturi depline asupra tuturor celorlalţi. Din această cauză, evreii au fost şi sunt oarecum dispreţuiţi, pentru că propagă ideea unei superiorităţi faţă de semenii lor, prin însăşi existenţa lor, ceea ce aduce oarecum cu fascismul.

    „Noutatea” adusă de Iisus a dat peste cap toate aceste credinţe „bolnăvicioase” prin centrul învăţăturii sale: Iubirea. Este o credinţă care „permite” tuturor oamenilor să aibe un statut egal faţă de semenul său, indiferent de rasă, culoare politică, religie, sexualitate. Este credinţa tuturor… Iubirea este liantul care consolidează omenirea, care o poate face un organism singular, în deplină armonie cu lumea animalelor şi lumea plantelor, ca parte a creaţiei divine, ca parte a aceleiaşi divinităţi. Întruparea lui Iisus, unirea dumnezeirii sale cu natura umană, considerată până atunci căzută, nedemnă de îndumnezeire, a consolidat credinţa tuturor oamenilor că în iubire stă dumnezeirea, că prin iubire faţă de noi înşine şi faţă de aproapele nostru, putem deveni noi înşine Dumnezeu, putem accesa un nivel superior de conştiinţă, conştiinţa colectivă.

    Iubirea este răspunsul la toate problemele noastre, compasiunea este aceea care ne face să ne ridicăm la rangul de fiinţă superioară, înţelegerea celui de lângă noi reprezintă întotdeauna modul prin care ne putem împăca cu acesta şi cu noi înşine.

    Tocmai pentru că învăţătura lui Iisus era una de ordin populist, ea excluzând orice autoritate laică sau bisericească din calculele iubirii, Iisus a fost condamnat, iar învăţătura lui a fost pervertită tocmai de către cei care l-au răstignit: evreii. Au fost scrise cărţi, scripturi, de către diverşi oameni, martori ai celor întâmplate, oameni care şi-au pus amprenta asupra celor scrise de ei, aşa cum le-a dictat lor conştiinţa şi aşa cum au priceput ei învăţătura lui Iisus. Există multe cărţi scrise de către alţi martori ai celor întâmplate atunci (scripturi) care nu au fost „aprobate” spre a fi înglobate în marea colecţie de cărţi numite „Biblia” (cum este, de exemplu, Evanghelia Apostolului Toma).

    Încercarea de a transforma creştinismul într-o religie controlată, cu ierarhie şi categorii clare de delimitare între credincioşii săi, s-a efectuat încă de la începuturile sale. Sinoade ecumenice (conducătorii autoprocalamaţi ai bisericilor creştine de atunci) au hotărât regulile acestui fenomen, au stabilit ce anume trebuie să creadă credincioşii şi propovăduitorii, cu menţiunea că cei care nu se încadrau în aceste limite, erau excluşi din comunitatea creştină, sub denumirea de „eretici”. Ei bine, Iisus nu a adresat mulţimilor în faţa cărora predica decât cuvinte de iubire, cuvinte vindecătoare, idei înălţătoare. Iubirea este totul.

    Şi acest lucru îmi este de ajuns pentru a mă identifica cu un bun creştin: iubirea este calea prin care putem cunoaşte fericirea. Iubirea faţă de noi înşine, faţă de semenii noştri, faţă de minunăţiile naturii care ne înconjoară şi faţă de acest Pământ care ne suportă.

    Pământul este viu, Noi suntem pământ şi apă, Pământul este într-o continuă transformare şi în curând va cunoaşte toată omenirea un alt nivel de conştiinţă. Suntem în deplină armonie cu tot ceea ce ne înconjoară, iar pulsaţiile interne ale Terrei sunt în armonie cu ritmul nostru biologic. În curând vom cunoaşte ingredientele din care suntem creaţi, vom cunoaşte MINUNEA existenţei noastre, vom cunoaşte marea transformare a Terrei, acea „Apocalipsă” de care vorbesc Cărţile, însă nu există nici un motiv să credem că acest lucru va duce la nimicirea vreunui suflet, ci mai degrabă la transformare, la renaştere, la intrarea Terrei într-un alt ciclu de viaţă.

    Sper să nu vi se pară prea deplasate ideile pe care le-am împărtăşit, căci nu doresc „smintirea” nimănui. :)

  15. Queeditch    

    @ FireMan : Îmi place ce ai spus despre iubire. Aș adăuga că respectul e o formă de iubire, dar ceva mai subtilă. :)

  16. grid    

    Superioritatea și unicitatea credinței evreilor, comparativ cu credințele altor popoare (inclusiv creștine), provine tocmai din faptul că au sentimentul de „popor ales”, adică din relația specială (directă și personală) pe care o au cu Dumnezeu. Dacă stai să te gândești, meritul credinței în Dumnezeu a poporului lui Israel este puterea sa de neclintit, faptul că n-a avut niciodată nevoie de un intermediar ca Isus – în chip de cârjă care să sprijine o credință pe cale să se năruie. Credința evreilor a fost întotdeauna (și este în continuare) extrem de pasională, ceea ce-o face oarecum autosuficientă și aptă – eventual – să corupă sentimentul de „popor ales” cu ideea de „popor stăpân”.

    Isus a fost evreu, după cum bine se știe, iar învățăturile sale n-au fost menite decât să arunce o lumină nouă asupra vechii credințe, corupte chiar de către cei chemați să o vegheze; învățăturile pe care Isus le propovăduia erau menite pentru a-i întări pe evrei în esența credinței lor și nu pentru a i se pune de-a curmezișul, pentru a o înlătura cu totul sau pentru a o înlocui cu altceva. Religia iubirii era exact ceea ce lipsea poporului ales pentru a se regăsi pe sine prin sine însuși, fără a mai cădea pradă dorinței de supremație între popoare ca dovadă de credință în Dumnezeu și ca justificare a omului în fața semenior săi.

    Locul lui Mesia în credința evreiască este unul special, însă acolo Mesia este locul destinat unei absențe din viața noastră. Locul acela nu poate fi umplut – și acesta este motivul real pentru care evreii nu cred că Isus este Mesia, cu toate că nu-l contestă nici ca persoană, nici ca învățătură. Mesia este întotdeauna pentur evrei Cel-care-va-să-vină, deci nu poate fi în niciun caz Cel-care-a-venit-deja. Evreii au intuit foarte bine faptul că, dacă propria lor credință sfântă (ca relație personală și directă a omului cu Dumnezeu) a sfârșit prin a fi coruptă, introducerea unui intermediar în ecuație (respectiv, Isus) nu va face altceva decât să ofere o cale în plus coruperii credinței, cărja credinței riscând să se transforme într-o armă (ceea ce s-a și întâmplat,de altfel, nu atât sub forma – și din pricina – cruciadelor, cât datorită puterii organizaționale fără precedent pe care Biserica organizată sub arma numită „Cristos” a căpătat-o în scurt timp).

    Eu nu sunt un adept al religiei iubirii, pentru că întotdeauna dorința de a face bine a condus la efecte nefaste, iar în prezent lumea este sufocată de prea multă iubire proclamată și instituită sub toate formele imaginabile, ajungându-se până la situația ca iubirea să devină o vorbă goală căreia i se închină prea multe tributuri deșarte. Iubirea a ajuns prizoniera propriului său simulacru, scris cu litere de neon în orizontul așteptării. Iubirea a ajuns un Zid al Plângerii – semănând cu un soi de orfelinat, sau cu o instituție de binefacere. Trăim în era iubirilor triste, neîmplinite chiar atunci când sunt trăite.

    Pentru a-și împlini menirea, iubirea ar trebui să-și recâștige dreptul de a fi oarbă, adică de a vedea lucrurile care nu sunt în ciuda celor ce sunt. Iubind oamenii pentru ceea ce sunt (și nu pentru ceea ce nu sunt), iubirea a ajuns să cunoască perversiunea corupției clădite sub frontispiciul propriului său nume. Iubirea devenită un standard moral, o obligație cetățenească și o instituțe socială devine în timp o iubire de tip fascist (în sensul că exercită o fascinație, adică o biciuire – fascia însemnând un mănunchi de nuiele cu care cineva este „articulat” / fasciculat). Iubirea poate deveni tot atât de asupritoare și de urâcioasă precum o credință coruptă.

    Ideea e că un evreu ucis de propriul său popor nu devine prin nimic mai puțin evreu. Dimpotrivă, abia atunci când cazi victimă propriilor tăi semeni arăți cât de mult ții la ei. Însă nu e vorba în cazul lui Isus despre o iubire sacrificială, așa cum adesea e înțeleasă răstignirea din cauza premoniției și a lipsei de reacție a Mântuitorului la calvarul ce i se pregătea. Isus a murit, în calitatea sa simbolică de evreu (ca „rege al iudeilor”) nu pentru a demonstra ceva sau pentru a împlini o profeție, ci pentru că trebuia să lipsească dintr-o lume în care nu-și găsea locul. Uciderea sa de către conaționali era justificată tocmai de faptul că Isus era evreul care nu avea nevoie să fie evreu pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Moartea sa readucea credința evreiască la adevărata sa dimensiune, adică la situația în care „Alesul” nu se alege pur și simplu dintre oameni, pentru că nu este unul dintre ei, ci este fiecare dintre ei. La o scară mai mare, a popoarelor lumii, același mesaj se traduce prin faptul că nu un anumit popor este Alesul, ci fiecare popor se alege pe sine în relația cu Dumnezeu, acolo unde nu încape niciun competitor extern.

    Păcatul iudeilor (nerespectarea legământului sfânt cu Dumnezeu prin admiterea unor competitori, intermediari între Dumnezeu și Aleșii lui) a fost oarecum răscumpărat pentru evrei, odată cu uciderea celui care se autoproclamase ca intermediar divin al credinței, însă a fost preluat și amplificat de către creștinii care au fost atât de încântați de ideea că cineva i-ar putea scuti de povara unei confruntări directe cu Dumnezeu încât i-au sărit direct în brațe.

    Probabil că omului i-ar fi mai simplu să se raporteze la Dumnezeu dacă ar trăi singur pe lume, dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Acolo unde există un Celălalt, apare și tentația împărțirii lui Dumnezeu în felii pentru fiecare. Așa se face că nevoia unui Ales (care să săvârșească împărțeala perfectă) face ravagii printre oameni. Însă, de fapt, așa cum vechea credință a iudeilor o susține, Mesia nu este indispensabil decât într-un singur sens – pentru a asigura spațiul acela gol, de așteptare, respect și reculegere, care să ne împiedice să facem prostii. Mântuitorul nu e agentul publicitar al lui Dumnezeu și nici distribuitorul autorizat al iubirii. El e doar spiritul care sălășluiește în om, moștenit direct de la Dumnezeu, prin care omul reușește să urmărească mereu – prin filiera unei descendențe invizibile – legătura cu ceea ce-i lipsește. Fiul este omul, iar omul este o locuire a lui Dumnezeu. Un spațiu plin sau gol, aglomerat sau pustiu, după cum se pricepe fiecare să-l și-l amenajeze.

    Unii spun că Dumnezeu se ascunde în sufletul omului, dar cred că mai potrivit ar fi să spunem că omul se ascunde în Dumnezeu și se pierde adesea în ceea ce nu înțelege. Dar lucrurile care îl depășesc nu sunt lucruri care îi distrug, ci lucruri care îl conțin. Distrugerea și sentimentul de neputință în fața necunoscutului și a Nimic-ului din noi apar doar ca urmare a uitării acelui loc pe care îl locuim și pe care nu-l putem nici iubi, nici părăsi atâta vreme cât îl înlocuim din simpla dorință de a găsi ceva mai bun.

    Cum de se naște o asemenea dorință? De unde apare tentația și de ce dăm curs ispitelor de tot felul? De ce e gustul păcatului mai dulce decât mângâierea lui Dumnezeu? Răspunsul nu poate fi decât acela că, ori Dumnezeu nu împarte mângâieri, ori păcatul e adevărata noastră natură. Desigur, ar mai exista posibilitatea ca păcatul să fie tocmai mângâierea lui Dumnezeu, dar știm din experiență că nu e așa.

    Problema e că judecățile logice nu fac niciodată dreptate spiritului. Și tocmai asta e natura păcatului – măsurarea necunoscutului cu ignoranța specifică mânuirii uneltelor limitate ale cunoașterii. Cu toate că efortul acesta este răsplătit prin rezultatele cunoașterii, păcatul este acel act de cunoaștere neîndreptățită, prost îndreptată, adică săvârșirea cunoașterii cu nerecunoștință. Nerecunoașterea necunoscutului e sursa ispitei de a-l necinsti și chiar de a-l abuza prin actul cunoașterii.

    😎

  17. Avocatus    

    Reflexii teologice

    @Firi nu uita că însuși Isus era evreu. El nu a contestat niciodată legea iudaică, nu a spus niciodată că nu este bune, nu a deființat-o. Ceea ce a contestat el a fost modul cum era pusă în practică legea, de aceea l-au și omorât.

    Iubirea era proclamată și în VT. Isus nu elimină legea. Iubirea nu presupune eliminarea legii. Ai dreptate când spui prin iubire noi putem devenii Dumnezeu. “Iubirea este răspunsul la toate probleme noatre”. Aici ai vorbit ca un teolog.

    Ca Isus elimina orice autoritate bisericească nu este adevărat. Atunci de ce a mai spus: “Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi BISERICA mea?” sau “Paște oile mele?”

    Dogmele au laut naștere ca un răspuns la atacul ereziilor (arianismul de exmplu). Biserica a devenit însă și o instituție. Acolo unde sunt doi oameni se naște o regulă. Chiar și aici pe Blog Robert este acela care impune regulile iar cel care vrea să contribuie cu ceva, să se exprime trebuie să respecte anumite reguli: altfel ar fi un haos. Acest lucru i se contestă bisericii institutionalismul, însă nici o organizație nu poate fi de durată dacă nu are norme clare și nu respectă anumite legii ale unui stat.

    Cu siguranță că suntem pământ, însă un pământ valoros.

    Dilema mea cea mai mare este următoare: cum pot concilia aceste cuvinte ale lui Isus (inclusiv cu ideile religioase care le însoțesc) cu expresia pe care ai spus-o odată: “AlexanderUK tu esti Dumnezeu?” (Pentru mine e ca și cum a-i fi spus FireMan tu ești Dumnezeu pentru tine însuți!!!)

  18. Smog    

    Evreii, dpdv biblic a fost poporu ales pana credinta a fost trimisa la neamuri. Apoi poporul francez a fost ales (altfel nu scapam de evul mediu) insa si eu au decazut. Si astfel, nu mai exista un popor ales.

    Va spun, poporul ales este cel rational. Insa, plin de inima.

  19. Queeditch    

    Mă întreb dacă oamenii simt că sunt legați între ei prin fire invizibile… Nu mă refer la un popor anume, ci la toată omenirea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *