Uneori ma cuprinde blazarea. Nimic nu ma intereseaza, nimic nu ma emotioneaza, nimic nu ma inspira, nimic nu ma deruteaza. Asist pasiv, cu detasare la tot ce se intampla in jurul meu. Imi sunt din ce in ce mai confortabile momentele astea pentru ca ma simt… libera! No strings attached! Imi place sa privesc in jurul meu viata intamplandu-se. Ca si cum as fi in centrul unei tornade, dar ma simt in siguranta, ferita. Indiferent ce face/zice X sau Y eu stiu ca nimic nu strabate pana la mine, nimic nu poate sa ma afecteze… emotional.
Poate doar mi se pare, dar am observat ca in momentele astea de indiferenta intamplarile pot lua o turnura mai satisfacatoare decat atunci cand pun suflet intr-o chestie. Ironic, nu?
Dar momentele sunt scurte, trecatoare, vartejul ma cuprinde si sentimentele incep sa iasa la suprafata. Uneori imi doresc sa ma fi nascut cu un buton de switch on/off pentru sentimente. In fapt “el” exista pentru ca altfel nu as experimenta schimbarea starii de spirit, doar ca nu reusesc sa-l controlez.
Astazi spre exemplu l-as fi setat pe off, sa nu-mi starneasca nicio emotie nonsalanta cu care ex-a defileaza in fata mea pe holurile facultatii, sau usurinta cu care vine sa socializeze cu ai mei colegi, ori indiferenta cu care imi adreseaza cate o intrebare din politete.
Si asta dintr-un maxim altruism (?!), pentru ca nu imi place sa ii raspund sec si nici sa cercetez cu infrigurare telefonul atunci cand porneste o discutie in cercul in care ma aflu… nu-mi place sa o fac sa se simta nedorita in preajma mea, si desi in interior lucrurile stau diferit, toata fiinta mea emana un puternic “nu te vreau aici!!” .
Si daca as fi uitat nenorocitul ala de buton pe off, mina nu mi s-ar fi intunecat la vestea ca prima fiinta ce-mi cazuse draga dupa mult timp e deja cu altcineva, ci as fi asternut un zambet larg.
Dar nu stiu cum sa-l setez, si nici nu stiu cum sa construiesc fortarete in jurul sufletului, nici macar o cusca in care sa var nenorocitele sentimente si sa le zavorasc nu am gasit.
Nu suntem toti facuti pentru a iubi, a fi candizi si empatici. Pe unii ne doboara pentru ca masura noastra e totul sau nimic… asa suntem noi conceputi, suflete slabe, chinuite, demne de mila, a caror existenta e dictata de sentimente nu de ratiune. Si ce sansa avem noi cand nu indraznim sa cerem ce ne dorim ci asteptam sa primim? Ce sansa mai avem cand ajungem sa nu ne mai dorim nimic dupa indelungi asteptari neimplinite? Sansa la o viata personala pusa pe hold in timp ce te straduiesti sa mentii apele linistite in jurul tau, sperand ca intr-o buna zi cineva o sa te observe si o sa se indure sa te iubeasca in pofida micimii tale asociate tipicului de self-made-man promovat azi.
Si cine isi doreste asa ceva?!
Asadar o sa continuu a cauta un drum spre NEsimtire..
Oh, cunosc feeling-ul atat de bine. 🙂
Io zic ca face bine din cand in cand. Inchizi telefon, mail, tot, tot, tot… si esti doar tu cu tine.
De acord cu RobertG. Din când în când nu strică să uiți închizi tot și pentru un scurt timp să fii doar tu.