Eram atat de detasat incat… am decis ca probabil este cel mai bine asa. Eram surprins, era un sentiment nou. In general ma atasam repede de lucrurile mele. Dar acum?… nu stiu de ce aceasta ma lasa fara ganduri, fara viitor.

Nu simteam aceeasi dorinta ca si in trecut sa zburd. Simteam ca ceva s-a intamplat. Incerc sa privesc in urma si sa ma inteleg. Sa fie oare amintirile care le credeam pierdute motivul? Eram sigur ca m-am vindecat. Nici macar nu ma mai gandeam si… dintr-o data doi ochi m-au facut sa pierd idealul care ma inflacara atat.

Si totusi? Peste doua saptamani este cursa cea mare si eu azi am primit masina cea noua. De fiecare data cand se intampla asta ma uitam pe mine in curse nebune, zurand prin lume, in universal meu. Dar azi ceva ma face sa fiu detasat. Degeaba vreau sa ma pacalesc. Stiu foarte bine care este motivul. Dar refuz sa il recunosc. Cand am vazut masina, masina aceasta, mi-am adus aminte de faptul ca singurul motiv sa nu castig cursa aceasta sunt eu.

Intradevar, asa cum imi spun cu totii nu mai exista o alta masina care sa o depaseasca. Dar, atunci, de ce tocmai eu sa fiu cel care nu mai poate merge inainte? De ce tocmai acum trebuie sa imi amintesc acei ochi? Oare sa fie predestinat sa nu pot castiga niciodata aceasta cursa?

Imi amintesc ca eram doar un baietel de 7 ani cand tata m-a luat cu el la prima cursa din viata mea. Pana atunci mama i-a interzis complet acest lucru: „nu este un lucru pentru un copil si tu stii foarte bine asta”. In acea zi insa zmulsesem acceptul mamei si de mana cu tata am ajuns la locul cu pricina. Mi se parea totul ca un imens vis.

Inainte sa se urce in masina tata m-a luat pe brate si mi-a spus: „Intotdeauna am facut ce am vrut, azi o sa castig aceasta cursa si apoi o sa ma opresc. Iar tu fiule o sa poti sa fii mandru de tatal tau”. Imi amintesc ca prin vis cum am vazut masina tatei zburand prin aer si apoi… agitatie, tipete. Iar eu? eu nu intelegeam ce se petrece. Colegul tatei care trebuia sa aiba grija de mine, m-a luat repede si mi-a spus ca trebuie sa mergem acasa

„Dar tata?”

„Tatal tau, nu poate veni acum”

In urma acelui accident a murit, iar mama nu a fost niciodata de acord ca eu sa continui ceea ce facuse tata. Era inacceptabil pentru ea. Atat de inacceptabil incat a ajuns sa nu mai foloseasca niciodata masina. Mergea mereu pe jos sau cel mult cu bicicleta.

Dar eu stiam atata doar: „intotdeauna am facut ce am vrut”, iar eu… voiam sa il razbun pe tata. Voiam sa castig ceea ce el nu reusise sa castige si apoi, apoi sa ma pot opri, asa cum ar fi facut-o el. Dar azi, cand am vazut masina…. am revazut ochii tatei si…. parca de data asta imi spuneau altceva. Nu inteleg insa ce si de ce am acest ciudat sentiment de gol si de pierdut? Mi-am revazut intreaga viata si imi dau seama ca nu am avut decat un singur scop si acela este sa castig cursa pierduta de tatal meu.

Dar… acum, ca sunt aproape si simt cu toata fiinta mea ca daca ma voi urca in aceasta masina voi castiga, acum parca nu mai pot sa mai merg inainte. Nu mai pot sa castig. Intotdeauna am stiu ca ma voi opri dupa ce voi castiga, dar niciodata nu m-am gandit la ce va fi dupa. Azi, insa, ma gandesc. Ce voi face daca nu voi mai avea un tel? Ce voi dori sa fac? Acum ca sufletul tatei ar fi impacat oare ar sti sufletul meu sa ceara si el?

Puneti voi sfarsitul?! Ce ar trebui sa faca?!


Alte articole scrise de același autor (abstraaact):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

abstraaact

Comments

  1. AncutaB    

    @Abstraaaact, noi doi chiar ar trebui sa iesim candva la o cafea! Imi place cum gandesti(desigur invitatia e una pur prieteneasca) 😛

  2. abstraaact    

    @ancuta: cu mare drag. cafeaua sa fie dark?! sau cum?! :)))

    astept o propunere pentru sfarsit.
    acest tanar ar trebui sa renunte la visul tatalui si sa isi gaseasca propriul drum? sau ar trebui sa mearga mai departe, acesta fiind drumul ce si la ales?
    Este bine sa urmam calea parintilor pentru a o finaliza? putem ajunge ca din dragoste pentru ei (parinti) sa confundam lucrurile si sa ne pierdem propriile vise?
    Ce credeti?! 😀

  3. AncutaB    

    Acum depinde, exista o veche teorie care spune ca repetam greselile parintilor la nesfarsit(aici e un adevar genetic oarecum), dar cu siguranta singura cale prin care personajul si-ar putea pastra EU-l ar fi prin a merge mai departe, sa se separe de tot, sa darame castelul construit din carti de joc si sa devina liber…
    Parerea mea :)
    PS: Cafeaua trebuie sa fie extra dark(nu ma joc cu jumatati de masura)

  4. asp.pet    

    Consider că multe persoane, din dragoste pentru părinți, ajung să confunde lucrurile și să nu mai aibe vise proprii (asta, apropo strict de întrebarea din comentariu)
    Poate e mai bine pentru el să termine cursa … și apoi să înceapă o altă „cursă” nouă … pentru a fi împăcat cu el însuși … dacă nu o finalizează pe asta s-ar putea să regrete mai târziu.

    PS: foarte rar se întâmplă să citesc un articol de 2 ori una după alta

  5. abstraaact    

    @asp.pet: for P.S. …si asta e de bine sau de rau :p

    Vi s’a intamplat sa indepliniti visele parintilor in detrimentul celor personale?! Ati ajuns apoi la concluzia ca ei au avut dreptate sau nu?! :)

  6. asp.pet    

    @abstraaact
    mă crezi sau nu … e de bine 😛

  7. abstraaact    

    @asp.pet: daca tu zici, nu pot decat sa te cred.

  8. grid    

    Cheia poveștii cred se află în dorința tatălui tău de a demonstra ceva cu orice preț, respectiv de a-ți oferi motive de mândrie. De ce a crezut că este nevoie de o demonstrație, de ce a crezut că nu se află la înălțimea cerută de poziția lui de tată e mai greu de spus (și poate nici nu e foarte relevant).

    Important e că dorința de a demonstra se pare că n-a murit odată cu el. Ți-a lăsat-o ție moștenire și, prin urmare, te simți dator s-o onorezi. Evident, miza nu mai este aceeași pentru că orice demonstrație s-ar produce acum, nefiind de transmis unui urmaș nu mai servește nimănui altcuiva decât celui care o face. Probabil că și tatăl tău, dorind să-ți dea ție motive de mândrie, nu dorea de fapt decât să se ridice cumva în propriii săi ochi. Secretul său pare să fi fost legat de acel sentiment (justificat sau nu) că a făcut întotdeauna ce a vrut, situație căreia ultima lui cursă trebuia să-i pună capăt.

    Adevărul e că orice datorie simbolică trebuie plătită, într-un fel sau altul, pentru că altfel nu poate fi liniște în suflet. De aceea, dacă o cursă infernală crezi că e prețul ce trebui plătit pentru a încheia socotelile cu memoria tatălui tău, atunci ea trebuie făcută. Însă dacă, dorind să câștige acea cursă contra lui însuși, tatăl tău a urmărit de fapt să-ți demonstreze că îi părea rău de zilele în care s-a pus de-a curmezișul propriei lui vieți (nereușind să-ți fie mai mult alături), atunci poate că o altă cale de urmat ar fi mai potrivită.

    Uneori credem că facem numai ce vrem, însă toate deciziile pe care le luăm crezând că suntem liberi se dovedesc mai târziu a fi fost prizoniere ale unei raportări inadecvate la noi înșine. Facem „ce vrem”, crezând că știm ceea ce vrem, însă ajungem să realizăm că ne-am înșelat ascultând de o voce care nu era a noastră.

    Eu cred că, dacă reușești să faci ceea ce vrei fără să ajungi vreodată să spui: „Acum trebuie să mă opresc!”, atunci tatăl tău se poate considera, pentru prima dată, împăcat.

    😎

  9. Da_Vero    

    Final de film american: fiul intră în cursă și câștigă.

    Final de film european: tânărul înțelege valoarea simbolică a gestului și modul de gândire al tatălui. Se duce la locul accidentului, îi mulțumește tatălui pentru sacrificiu și se întoarce la a-și trăi propria viață.

  10. saphir    

    :) Final de film european. Gesturile simbolice trebuie intelese si valorificate. Fiecare insa trebuie sa isi descopere propria cursa. Altfel si-ar pierde valoarea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *