shadow

–          Prostule! Știi că ești un prost, nu?

–          Da, știu!

–          Știi că nu ești vreun Făt-Frumos și nici vreun Înger, să poți rezista armelor de care dispun, nu?

–          Da, știu!, îi spuse copilul vampirului spiritual, cu ochii plecați în jos, a umilință.

–          Știi că sunt metamorf și-am apărut în viața ta ca materializare a ceea ce îți doreai, nu?

–          Da, acum știu și asta!, răspunse copilul cu ochii deja umeziți de dragoste nenăscută.

–          M-a trimis Stăpânul meu să îți zdrelesc fluierele aripilor, să îți sfredelesc pieptul și să îți fur Darul.

Copilul îndrăzni să ridice privirea din balta de sânge scurs pe dușumeaua scârțâitoare, pe care zăcuse un ceas. Un ceas hidos, însă poleit cu aur și bătut în pietre scumpe, pentru a părea mai valoros. Privi în ochii puternic vascularizați ai vampirului cu furia unui taur ce știe că îi va veni imediat sfârșitul:

–          Mi-e milă de tine!

–          Dar tu ești cel înfrânt! Îmi pare rău, dar e menirea  mea pe-acest pământ! Nu te pot ajuta cu nimic!

–          Mi-e milă de tine! Stăpânul tău te-a trimis la mine pentru a-mi fura Darul? Un Dar nu poate fi furat! Un Dar izvorăște din veșnicie din Nimic. Ți l-aș fi oferit de bunăvoie, așa cum am făcut mereu până acum, cu toți vampirii și copiii pe care i-am întâlnit. Tu nu ai furat nimic.

În timp ce copilul rosti aceste vorbe, Darul său se scurse – nisip printre ghearele vampirului uimit.

– Stăpânul tău, de care asculți fără tăgadă, te va sfâșia în bucăți și te va chinui fără încetare atunci când își va da seama că până și tu ai încă Darul, pe care ți l-a ascuns, și pe care, cu atâta ardoare și-l dorește. Nu-l poate obține decât prin moarte și renăscare.

–          Am eu Darul meu?

–          Da, însă Stăpânul tău a învățat în timp să îl ascundă de privirile tale iscoditoare, așa încât să crezi că nu ai avut niciodată nimic.

–          Îmi cunoști stăpânul?

–          Da! Este Durerea. El este cel care mi-a descoperit, fără să vrea, Darul ce-l am din veșnicie și din Nimic. Acum se răzbună pe cei care se văd vampiri, îi controlează din umbra și îi asmute împotriva copiilor, spre a pune mâna pe toate Darurile lor. O să sfârșești în chinuri!

–          În chinuri?, lăsă vampirul să-I scape unda de teamă din vocea gâtuită.

–          În chinuri și în moarte! Și-ai să renaști. Copil, și tu!

Copilul își adună puterile, se șterse de sudoare, se ridică în picioare clătinându-se și părăsi carcera.

 

 


Alte articole scrise de același autor (FireMan):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

FireMan

Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Comments

  1. Adi    

    A se urmari de la 0:13 :)

    Din ce am inteles, darul este iubirea, vampirul este simbolizarea celor ce isi ascund sentimentele si fura inimile dar va veni o vreme cand la randul lor, nu vor mai putea sa evite iubirea (sper sa nu gresesc). Mereu mi-a placut la FirePompi ca are imaginatie foarte dezvoltata.

  2. FireMan    

    Este vorba de două laturi ale aceluiași om: Cele două personaje sunt două trăiri ale aceluiași suflet: personificarea dragostei (necondiționată, sub orice formă ar fi)- Copilul – și cea a Durerii (sau a dragostei condiționate), care poate naște sentimente de ură,indiferență, neînțelegere, egocentrism sau „iubire” condiționată- vampirul sentimental. Depinde doar de noi dacă lăsăm durerea („Stăpânul” supranatural care ne transformă în „dependenți” de afecțiune, fără putința de a iubi cu adevărat) să ne domine, să ne facă să semănăm Durere, sau, dacă o înfruntăm, lăsând durerea să moară, ca mai apoi să nască înțelegerea tuturor lucrurilor și, firesc, iubirea necondiționată (care poate lua forma prieteniei, a amiciției, a sociabilității, sau a oricărei forme de iubire). Fiecare din noi este, în diferite momente ale vieții, Copil sau Vampir (sau amândouă odată). Rațiunea ne ajută să ne decidem ce anume dorim să fim, ce anume dorim să lăsăm deoparte: tragediile (durerea) sau iubirea.
    Durerea poate naște în același timp iubire condiționată (care provoacă ură, tristețe, dezamăgire, pesimism, anxietate, nebunie) sau iubire necondiționată (care generează cele mai frumoase trăiri, manifestări prin artă, împliniri și… fericire). Noi avem puterea de înțelegere, de acceptare și de alegere, ca drum de parcurs, a uneia din cele două. Cam asta era ideea articolului, Adi.

  3. Adi    

    Tu stii ce ai simtit cand ai scris textul :)
    Se pare ca m-a pacalit dialogul.

  4. Mending    

    @Fireman #2
    True, din prea multa durere se noaste iubire – sunt o dovada vie.

  5. FireMan    

    @Mending
    Iubire, prietenie, înțelegere, omenie…

    P.S. Începe să mi se pară că sună cam dramatic articolul meu :) Oare să fie vina mea? Sau vina modei de moment? :)

    1. RobertG    

      FireMan, sper ca nu vrei sa te sinucizi si tu…

  6. Michel-Angelo    

    MY GOD tipule! Esti talentat! :)

  7. FireMan    

    Robert, ba daaaa! Când văd atâta tristețe în jur… :) E la modă, anyway!
    Michel-Angelo, mersi! :)

  8. grid    

    Ooof, of! Copiii – tot copii…!” Bunicuța se ridică alene din fotoliu, îndreptându-de cu greu de șale și încercând să nu-și trezească odorul, pe care numai cu greu îl adormise de data asta.

    Mijeau zorile, iar bunica era ostenită peste măsură. Încă o noapte se scursese, ca atâtea altele înainte, bunica însăilând în fiecare seară o poveste pe gustul băiatului care nu mai voia cu niciun chip să adoarmă. Pe măsură ce creștea, băiatul era tot mai greu de păcălit cu poveștile bunicii. Ajuns la vârsta întrebărilor, copilul îi cerea acum bunicii să-i spună înainte de culcare numai povești reale. Voia să-l vadă aievea pe Făt-Frumos și să simtă arsura jăraticului cu care acesta își hrănea calul.

    Ochelarii de spus povești ai bunicii nu prea se potriveau pe mutrișoara copilului, că altfel bătrâna i-ar fi dat acestuia cu dragă inimă ochelarii, să și-i pună pe ochi înainte de culcare și să vadă aievea că poveștile nu-s deloc născociri și că lumea lor chiar există. Însă năzdrăvanului băiat ochelarii aceia miraculoși ai bunicii îi dădeau dureri de cap. (O știa foarte bine, căci îi furase de la bunica în atâtea rânduri, dis-de-dimineață, imediat după ce aceasta cădea răpusă de somn.) Așadar, n-avea altceva de făcut decât să-i tot ceară bunicii să-i povestească cu gura ei ce se vede prin lentilele încețoșate de vreme…

    Din păcate însă, deși era deja îndeajuns de mare pentru a pricepe, copilul nu voia să creadă în ruptul capului că poveștile pe care bunica le sădise în sufletul lui încă pe când el era de-o șchioapă erau tot acolo, adânc îngropate în interiorul lui, ba chiar crescuseră frumos odată cu el. Pesemne, băiatului îi era frică să intre singur în lumea poveștilor și o voia încă aproape pe bunica, se voia protejat de glasul ei molcom și înțelept.

    Așa se face că, deși cuvintele (ori, poate, doar ochelarii) o ajutau mult pe biata bunică să aducă, seară de seară, povestea tot mai aproape de ochii închiși ai băiatului, mai mult decât să umple camera cu povești nu putea face. Nu-i putea dărui scumpului ei odor pasul acela mult-așteptat înspre necunoscut și atingerea de dincolo de atingere. Știa că poveștile vin numai de acolo, din lăcașul simțirii, însă nu avea cum (și, oricum, știa că nu ar fi bine) să le mute de acolo și să le ofere de-a gata capriciosului din pătuc.

    Dar în seara asta aproape că reușise. Camera era plină de sunete și de tot felul de miresme ale poveștilor spuse și trecute. Reușise, frecându-și bine de tot ochelarii de zis povești, să recreeze o atmosferă aproape multi-dimensională (3D+, să-i zicem), plină de efecte speciale care parcă îl făcuseră pe copil să simtă povestea, pentru prima oară. Buncii i se păruse chiar, deși nu era sigură (căci urechile ei, care auziseră atâtea lucruri înainte dădeau semne de slăbiciune), că-l aude pe băiat cum geme în somn, de parcă s-ar fi luptat el însuși cu balaurul. Ba parcă, la un moment dat, când povestea era în toi, băiatul mormăise chiar o chemare nelămurită, așa… ca un geamăt prelung de plăcere.

    Să fi intrat copilul de-a binelea în lumea poveștilor? Asta bunica n-avea cum s-o știe. Înfofolită în fotoliul cel adânc din odaie, ea depăna doar o poveste pentru ca odrasla ei iubită să poată adormi. Uneori, i se părea bătrânei că murmură, în loc de poveste, un descântec pentru alinarea suferinței. Bunicuța știa că micul ei univers, creat de dragul pruncului era doar un vicleșug… fie el și 3D+. Tot ce putea spera era ca, într-o bună zi, puiul acela de om să învețe să-și scrie singur povestea și să vină, cu dragoste, să i-o împărtășească și ei… Asta dacă, la vremea aceea, ea va mai fi avut încă urechi s-o audă.

    Oricum ar fi fost să fie, bunica și-ar fi dat oricând bucuroasă ochelarii-minune pe un… nepot povestitor.

    😎

  9. FireMan    

    @Grid :))))))) Super tare! :)

    eu nu cred că acel „copil din noi” este foarte străin de noi înșine. Ar fi culmea să dispară nu? Fiecare din noi SUNTEM, nu „rămânem” copii. Ceea ce amplifică una (sau alta) din caracteristicile unui copil este societatea, regulile ei, cărțile ei… de orice fel ar fi… iar modul în care se adaptează copilul spațiului și timpului (care reprezintă mediul său înconjurător) determină rezultatul prezent. Astfel că unii copii sunt mai răutăcioși, alții mai competitivi, unii mai inventivi, alții mai artiști, unii mai … în multe feluri, iar unii povestitori. Nu degeaba se spune că de la o anumită vârstă, ca punct de reper, într-o anumită viață, omul începe să redevină un copil.
    Jucăriile se schimbă. Figurinele de la jocul „Dacii și romanii” se transformă în șefi nesuferiți sau tovarăși de sânge, jocul Monopoly devine scopul de a acapara cât mai mai mulți bani și proprietăți. Jucăriile „de război” de altădată: arcuri, pocnitori, pistoale cu apă devin alte jucării: cuvinte, bani, influență sau chiar arme adevărate. Păpușile devin „divele” din pictoriale sau filme, Cărțile de desenat devin poate pasiunea de a picta. Basmele devin povești de dragoste sau povești dramatice. Etcetera.
    Viața noastră este ca un joc mai complicat (cu reguli „impuse” de stat, societate, familie, biserică, etc) în care încercăm să câștigăm mereu ceva… sau devine povestea ce ne face fericiți.

  10. cristymaykei    

    Să spun supertare, cool, beton … e desuet, așa că o să spun simplu … frumoase povești, iar fiecare poveste are întodeauna înțelepciunea ei.
    FireMan, cred că a fost o dură perioadă pentru tine, când ai scris acest articol, doar așa se explică aproape atingerea aripii divine de creație a artei atunci când ți s-au scurs printre degete aceste cuvinte.
    De grid nici nu mai zic, el oricum a căzut în cazanul cu poțiune magică la naștere ca Obelix.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *