E ciudat. Parcă ar fi blocul meu. Casa mea e lumea. Cumva interiorul seamănă cu blocul 28 de pe Avenida del Mar. Dar, ciudat, nu e, căci nu mai locuiesc la 8ºC. Cumva am în minte etajul 2. Acolo stau eu. Pe măsură ce păşesc în casa scărilor totul se schimbă in jurul meu. Ajung repede la lift. Sunt un pic speriat. Nu ştiu dacă sunt singur în lift sau nu… Parcă mai e cineva. Locul e mic şi înghesuit. Aşa! Cred că într-adevăr mai e cineva, căci liftul nu se opreşte la etajul 2
Culmea! Niciodată n-am locuit la etajul 2. De ce locuiesc acum la etajul 2? Liftul urcă încet. Nu obişnuiesc să-l folosesc, dar cu toate acestea ştiu că acum urcă prea încet. Ah… Da… Îmi era teamă. De aia am luat liftul. Într-un final se opreşte la etajul 9. Uşile se deschid şi cineva iese în întuneric. Ies şi eu. Miroase urît. A umezeală, a întuneric. Duhoarea sărăciei mă îngrozeşte. Privesc scările cufundate în beznă şi pun mâna pe balustrada care începe să se clatine. M-am speriat. Aş fi putut să cad. Privesc agitat, speriat în jur. Nu văd pe nimeni. Doar liftul deschis şi lumina de un gălbui palid. Simt un fior şi păşesc din nou, şi mai speriat, în lift. Apăs butonul pe care scrie 2.
Uşile se închid şi cutia începe să coboare. Mă sprijin de un perete şi sar înapoi ca ars, cu inima-n dinţi. Mă aflu pe o platformă, care coboară în negru. Am doar o balustradă, în loc de 4 pereţi. Nici un cablu nu susţine platforma. Poate că are un sprijin pe dedesubt. Pupilele se dilată la maximum, nu văd nimic. Faţa simte o adiere abia perceptibilă. Mă prind cu mâinile de balustradă, cu spatele catre gol. Mi-e frică. Nu disting nimic. Brusc, senzaţia că nu sunt singur revine. Simt o prezenţă şi nu-mi place. Dar corzile vocale nu mă ascultă. Închid ochii. Ţin pleoapele strâns apăsate. Tot ce simt e mişcarea platformei şi adierea caldă.
Aud un clopoţel în secunda în care se opreşte platforma. Deshid ochii, sunt din nou în lift, se deschid uşile şi păşesc pe podeaua de marmură. De ce ştiu că e etajul 2? Am lift în casă. Mă uit în jur. Candelabre de cristal trimit mii de raze colorate ochilor mei. Muzica nu e suficient de tare cât să-mi dau seama cine sau ce cântă. E plin de lume. Multă lume. Mese încărcate şi aranjate cu fast. Cupluri str8, gay… Mulţi. La mine în casă.
M-am rătăcit. Tremur. Nu pot să întreb pe nimeni cum să ajung jos. Poarta de jos seamănă acum cu poarta albastră de pe Rue du Havre 11. Parcă ar fi aia. Cineva mă aşteaptă jos. Timpul trece. Trebuie să ajung la timp. Toată viaţa am visat că o voi cunoaşte. Acum ea trebuie să fie deja la intrare. Frica sălbatică mă cuprinde. Inima o ia razna. Alerg disperat prin mulţime. De ce se uită ciudat la mine? Nu ştiu să ies din propria-mi casă. De ce nu-mi spun pe unde să cobor? De ce nu-i întreb? Fug învârtindu-mă, cu ochii sălbatici căutând ieşirea. Văd treptele de marmură. Trepte spiralate. Sunt întunecate. Lumina se pierde pe măsură ce cobor. Vreau să apăs întrerupătorul, dar el fuge pe perete-n sus şi nu mai pot s-ajung la el. Continuu să cobor. Aproape că nu mai văd nimic. Cum să ratez întâlnirea cu ea? E absurd! Asta mi-am dorit toată viaţa până acum, iar acum… Acum nu ştiu cum să ajung să-i deschid poarta.
În capul scărilor văd un tip. Îl ştiu de când eram copii amândoi. O dată fuseserăm cei mai buni prieteni. Acum ne sunăm de 3 ori pe an. Pe parcurs a devenit un personaj pe care nu prea îl mai doresc în preajma mea. În fine… Nu ştiam de ce stă la coadă la baie. Nu mai era nimeni. Dar era bine că venea lumină din baie. Mi-e ruşine să-l întreb cum să ies din bloc. Dar îmi amintesc că el n-are de unde să ştie că eu locuiesc acolo, deci nu poate să râdă de mine. Îmi răspunde zeflemitor cu altă întrebare. Cum adică nu ştiu să cobor scările, să ies? Mă întorc şi păşesc din nou în întuneric. Acum ştiu că ea e acolo, la intrare, şi că mă aşteaptă.
Păşesc în lumină, apăs clanţa, deschid poarta şi-i văd zâmbetul cald.
– I thought you’d never come, spune ea zâmbitoare şi-mi întinde mâna.
frumos
Citind, recitind, respirand scrierile ultime ale lui Luxor, praca am savurat gustul intangibil al unor non-refulari imbracate in mumificata versiune a viselor unui somn paradoxal… vise al caror rol ar fi de ordonare a impresiilor cotidian resimtzite, dar refuzate de a fi inmagazinate in memoria afectiv-emotzionala…
Cuvintele tale, Luxor, sunt parca clasificate dupa un program care e ceva mai mult decat o defragmentare si o reordonare a “fisierelor” etajului 2…, ci, mai degraba, o zbatere catre o tzinta necunoscuta tzie…, spre non-agora, spre o procesare analitic-“literara” a impresiilor dupa care tanjeshti…
Desigur, nu doresc sa amestec acest “proces” relativ cunoscut, cu cel caruia, involuntar, dar foarte calculat, il pastrezi doar pentru tine – precum un output, sub forma premonitiilor…
Trebuie sa recunosc faptu’ ca, acest asa-numit “somn”-luxorian-fara-vise nu exista, e doar acel tip de somn-amagitor, suficient de stabil incat sa nu fie intrerupt de momente onirice… poate doar de inutile remarci ale unor insipizi Ady…
Nu doresc sa il contrazic pe frustratul nostru beniu FireMan, insa, esteticul, precum fericirea, implinirea, satisfucktzia sunt termeni mai mult decat relativi…depinde de potentza perceptziei si…inches-ilor noshtri…, caci de solitudinea neuronala a unora dintre noi nu merita sa investim energie si timp… traiasca netezimea circumvolutzionala… “pompieristica”… (iar am provocat nishte celule …deloc-cenushii…)…
Sa fii capabil sa combini pe aceasi panza trecutul cu prezentul, cu viitorul, cu temerile si cu propriile refulari (sau nu), sa te recunosti si totusi sa tinzi spre mai mult, e o adevarata arta, mai ales in zilele noastre. Si chiar daca o faci fara a te folosi de cele mai filozofice (si de lemn, ar spune unii) exprimari. Visele sunt hrana sufletului, sunt semintele tintelor spre care tindem, sunt izvorul sperantelor care ne impulsioneaza spre succese sau esecuri care nu pot decat sa ne faca sa ne dorim mai mult, mai puternic, sa visam din nou, un alt vis menit sa devina speranta, tel. Iar atunci cand reusim asta, de cele mai multe ori. in spatele unei usi inchise ne poate astepta o faptura draga zambind cald.
Zâmbetul acela, contopit cu al meu într-un sărut e de fapt preţiosul şi unicul meu vis.
Foarte interesant, am simtit multe sentimente in postul asta.