Eu oricum vorbesc numai la general, pentru că dacă mă apuc să vorbesc din experienţă mă mănâncă sfinţii. Nu de alta, dar nu imi amintesc prea bine ce am trăit cu adevărat şi ce nu. (Asta mi se pare a fi un indiciu că trăiesc, pentru că numai pentru morţi lucrurile sunt clare .)

Viaţa mea e un soi de absenţă perpetuă. În mod sigur nici n-am fost de faţă când m-am născut, iar mai apoi, de câte ori eram - din pură întâmplare - prezent la ce mi se întâmpla, aveam senzaţia că viaţa îmi organizează a o înscenare teribil de neverosimilă. Aşa că, de fiecare dată când picam în plasa destinului - vorbind, fireşte, foarte la general - mă salvam prefăcându-mă că dorm sau că nu bag de seamă ce mi se întâmplă, reuşind astfel - mai de fiecare dată - să scap neciugulit. De fapt, somnul îmi e cel mai bun prieten - atunci sunt cel mai lucid.

Drept pentru care pot spune, cu mâna pe inimă, că sunt complet lipsit de experiente “strict personale”, cum pare că îţi place ţie să le numeşti (ceea ce e “relativ interesant” - zic tot ca tine - pentru că nu cred că există aşa ceva, după cum nu cred că există draci). Eu trăiesc foarte… în general (şi aproximativ), ceea ce mă face să cred că lumea e un fel de plăcintă mare la care avem dreptul cu toţii - mai mult, dacă nu ne e chiar foame (de lume), sau mai puţin, în cazul în care devenim prea… devoratori. Fiecăruia ce i se cuvine.

Revenind la subiect, mie cred ca nu mi-ar fi ajuns cuvintele să spun, atât de curat, ceva atât de simplu. Dar totuşi, un mic efort de… comment la comment se cere făcut. Să latru şi eu puţin la căţelul din oglindă…

Există o întreagă mitologie a egoismului. În general, a fi egoist e văzut ca un lucru rău. De altfel, morala cu asta se ocupă - cu punerea egoismului la zid. Fireşte, asta tot o pornire egoistă se cheamă că este, dar cine mai stă să judece? Eh, bătrânul Nietzsche s-a încumetat s-o facă! A luat morala la puricat de i-au mers fulgii. Ideea e că n-ai cum să nu fii egoist. Se spune că ego-ul (eul) fiecăruia e un servitor minunat, dar e cel mai de temut stăpân. (”The ego is a wonderful servant, but the lousiest of masters.”) Cu alte cuvinte, atâta vreme cât cineva nu devine sclavul propriei sale imagini în lume, “egoismul” său nu e unul… egoist.

Nu avem de unde şti de ce dăruieşte cineva o floare. Poate că nu are încotro. Poate că are prea multe şi-i e teamă că nu va putea avea grijă de toate. Am scris nu demult ceva pe tema aşteptărilor noastre de la cei din jur. Vrem întotdeauna să fim siguri că aşteptările nu ne sunt înşelate. Dar oare e drept? E drept să ne dorim ca părinţii să ne fi fost altfel? E drept să ne revoltăm că am fost înşelaţi în aşteptări? Sunt multe lucruri în viaţă cu care ne obişnuim într-atât de mult încât la un moment dat, doar pentru că ne-am obişnuit cu ele, le considerăm proprietatea noastră şi ne simţim îndreptăţiţi să le punem lacăt şi să le ţinem sub cheie. Acesta e momentul în care lucrurile încep să meargă prost şi în care ceea ce a fost încuiat revine să se răzbune pe noi, făcându-ne imediat să urâm faptul că accesul nostru la fericire depinde de o amărâtă de cheie, pe care fie am pierdut-o, fie nu ne place că trebuie să o folosim. Dar uităm că undeva, cândva, noi înşine am încuiat o uşă care trebuia să rămână în permanenţă descuiată. Nu deschisă, ci descuiată. Şi începem atunci să dăm vina pe uşă, pe zăvor şi pe tot ce înseamnă limita dintre eul nostru şi cel al unei alte persoane.

Aşteptările… ele ne ruinează viaţa! Inclusiv aşteptarea de a nu exista aştepări . Iar aşteptările noastre se nasc din efortul (sau strădania) de a fi conformi cu propria noastră imagine de sine. În măsura în care cineva se străduieşte (uneori prea mult) să-şi iasă din propriul tipar, efortul depus în acest sens se răzbună. Faptul că ai dat o floare pe care n-ai simţit că trebuie să o dai, dar ai dat-o numai pentru că ai crezut că asta va face plăcere celui de lângă tine, te face să te aştepţi la o răsplată pentru efortul tău de a fi făcut altfel decât simţeai. Dar dacă ai făcut-o pentru că n-ai avut încotro (nu zic “dezinteresat”, pentru că fără interes - fără ca atenţia să-ţi fie captată într-o anume direcţie - nici o acţiune nu este posibilă), atunci nu mai ai ce aşteptări să ai. Trăieşti (şi eşti împăcat) cu rezultatul propriilor tale alegeri.

Şi asta nu pentru că fiecare dintre noi am avea vreun tipar bine stabilit, a cărui încălcare ne obligă la nefericire. Nu. Tocmai pentru că nu există nicio “zestre” a destinului (nicio moştenire de vreun fel ai cărei prizonieri să fim - ca să nu zic “niciun bagaj genetic”) nu putem fi îndreptăţiţi să facem ceva împotriva felului în care simţim la un moment dat. O alegere făcută ne poate înălţa sau coborî, însă rămîne alegerea noastră, iar acest lucru nu trebuie uitat. Pentru că dacă uităm alegerea, o facem pentru a uita greşeala, iar greşeala nu e niciodată o simplă… greşeală; greşelile survin pentru a ne învăţa câte ceva despre noi înşine, însă doar atât cât avem dreptul să ştim.

Asta înseamnă inocenţa - puterea de a fi tu însuţi fără însă a fi apucat să ştii cine eşti, libertatea de a te manifesta oricum, fără a fi condiţionat de cine ştie ce reflexe, induse prin educaţie sau autoimpuse printr-o gândire devenită sclava unor principii de viaţă.

Uneori strălucim atât de tare încât îi ardem cu dogoarea noastră pe cei de lângă noi, iar alteori suntem atât de reci încât pare că am îngheţa şi Soarele dacă am putea să-i furăm căldura. Toate astea însă nu contează. Important e să facem ce ne place şi ce simţim - asta însă dacă nu cumva “simţim” cu mintea şi nu cu sufletul. Căci ego-ul e o structură mentală, o creaţie a minţii - o creaţie măreaţă şi diabolică în acelaşi timp. A avea un simţ al identităţii e sublim - atâta timp cât Cel-ce-sunt poate încă să fie, adică să nu devină dominat de imaginea sa prezentă şi să rămână deschis la Devenire…

Eu sunt cel ce sunt,
Mă plac, dar nu mă pot privi
De teamă că atunci
Aş începe să cred
Că-mi sunt de ajuns.

Dacă pot să te ajut cumva, cu cea mai mare plăcere.

Atitudinea ta este cu atat mai nobila cu cat realizez tot mai pregnant faptul ca si tu esti doar un om - cu gandurile, cu durerile, cu deceptiile, cu deziluziile tale… si lacrimile nerostite… pe care le innabusi in interiorul tau, le maschezi tocmai pentru a nu crea altora suferinta. Esti un om, dar un om deosebit de sensibil la tremurul sufletului celorlalti. Ma intreb, cat de des reusesti plen sa te descarci, cum te refulezi…?

Iti multumesc. Pentru UMAN!!!

Te respect. Nici mai mult, nici mai putin. Doar acel sentiment care poarta o denumire ce imbraca forma unui singur cuvant , dar in spatele caruia se ascund un ocean de simtaminte pe care tot doar un om ti le poate oferi. Asa. Sincer.

O aripa de copil,

Ady