Scrisoare pentru mama mea
18 comentarii
Scris de FireMan, Saturday, November 10, 2007 – 10:22 pm
Scumpa mea mamă,
Îţi scriu pentru că mi-e dor foarte tare de tine. Dar nu îţi voi trimite niciodată scrisoarea pentru că în ea vreau să îţi spun ce nu ţi-am spus niciodată, de frica de a nu te face să suferi. Te sun foarte rar. O dată pe lună, şi atunci grăbit… Ştiu că ai vrea să te sun zilnic, să te întreb de sănătate, dar de fiecare dată mă cerţi pentru lucrurile pe care nu le fac sau nu le-am făcut. Iară şi iară mereu.De fiecare dată imi aduc aminte de imaginea ta despre mine şi nu îi pot face faţă.
Nu ţi-am spus decât de 3 ori în viaţă că te iubesc. Ţi-aş spune asta în fiecare zi dacă tu m-ai crede. Dacă ai avea încredere în mine. Şi tu ai făcut la fel, dar nu te condamn, pentru că tu mi-ai demonstrat că mă iubeşti, îmi demonstrezi asta prin fiecare clipă a vieţii tale. Şi mor de ciudă că eu nu îţi pot demonstra acelaşi lucru.
Mereu am făcut doar ce am vrut. Uneori am făcut pe potriva dorinţelor tale numai din disperarea nevoii de libertate. Si nu de puţine ori am stiut de la început că greşesc. Nu pot să îmi „rup de la gură” bucuria de a fi liber. Chiar şi dacă prin asta îţi suprim fericirea. Înţelegem greşit fericirea… şi viaţa în general. Mereu ai vrut să fac numai ce ai vrut, pentru că aşa ai crezut că e cel mai bine pentru mine şi, de aici, pentru a te simţi împlinită pe acest pământ. Mai târziu ai privit dorinţele tale ca pe dorinţele lui Dumnezeu. Cu asta nu pot fi de acord, oricât de mult aş vrea. Dar dorinţele mele???
Mamă, Dumnezeul tău mi-e martor că eşti fiinţa pe care o iubesc cel mai mult. Mi-e martor că mă îngrozeşte gândul că nu te voi face niciodată fericită. Mă trezesc adesea dimineaţa cu frânturi de coşmaruri în minte cum că aş participa la moartea ta spirituală. Ca un ucigaş. Şi mi-e frică. Mi-e frică şi îmi iau gândul de la asta. Vreau să răscumpăr toate sacrificiile pe care le-ai făcut numai pentru ca eu să am şansele pe care tu nu le-ai avut în viaţă. Nu voi uita niciodată de cate ori veneam acasă în vacanţe şi găseam în frigider decât o ciorbă cu mai multe oase şi câteva urme de carne în ea, despre care spuneai că vă ajunge o săptămână. Nu voi uita niciodată că ani de-a rândul nu ţi-ai cumpărat haine noi pentru ca eu să am tot ceea ce ceream.
Ştiu cât suferi când te gândeşti că nu voi fi niciodată ceea ce ai vrut să fiu. Nu pot. Nu aş fi fericit. Şi pentru ce ar da Dumnezeu fericirea împărţită în doua? Ai avut o viaţă nefericită. Şi eu am fost de vină. Dar nu puteam fi altfel. Sacrificiul tău va fi suprem dacă îl vei duce până la capăt şi vei avea încredere că prin el, viaţa mea va fi una fericiă.
Mă ia tremuratul de frică când mă gândesc că ai suferi prea mult dacă ţi-aş spune realitatea aşa cum e ea. Dacă ţi-aş spune că viaţa mea departe de voi nu e aşa de roz precum ţi-o prezint la telefon. Dacă ţi-aş spune că de fapt viaţa mea amoroasă e ok, dar cu un baiat… şi că nu vei avea niciodată nepoţi care să îmi semene, să îţi sparga şi să scotocească totul prin casă. Dacă ţi-aş spune că de fapt m-am despărţit de mult de soţia mea din cauza bisexualităţii (sau homosexualităţii)… Dacă ţi-aş spune de câte ori te-am minţit, numai ca să nu suferi. Eşti atât de fragilă… Sensibilă… Toate realităţile astea te-ar dărâma…
O să îţi ofer întotdeauna o imagine voalată despre mine şi viaţa mea… Întotdeauna va fi cel puţin o minciună strecurată între noi. Nu pot altfel. Dar nu aş vrea decât să ştii cât de mult te iubesc, indiferent de prezent, trecut şi viitor.
Trebuie să ştii doar că ai adus pe lume un om, de care poţi fi mândră chiar dacă nu face ce ai vrut mereu să facă. Un om care are principii, un om căruia i-ai educat bunul simţ, siguranţa de sine, morala, şi alte calităţi uneori atât de rare. Am în mine o parte din tine prin toate calităţile acestea, şi îţi promit solemn că le voi păstra ca cel mai de preţ dar de la mama mea. Pentru restul…
Iartă-mă, mama !
Da, asa este precum ai scris in aceasta scrisoare. Dar cel mai dureros pentru o mama este sa afle ca nu ai reusit sa-i spui niciodata adevarul.
Iti spun asta dintr-o experienta. Sa-i spunem din esperienta mea. O mama simte absolut tot ce este legat de copilul ei. Atunci can di-am spus mamei mele, raspunsul a venit ca o palma calda peste un obraz rece, ” Indiferent de ce se intampla si de ce o sa se intample tu, tot copilul meu ramai, si imi doresc sa iau cu mine in mormant acest secret al nostru.” Acestea au fost cuvintele mamei mele, in care am avut in final incredere sa-i pot spune ceea ce simt si ceea ce sunt. Au fost doua bariere care m-au tinut in loc: Una a fost suferinta pe care o sa o provoc spunand un lucru care pentru ea este dincolo de orice capacitate de a putea absorbi informatia, si a doua bariera a fost frica de responsabilitate. Le-am depasit pe amandoua… acum imi este prietena asa cum mi-am dorit intotdeauna sa-mi fie. Si a inteles un lucru important. Acela ca, fiecare suflet este independent de optiunea celor din jur si ca parintele este dator sa aiba intelegere cu copilul. Alegerea este a fiecaruia pentru ca raspundem independent pentru toate faptele noastre.
bravo , sincer si eu imi iubesc mama dar nu pot sa-i spun asta . nu ma intreba de ce ca nu stiu
pa si bafta
… pai ce sa mai spun? …m-ai dat gata …si ma bucur ca nu m-am inselat in privinta ta FireMan. Am ramas fara cuvinte si mi se intampla foarte rar … dar mi-au dat lacrimile …
FireMan mai destabilizat … imi curg lacrimile fara sa le mai pot controla; ma regasesc in multe din afirmatiile tale (asta chiar daca nu sunt in situatia ta)…felicitari
Draga FireMan,
Poate ca imi stii deja opinia in legatura cu ce-ai scris pentru ca ma apucat sa vorbim si fata in fata despre asta …Si eu ma simt la fel din punctul asta de vedere. Pe de alta parte ,sanatatea mea scartaie din zi in zi …iar evenimentele din familie ,par sa vina una dupa alta , crunte si izbitoare. Am facut 18 ani si eram fericit ca am ajuns matur.Am trimis mamei de ziua ei ,luna asta o prima scrisoare in care I-AM SPUS pentru prima data in viata ca O IUBESC ca sunt constient de cate ori s-a lasat pe ea ca sa-mi fie bine, de tot ceea ce face, de luptele pe care chiar si ideologic vorbind le poarta cu tata doar sa izbavesc eu .Nu mi-a impus niciodata nimic, m-a lasat sa-mi aleg drumul , si l-am ales pe acesta…Mi-a fost rusine cu mine mult timp ,m-am intrebat mereu de ce eu …si apoi m-am acceptat si m-am iubit si sunt convins ca daca ar suferi si ea din stiinta faptului aflat inca in curs de consumare, m-ar iubi in continuare la fel ,pentru ca n-ar suporta sa sufar vreo clipa…
Mi-e teama si mie la fel ca si celorlalti de momentele de adio din viata…Persoanele pure dispar adesea. in ultima vreme s-au intamplat atatea pe aici incat sunt socat, impietrit…am nevoie de o vorba sau o imbratisare si cu ai mei nu pot vorbi pentru ca sunt la fel de marcati ca si mine…incerc in continuare sa vorbesc cu acelasi A…. care se straduie , caruia poate ii pasa de mine …sau macar incearca ….Nu pot concepe ceea ce nu as vrea sa cuget niciodata…( nu e ilogic ,dar mi-e teama sa fiu direct in aceasta circumstanta). App , mi-e dor si de tine si pe zi ce trece realizez cat de important e sa spui lucrurile la timpul lor …si cata insemnatate are o vorba zisa ,indiferent de context sau de dispozitie…Nu stiu , la final ma rog doar sa fie bine. Sa am puterea sa pastrez aparentele la fel de intransparente pentru ca lor sa le fie bine si sa fie mereu mandri de mine.Pe de alta parte lupt cu mine, la fel de singuratec ,ursuz ,neinteles si in cautarea unei imbratisari de care am nevoie in momentele astea …M-am saturat sa fiu puternic dar trebuie.Oare cu ce ma aleg eu din toate astea?…La final calculele. Pana atunci … Sa auzim de bine de la toti . Mersi de posibilitatea de exprimare.
FireMan: Eu nu m-am destabilizat, cel putin nu inca. Stii… fiecare are dreptul la viata. O relatie buna/sanatoasa intre parinte si copil nu cred ca presupune neaparat crearea acelui tablou clasic in care copilul se casatoreste si la randu-i produce altii. Cel mai mult conteaza modul in care ne traim viata. Si doar una avem din pacate. Scurta rau. Uneori nu e bine sa-ti vinzi fericirea pentru fericirea altuia. Ideea e frumoasa dar pretul e prea ridicat.
Draga prietene FireMan ,
Acest cuvant MAMA este de cel mai pret cuvant care poate sa fie In lumea aceasta grea si neiertatoare .
MAMA a iertat multe greseli ale copiilor care au suparat-o la momentul cand sa produs Intamplarea .
Sa spui lui MAMA TE IUBESC face cat toata averea altora care si-a trimis-o la azil sau mai rau a uitat-o cand si-a facut banul .
Intre adevar are parte si de bucuri dar si de necazuri depinde de copilul pe care Il are .
MAMA A IERTAT,IARTA si VA IERTA In continuare .
Cate batai,jigniri,violente care sa terminat pe la spitaluri sa mancat de la soti numai ca sa stea langa COPII .
De accea MAMA TREBUIE PRETUITA indiferent daca nu toate MAMALE are grija de COPII lor .
TREBUIE sa ne aducem aminte de ea si cand numai este pe lume,spital,azil .
Daca se poate si o FLOARE atunci este ok .
Sa zicem cu toti TE IUBESC MAMA .
Numai bine,Florin .
of mai copii
Bravo Fireman …. si eu care ma gandeam ca pompieri sunt insensibili :))
lol
God , am dat peste un manuscris… ma ajuta cineva sa il descifrez?
Cat de bine ai descris un adevar valabil pentru multi dintre noi…iti multumesc.
Ma tot gandesc la momentul cand MAMA va fi foarte batrana, suficient de batrana incat sa pot gandi “te-am protejat destul, riscam” - hai sa incercam sa traim altfel de azi in colo si poate, va fi chiar mult mai bine. Hai sa traim intr-un adevar absolut si o apropiere sincera, fara retineri si pic de minciuna, asa cum ar trebui sa fie intotdeauna intre fiu si mama…
E chiar dureros cand parintii iti spun “te iubim” si tu in gand completezi imediat: “si dac-ati sti adevarul tot, probabil m-ati uri ca pe cel mai nemernic dusman!”.
da, frumos shi emotzionant.
mama mea nu shtie de mine. are deja shi o varsta respectabila iar sanataea i se shubrezeshte pe zi ce trece. totushi nu am curajul sa-i spun. shi asta fiindca o iubesc shi nu vreau sa sufere. sigur ca m-ar iubi shi daca ar shtii. dar a facut atatea pt. mine incat m-ash simtzi groaznic sa o pun in situatzia unor dileme peste care shtiu ca nu le va trece ushor. pt ea sunt importante aparentzele sociale, morala creshtina, etc. nu vreau sa ma toace la cap cu preotzii, shi alte minuni, shi nu vreau ca ea sa petreaca nopti planse in incercarea de a intzelege ca nu-i pedeapsa, ca nu-i vina ei etc. la varsta ei adaptarea se face mult mai greu. nu cred ca merita una ca asta din partea mea. shi totushi pana la urma tot va shtii. ce nedrept … this really sucks.
imi pare rau mami :((
:((
ai reusit sa-mi destabilizezi toata ziua
se intampla rar, dar dupa cum am mai spus-o nu sunt o masina…
la mine a fost altfel. Parintii mei au stiut. Am ales drumul cel mai greu, pentru ca doar asa ma puteam elibera cu adevarat. A fost o discutie lunga, grea in care s-au pus intrebari si s-au cerut raspunsuri. Nu pot spune ca au fost impacati cu ideea ca sunt ceea ce sunt. Dar nici nu m-au renegat sa spun asa.
In schimb acum, imi pare rau ca nu-i mai am langa mine sa ma pot bucura impreuna cu ei de viata pur si simplu.
chiar m-ai dat peste cap…:)
Eu.
Of! Cata vaicareala!
Mama in sus si mama in jos.
E mama doar, a ales sa fie mama iar asta nu vine cu un manual de utilizare, vine cu tot ce presupune, fie ca afla ca baiatul ei e gay sau e criminal. Caci se poate si asa, nu? Si cei care fura, ucid sau violeaza au mame. Si nu e uimitor cand vezi cum unele mame merg pana in panzele albe pentru copiii lor? Ce daca a violat sau a ucis, e copilul ei iar ea e mama si darama tot pentu el.
Tot timpul va exista acest “de ce?” indiferent de ceea ce esti. Uneori ma intreb daca in cazul parintilor nu e si egoismul de vina, cand vor prea tare sa modeleze copiii dupa ideea lor de viata si nu conteaza care e realitatea de fapt sau daca ei sunt de alta parere.
Eu i-am spus mamei si prietenul meu la fel. Adica le-am spus adevarul despre ceea ce suntem. Si am ales sa o facem aproape deodata. Nu de alta dar sa fie comun tot circul, e pacat sa o lungim inutil cand unul termina toata nebunia celalat sa o inceapa. Si cred ca e mai usor in doi. Firesc, n-au sarit in sus de bucurie si nu ne-au sarutat pe frunte. A urmat tot circusul de rigoare, cu plansete si tot tacamul, pentu ca la noi n-a existat si nu exista o educatie din punctul asta de vedere. Da e un “dezastru” dar totusi se poate discuta civilizat. Inteleg si ca e o “lovitura” si ca nu-ti poti stapanii plansul, dar asta nu inseamna ca trebuie sa recurgi la trucul asta pana la refuz. Dar asa e la noi romanii. Nu vor fi impacati niciodata cu asta si intelegem treaba, + ca tot timpul vor fi aluzii si incercari de “indreptare”. Dar tot credem ca e mai bine sa stie cine sunt copii lor, chiar daca asta doare, decat sa tzesem una-ntruna povesti peste povesti, minciuni peste minciuni din ce in ce mai stufoase sau chiar sa recurgem la chinuitele casatorii de convenienta.
N-a spus cineva ca viata e usoara.
comment: no comment
Husk, te rog sa-mi ierti intrebarea… esti cumva Elena Udrea?
Imi aduc aminte de studentia mea… eram in Arad, stateam in gazda la soacra unui coleg… o femeie deosebita! Care la un moment dat realizeaza ea ce si cum, imi tot bate finut apropouri, si, la un moment dat ii spun. Reactia ei? Cu o fata normala, imi spune sa am grija sa nu afle colegii… poate multi nu vor intelege, si ma vor face sa sufar. Si sa am grija cu ai mei, poate ca nu vor fi de acord si o sa ii fac sa sufere! Mi-a propus, daca vreau, sa fie un fel de releu intre mine si tipul cu care aveam o relatie virtuala (internetul era pe la inceputuri, iar de intalniri face-to-face nu se punea problema inca).
Celalat exemplu, e modul in care au reactionat si reactioneaza familia puiutului meu… certuri, restrictii, tocat de nervi….
Totul depinde. Nici nu as stii exact sa spun de ce… de educatie, de persoana. E drept, mi-as dori mai mult ca orice in lume sa nu ma ascund cand iubesc, sa nu trebuiasca sa sufar in tacere. Dar uneori asta nu e posibil!
E greu!