Chiar e frustrant la un moment dat în viaţă să revezi un film. Acelaşi film… Acelaşi cerc infinit, sau cel puţin aşa ţi se pare, ale cărui segmente îţi produc deja-vu-uri plictisitoare parcă. Şi dacă totuşi pot rupe lanţul nemilos? Dacă totuşi aş putea rupe vraja şi aş putea să fiu iar liber…
Dar oare libertatea asta nu face parte tot dintr-un cerc, însă un pic mai mare? În care se includ toate cerculeţele din viaţa mea? Oare …
De ce să nu mă ridic acum în picioare şi să îmi pot impune PUR şi SIMPLU ziua de mâine. Pentru că orice plan e banal? Pentru că teoria mi-e înşirată pe toţi pereţii camerei… o recitesc zi de zi şi …. totuşi PRACTIC îmi place imprevizibilul? Şi cui nu îi place imprevizibilul? Hai să fim serioşi !!! Cui nu îi place să nu ştie ce va fi mâine? Cui nu îi place să plece acasă fericit… şi să se întrebe dacă oare tipul cu care şi-a petrecut ultimele 8, 10, 12 ore îl va suna dimineaţa să îl trezească cu rugămintea de a-i ţine companie la o cafea? Cine? Cine se bucură mai mult atunci când cafeaua e planificată cu o săptămână, o lună, un an înainte? Şi cine nu se bucură oare când vede că tipul respectiv nu l-a invitat la cafea dimineaţă, DAR l-a invitat la un film şi la o ieşire cu prietenii? Sau la o plimbare pe munte? Sau… să umble goi prin ploaie, în livada de la marginea oraşului?
Hai să fim serioşi… fie şi numai lucrul ăsta demonstrează, dacă lăsăm mândria speciei umane deoparte, demonstrează că nu suntem numai fiinţe raţionale. Suntem şi sentiment. Sincer, aş fi preferat să fiu numai una din cele două. Cu siguranţă aş fi putut fi mult mai fericit decât să alternez între ele. E un chin să te trezeşti ca dintr-un vis roz în care zburdai în voie cu un om, la fel de raţional şi sentimental ca şi tine. E crunt. Mai ales dacă perioadele de alternanţă nu corespund…
M-am săturat de teorie… m-am săturat de teoria sentimentelor. Sunt “overheated”. Dacă ştiţi o reţetă, o vreau şi eu… Până o primesc… sunt sătul… sătul de teorie… sătul de raţiune, sătul de planuri, previziuni şi oameni care cred că pot stăpâni viitorul… şi astfel viaţa proprie va fi una fericită.
Vreau să mă schimb iar de haine, precum un şarpe se leapădă de pielea veche… dar mi-e teamă că e aceeaşi problemă cu pielea cea nouă, voi ajunge iar să îmi doresc să o pot schimba din nou. Vreau să mă lepăd de un om şi de tot ce simt pentru el. Nu pentru că sunt uşuratic, nuuuu , ci pentru că sunt sătul de acelaşi cerc în care mă rotesc şi în care sunt parcă ţinut cu o mânuşă nesimţită. Vreau natural. DA. Îmi place tot ce e natural… neatins de mândrie, curvie, prostie, societate, reguli, stereotipuri, legi şi alte mijloace de sufocare. Şi mi-e greu. Pentru că mereu când găsesc un om care să îndeplinească atât de multe (anormal nu?) condiţii instinctuale şi de origine imaterială, mă tem să nu îl pierd, mă tem că altul ca el nu voi găsi. Şi nu e deloc aşa. Suntem înconjuraţi de posibilităţi. Sunt o multitudine de căi pe care o putem lua, o mulţime de cărări în răscruce la orice pas am face. Problema se pune atunci când uităm de noi înşine şi NE DORIM să facem pe cineva fericit.
NU ! Total greşit. Devreme ce omul ăla se află după 10 minute de la prima vedere cu noi, înseamnă că el e deja fericit pentru că ne are. Şi nu trebuie să facem nimic pentru asta, pentru că vine de la sine. Dacă am putea păstra starea asta, ar fi totul perfect. Şi am fi fericiţi amândoi. Dar nu, trebuie să intervină raţiunea: “Crezi că îl faci fericit?”, “Nu ţi-e frică de ceea ce simţi pentru el? Dacă el nu simte la fel?”, “Oare merge totul bine între noi?”, “Oare de ce e supărat acum? Ce pot face să îl fac fericit?”
Atunci uităm de noi înşine. Atunci facem pasul greşit. De a ne păsa mai mult de el decât de noi. Şi de aici, totul poate divaga într-o exagerare de sentimente, pe care celălalt o va simti cu timpul. La început mai puţin, mai greu sesizabil, iar mai apoi din ce în ce mai mult, ca o apăsare, ca o datorie. E începutul sfârşitului. Momentul în care vrei să îl faci pe celălalt fericit.
Unii se bat în piept şi spun că asta e iubire. E pe dracu. E prostie curată. Celuilalt nu îi va păsa de tine dacă îi arăţi această slăbiciune pentru el. O va percepe în final ca pe o obsesie… şi se va depărta cât de finuţ îi va dicta nobleţea sufletească. Pentru că, iminent, dacă tu vrei să îl faci fericit, el nu va vrea să te facă să suferi. Şi aici vei claca. Atunci vei vedea că te afunzi din ce în ce mai mult, cu fiecare renunţare a ideii de a te despărţi de el, de a merge mai departe, în problema în sine… şi cu cât vei fi mai îngrijorat de asta, cu atât te vei afunda mai tare… pentru că el observă. Şi chiar dacă la început simţea exact ca şi tine, acum îl vei speria. E prea mult pentru el… nu poate duce aşa sarcină grea a responsabilităţii fericirii tale.
Un prieten îmi spunea că totul e simplu. E mult mai simplu de atât. Dar nu e simplu deloc atunci când nu vrei să planifici de cine te vei îndrăgosti. Nu vrei să îţi imaginezi nimic înainte. Şi nu vrei să îţi faci un stereotip al fericirii. Sentimentele (mă refer la cele la care nu te aştepţi) nu le poţi privi ca pe nişte reguli. Dacă le priveşti aşa nu mai sunt sentimente… Sunt doar purtătorul de cuvânt al raţiunii. Iubirea nu e alb sau negru. Iubirea… nu “exista sau nu există”. E mult mai complicată de atât. E atât de complicată încât cred cu tărie că mintea omenească nu o va putea înţelege foarte mult în viitorul apropiat. Poate iubirea e acel procentaj din creierul uman rămas nefolosit. Poate e spiritualitatea care ne sperie aşa de mult pentru că reprezintă NECUNOSCUTUL. Cu toate că NECUNOSCUTUL e plăcut. E poate FERICIRE. Şi atunci de ce nu putem fi doar raţiune? De ce nu sunt oamenii raţionali fericiţi (şi sunt sigur că nu e numai părerea mea). De ce să nu ne aruncăm cu capul înainte, când casca de protecţie ne poate cauza răni mult mai grave din cauza frecvenţei cu care o purtăm decât ar putea poate “necunoscutul” să producă.
Şi eu ce fac? Hai să mai trec printr-o perioadă de raţionalizare. Parcă mi-a ajuns. Parcă aşteptările mi-au fost iarăşi greu înşelate. Ce aşteptări? Ale raţiunii, fi-i-ar capu al draq. Aştept ziua eliberării. Dacă va veni. Aştept ziua în care voi trăi aşa cum merit. Aşa cum am trăit ultimul an. Fără căderi şi ridicări. Omul spiritual e un om superior. Este plin de aură pozitivă. Şi cine nu crede în aură e un ignorant şi nu merită să citească “chinul” scrierii acesteia. Suntem dumnezei, suntem zei şi noi nu ne dpm seama nici măcar cât de simplu e să fim. Putem străluci, crea, inventa, radia când suntem spirituali, sentimentali. Această specie a evoluat. Nu degeaba suntem vârful evoluţiei vieţii pe pământ. Sentimentul a făcut totul, chiar şi în ştiinţă. Sentimentul de a ajuta alţi oameni (de iubire) a dus la invenţia bombei nucleare, inventatorul ei vrând doar să producă o sursă inepuizabilă de energie pentru omenire. Numai minţile raţionale au transformat-o în bombă. Numai acele minţi care planifică totul: războaie, orânduire socială, control, putere. Acele minţi nu ar putea niciodată inventa ceva revoluţionar. Acele minţi sunt cele nedezvoltate, care vor să deţină controlul. Controlul lor, controlul semenilor lor.
Aşa că: DE CE NE E RUŞINE (FRICĂ) SĂ DĂM TOTUL?
Greşesc?
Astfel păşesc cu curaj (sper) către alt capitol din viaţă. După un episod frumos, dar cu final trist, trebuie să urmeze unul şi mai frumos. Aşa e întotdeauna.
Foarte interesanta ideea ta si cred ca la un moment dat toti trecem prin faze deastea de inutilitate sentimentala ca sa o denumesc asa in care sentimentele se confrunta cu realitatea si ratiunea si parca nu au nici o legatura, dar a fi un om superior nu sta doar in iubirea sau poate obsesia de care santem cu totii instare sa dam dovada. Totusi e mult sa spunem ca restul de 90% din creierul nostru e ocupat de sentimente care intr-un final sant reactii chimice autoinduse de vointa :).
Cu siguranta are si o mare legatura cu toate energiile pe care le emitem si da nu o sa intalgem inca cu adevarat ce ar putea insemna iubirea din punctul de vedere al acestor energii. Daca vreodata am reusi asta am putea vindeca orice boala prin simplu fapt ca santem oameni si ne pasa de suferinta celui de langa noi. Nu cred ca putem si nici nu cred ca sar vrea vreodata o evolutie in acest sens.
Dar cu siguranta nici 10% din cei care citesc ce ai scris tu acolo nu te cred un nebun scapat din subjugarea sentimentala a dragostei si ranit de realitate si cotidian. Poate in parte este adevarat …
Dar sa nu uitam ca universul este in fiecare si ceea ce simntim cu adevarat isi pierde valoarea atunci cand este expus in cuvinte, cuvintele au proasta dar reala tendinta de a sterge din dimensiunea si intesitatea trairilor umane, incercam cu toata fiinta sa facem imposibilul sa transpunem in cuvinte chesti care numai simntite au valoare.
Simplu da lucrurile sant foarte simple in esenta si de obicei au o logika bine determinata chiar daca ea este neaparenta ochiului nostru neavizat, dar atunci cand intervine omul datorita nevoii nemarginite de intriga pe care o avem toti complica chiar si cel mai banal lucru.
Cu siguranta toti am facut asta chiar daca ne vedem ca pe niste rationali si inteligenti e usor sa iti expui o parere exterioara aspupra faptelor neluand in calcul si neputand vreodata sa iei in considere sentimentele care au provocat diverse acte, actiuni, cuvinte spuse, nespuse. Cica se numeste obiectivitate dar este oare ? Atunci cand nu ai nici pe departe toate datele problemei cum poti oare sa fi obiectiv ?
Pentru dragoste sau purtat razboaie, s-au omorat oameni, sau ridicat statui si cate alte fapte marete si condamnabile … si totusi privite fara privati de perspectiva in care am putea si simnti ceea ce se intampla par hilare si chiar stupide multe daca nu chiar toate necugetarile petrecute in numele acesteia.
Parerea mea este ca fiecare stie cel mai bine ce sa intamplat si ce nu sa intamplat cu propiul eu cu el cu sine, si ar trebui sau cel putin o parte din noi ar trebui sa invatam din fiecare clipa caci e unica si nu se mai intoarce, de aceea pentru ireversibilitatea timpului trebuie pretuit prezentul.
Necunoasterea viitorului face totul sa aiba sens, ne face sa ne straduim in fiecare zi sa fim mai buni sa incercam sa facem mai multe sa ne dorim mai mult. Daca am sti ce se va intampla cu siguranta am pierde asta.
Hm… cred k m-am pierdut in prea multa filozofie pe scurt ar trebui sa fim mai autoanalisti si sa realizam ca ceea ce simntim noi cu adevarat niciodata nu o sa poata intalege decat poate cel cu care iti imparti sentimentele si cu siguranta nici el in totitate, si chiar si pentru acea parte care o intalege ar trebui sa isi dea tot interesul sa o simnta si cei mai multi iau totul asa cum este si nu analizeaza nimik.
Gata asta este opinia mea despre … habarnam ce despre ce ai scris mai sus
DE CE NE E FRICA (RUSINE) (sic) SA DAM TOTUL?
Ne e mai mult frica. Sau mai bine zis: NE DOAR FRICA si, implicit, rusine…
DE CE?
Simplu!
Pentru ca nu traim ACUM! Pentru ca primul gand pe care-l avem cand deschidem ochii dimineata este legat de un oarecare viitor (foarte apropiat sau foarte indepartat) si uitam de ACUM, AICI, ACEASTA CLIPA.
Si proiectand, ni se face frica…
In fond, timpul nu este altceva decat o insiruire de ACUM-uri…
Si cand ma refer la ACUM, ma refer FIX la ACEASTA CLIPA, si nimic mai mult…
Stiu, e greu. Si mie mi-e greu sa traiesc ACUM.
Amaratii aia de buddhisti au gasit solutia fericirii acum niste multi, multi ani…
“TRAIESTE IN PREZENT si vei gasi IUBIREA ETERNA!”
Si apropo’… Nimeni nu poate stapani viitorul, pentru ca el nu exista decat sub forma unui… gand…
Sentimentele, așa cum vorbim noi despre ele, sunt doar o plăsmuire a rațiunii. Ne închipuim, credem, suntem convinși că avem un sentiment sau altul față de cineva. Însă simțirea pe care o putem conștientiza nu e altceva decât un joc perfid al rațiunii. Mintea umană e un simulator sentimental de mare performanță. Practic orice sentiment, oricât de autentic și de intens ne-ar părea, își are o replică construită în termeni raționali. Gândul-sentiment e sentimentul perfect, care te fură întotdeauna pentru că e sentimentul ajuns vizibil, smuls din matca nelămurită a ființei pentru a fi jertfit vederii și cunoașterii. Prin contrast, sentimentele adevărate sunt cele care ne scapă mereu printre degete, cele care ne joacă destinul înainte ca noi să le bănuim măcar existența. Fără această fundamentală nebăgare de seamă nici n-am putea trăi. Planurile nu ne sunt zădărnicite de revolta sentimentelor, pentru că sentimentele adevărate sunt cele care fac orice act de planificare imposibil de la bun început. Atunci când planurile se năruie și când așteptările ne sunt înșelate înseamnă că am intrat pe filiera sentimentelor raționale, a construcțiilor volatile fără fundament, care se spulberă precum un castel din cărți de joc deîndată ce suflul unor trăiri mai intense trece peste ele.
Mie nu-mi place imprevizibilul, mi-e frică de el. Poate pentru că mă aștept să se întâmple. Îl pândesc la fiecare gaură a destinului și ciulesc urechile la fiecare adiere ce pare să aducă o schimbare. Nu-l caut, dar îl adulmec. Nu vreau să mă găsească nepregătit. Și, de multe ori, când în ciuda tuturor precauțiilor se întâmplă ca neprevăzutul să mă găsească, mi se pare că am mai trăit o dată același film. Pentru mine, ăsta e singurul mod în care visele se pot împlini fără a se și distruge totodată. Ăsta e felul meu de a-i acorda imprevizibilului locul pe care îl merită cu adevărat. Pentru că nu cred că îți poți dori neprevăzutul, de vreme ce el e cel care ne vânează în permanență și de care nu putem scăpa nici morți. Întâlnirea cu imprevizibilul nu poate fi un sentiment plăcut; această întâlnire e căutată și dorită numai din disperarea de a nu fi luați prin surprindere. Căutăm întotdeauna numai acele lucruri în fața cărora ne simțim vulnerabili. Le căutăm pentru a le cunoaște și pentru a le supune, sau pentru a ne pune bine cu ele înainte să apuce să ne vină de hac. Alergarea după senzații, fiorul adrenalinei nu e altceva decât frica de a ne confrunta cu pericolul în alți termeni decât ai noștri proprii. Paradoxal poate, dar temerar e doar cel care se teme. Surprizele sunt plăcute numai atunci când ni le dorim, adică atât timp cât ne confirmă faptul că (încă) deținem controlul asupra cauzelor lor.
Nu știu dacă suntem sau nu dumnezei, dar nu cred. Aș zice că simt că nu suntem, dar aș fi ipocrit să spun că știu ce simt cu adevărat. Cred însă că oamenii se gândesc la dumnezeu numai atunci când vor să-i ia locul, adică atunci când se simt mai slabi și mai-puțin-dumnezei decât și-ar dori. Până la urmă, dumnezeu e idolul suprem. Fără îndoială, asta nu spune încă nimic despre dumnezeu, dar spune totul despre idoli. Poate că am reuși să fim cu adevărat propriii noștri stăpâni, dacă am înceta să ne propunem asta. Sau dacă am înceta să ne credem dumnezei, pentru că abia atunci am avea șansa să simțim ce înseamnă să fii dumnezeu. Deocamdată ne închipuim doar că dumnezeu înseamnă putere la discreție, lipsă de responsabilitate pentru propria creație și, eventual, talentul de a face Nimicul să vorbească. Însă nu știm dacă puterea de a încălca legea se cere dublată sau nu de obligația de a (re)stabili o nouă lege, sau dacă nu cumva creatorul devine în vreun fel anume sclavul creației sale.
Iubirea nu presupune a vrea să-l faci pe cel de lângă tine fericit. Ba aș spune chiar că, în momentul în care asta se întâmplă, în momentul în care simți că e nevoie să-l faci fericit, i-ai simțit deja nefericirea de a fi lângă tine. Iubirea oferă fericirea pe tavă. E însăși flacăra din care fericirea ia naștere. Odată aprinsă în noi, fericirea celuilalt nu mai stă în mâinile noastre pentru că puterea focului arzând în interiorul noastru vine de dincolo de noi. Singura putere pe care o avem este să-l stingem. Și, adesea,chiar o facem.
Fără s-o știm și fără să băgăm vreodată de seamă, scânteia care aprinde în noi combustibilul vital ia naștere dintr-o dată, atunci când ne așteptăm mai puțin și fără măcar a ne-o fi dorit vreodată, din Nimicul întâlnirii a două ființe care, atunci când sunt împreună scânteiază, iar atunci când sunt separate, sângerează. Două corpuri și o singură flacără care le mistuie existența…
zilele trecute ma uitam la o tampnie de film 😀 dar am retinut o chestie:
daca am realiza cu adevarat cu ce forta iubim, am muri in cateva secunde….
Hai ca articolul asta are potential. 🙂
CINE a facut lumea asa aiurea?Daca se naste un copil handicapat parintii se chinuiesc cu el ,il cresc si il iubesc ;Va intreb daca parintii ar sti pruncul nascut va fi homosexual ce ar face?Eu sunt sigur ca in 99% din cazuri s-ar lepada de el la un orfelinat sau si mai rau.. chiar daca fizic este impecabil.Nu vreau sa spun ca homosexualitatea este un handicap dar asa este perceputa de societate sau si mai rau.Cine stie ce este de facut? S-au facut unele progrese darin toate tarile homosexualii sunt priviti in mod diferit; toate religiile condamna homosexulitatea desi slujitorii bisericilor in marea lor majoritate se ascund sub sutane cand practica acte homosexuale sau pedofile.
Numai cand esti in pielea cuiva poti sa il judeci…altfel este numai ipocrzie.Actul heterosexual anal sau oral este natural sau moral? Cate din cuplurile moderne il practica? 95% ?
Ce parere au acesti hetero despre homosexualitate practicata in acelasi mod in care il practica acesti hetero? Ma opresc ca stiu ca nu are nici un sens sa continui ….Ideile fixe sunt cele mai daunatoare…PACAT
acei parinti nu sunt parinti, sunt animale. sau cercetatori care vor sa creeze copilul perfect. Termenul si calitatea de parinte implica mult mai multe decat idiotenia pe care tocmai ai spus-o. In opinia mea, nu gay-ii sunt cei care nu merite sa aibe copii, ci tu, pentru ceea ce tocmai ai spus.
Te rog! 😡 Nu jigni animalele! Ce ar zice Glen of Imal, ha?!?! 👿
She’s alive!
E clar, a venit primavara.
Saru’manaaaaaa…
I pup you, dear! And I’m alive as I can be! 👿
Bine, sanatos? 🙂
Da, atât cât se poate. Dar facem tot ce ne stă în putere. Știi cum e… voi?
Sanatoase, voinice, fericite! 🙂 Saru’mana!
Poi… am ieşit cu el, l-am lăsat fără lesă în parc, pe lângă bloc şi a fugit… şi nu a mai venit. Sau l-a furat cineva, că toată lumea zicea că e simpatic foc 🙁
FUCK! Abia acum am vazut vestea!!! Hai maaaaa! Mai bine il luam si-l duceam lu’ mama! Ce ma pot oftica!!!!!! 😡
Offf,ma abat de la subiect,desi nu am nimic cu voi,adik nu ma deranjati cu nimik,singur lucru pe care nu il inteleg este acela de a vrea sa adoptati un copil,adik cand creste ce i spunet care i mama care i tata?era o curiozitate ms
Uite aici, am avut un articol intreg dedicat casatoriei dintre homosexuali si adoptia de copii.
@Fireman
Am tot citit si recitit acest post in ultimele cateva zile.
Nu vreau sa “te vrajesc”! In primul rand nu este cazul si, in al doilea rand, nu esti genul la care sa tina astfel de vrajeli.
Vreau doar sa te felicit si sa iti multumesc! Pentru intelepciunea cu care ai reusit in cateva randuri sa sintetizezi, nu doar ceea ce ti se intampla (IAR), ce simti, ce gandesti, ce iti doresti… ci si ceea ce au simtit, simt sau vor mai simti si altii (inclusiv eu).
Gandurile tale “extrem de consistente” m-au pus pe gandurile mele…(IAR?)
Analiza. Introspectie. Intrebari…
Am descoperit astfel (in cazul meu, desigur) de ce filmul s-a repetat pana acum de 3 ori; am inteles de ce imi e frica si mai ales de ce NU trebuie sa-mi mai fie; am inteles de ce, in ultimii ani, mi-a fost parca din ce in ce mai greu sa razbat prin “turma”; si, poate ceea ce este cel mai important, am inteles de ce de-atatea ori am ales/actionat/decis in virtutea a ceea ce am simtit! Hotarari fara niciun fel de logica. Aparent, insa.
Si da! Imprevizibilul ma face sa ma simt alive!
Iar de cateva luni incoace am invatat – ceva ce oricum ar fi trebuit sa stim cu totii – ca viata este cel mai mare dar pe care il putem primi. Si dincolo de faptul ca trebuie sa o pretuim si sa avem grija de ea, Viata trebuie traita ACUM, nu in trecut, nu in viitor, ci ACUM (la fel cum bine spunea si Anca).
Sunt multe mici/mari “adevaruri” spuse de tine aici, Fireman.
Daca le-as lua pe fiecare in parte pentru a face analogia cu ceea ce am trait eu pana acum… as scrie mult prea mult. L-ar fel s-ar intampla si daca le-am despica impreuna in 16 pe fiecare in parte, si le-am teoretiza fara niciun fel de analogie.
Dar eu, din pacate, nu am darul scrisului! Si nu vreau sa plictisesc.
O sa ma leg insa de ultimul “adevar” spus de tine… dupa un capitol urat sau frumos dar cu final trist, urmeaza intotdeauna un alt capitol si mai frumos.
Este foarte adevarat. O simt pe pielea mea in fiecare zi si ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Insa la fel simt si cealalta fata a monedei. Si ma intreb DE CE? De ce trebuie sa ne lovim, de fiecare data, si de partea “intunecata” a monedei?
De ce trebuie sa platim insutit pentru momentele in care suntem sau credem ca suntem…fericiti? Mai ales ca unii dintre noi nu mai sunt demult (sau poate nu au fost niciodata) la nivelul la care invata sa aprecieze binele prin rau.
De ce?
Ma bucur ca te regasesti in ceea ce am scris. Din pacate insa nu sunt in masura sa educ sau sa raspund intrebarilor tale, carora trebuie doar tu sa le raspunzi. Pentru ca tu nu traiesti acelasi lucru ca si mine. Si poate ceea ce se potriveste in cazurile noastre e doar in aparenta. sau doar asa ne place sa credem, ca se potrivesc, si ca nu suntem singurii care simt la fel. Mie nu imi e teama sa fiu singurul care traieste ce traiesc sau care simte ceea ce simt. Nu am scris postul ca pe o lectie catre cei care se izbesc de ceva asemanator, pur si simplu am scris ca sa ma descarc de gandurile ce ma preocupau. Iar eu nu am darul scrierii nici pe departe. Ai fi uimit insa, daca ai scrie tot ce simti, sa constati ca si tu ai acelasi “dar” ca si mine.
Dar ma bucur pentru efectul ce l-a produs scrierea mea asupra ta. Si iti urez sa ai o viata frumoasa, cel putin ca cea de pana acum.
Sa stii ca am avut o viata frumoasa. 🙂
Nu am de ce sa ma plang. Si am in continuare…
Ca sunt nemultumit de anumite aspecte, asta este o alta problema, a mea proprie si personala.
Insa tot ce am scris mai sus a fost pentru a-ti multumi ca ti-ai asternut gandurile care te framantau si pentru a-ti arata ca au avut si alt efect decat cel urmarit de tine…de “descarcare” 🙂
Si nu, nu am cerut nimanui raspunsuri pe care stiu ca trebuie sa le gasesc singur. Acel “de ce?” din final, legat de “plata” sau de “totul se plateste pe lumea asta” era pur retoric.
Oricum, Multzam! Si sa avem cu totii vieti frumoase si fericite!
P.S. Cat despre scris… am sa-ti ascult sfatul si macar voi incerca sa scriu mai des decat o fac deja 🙂