Ziceam ca am tot iesit cu various people in ultimele luni. Ca un fel de confirmare jalnica a faptului ca inca mai pot purta discutii inteligente sau ca pot prezenta si pot aprecia interes pentru vreun tip interesant, dupa ce inima mi-a fost franta acum un an. Ca o dorinta ascunsa de a aprinde ceva, cu cineva, parca cu oricine. Trist si, in mare parte, indiferent. Nu o sa ma bag in discutii despre cum suntem raniti si cum ne revenim. Daca ne revenim si cand. Sunt fluvii de text despre toate astea…
Ce facem cand ne aprindem dupa unu’? Like pe bune, cand luam foc cu totul! Sa-ti simti inima batand mai tare cand il privesti in ochi. Si il privesti dormind si te gandesti ce naiba se intampla, ce cauta aici, ce caut eu aici? Si a dracului soarta, sa simta si el la fel! Doar ca tu esti defect si te caci pe tine cand vine vorba de a reinvesti totul alaturi de cineva. Pentru ca ai mai dat totul si altadata si a iesit prost. Pentru ca ai da iar totul si inca 10% peste, dar logica ta urla din toti rarunchii “dobitocu’ pulii, stai pe curu’ tau si nu te baga iar in jocul asta!!!”.
E cel mai nasol feeling. Sa incepi sa iubesti iar si teama de a iubi sa fie atat de mare incat sa ia nastere un mutant. O licarire sufleteasca ce ar vrea sa iubeasca si sa fie iubita, insa temerile o ucid. E ca si urcatul la volan dupa un accident grav de tot, ce te-a lasat cu o placuta de titan “cado” pe teasta si cu un “fermoar” cicatrizat pe piept, dupa cateva luni de coma… Normal ca iti tremura curu’ sa iei covrigu’ in mana iar sau sa te infigi in pedala aia…
A dracu’ frustrare. Si nu imi e ca dau si pierd sau castig. Nici nu ma gandesc la asta. Imi e ca daca ma bag la drum, nu voi da totul din mine, sa traiesc cu, prin si pentru celalalt, asa cum simt sa o fac. Si niciodata nu am jucat la jumatate de masura, si nici nu o voi face. Imi e ca daca ma bag la drum, o sa-l ranesc. Daca era altu’, chiar nu m-ar fi interesat aspectul asta. Poate incep sa-l iubesc. Si nu ma gandesc la ce as putea pierde eu. Ma gandesc la ce n-ar putea el avea, langa mine…
Castile in urechi, prozacul in gura si piciorul pe pedala. Ma duc sa ma plimb. Ca orice alte aspecte in viata mea, lately, astept sa se rezolve de la sine, cumva… Desi stiu ca it won’t.
Salut
Stiu cum e sa iti fie frica sa iubesti, e greu dar daca incepi sa ai sentimente pt respectivul,go for it,il vei rani mai tare punandu-ti piedicile asta.
Mă pot raporta relativ ușor la ceea ce descrii în acest post, și am tot dezbătut acest subiect în ultimele luni cu prietenii mei apropiați.
Nu cred, sincer, că mă voi mai îndrăgosti vreodată cum am făcut-o în trecut. Doar că în loc să o văd ca pe ceva dramatic, cred că ăsta e un lucru al naibii de sănătos, pentru că simt că după ultima despărțire, părăsire de loc de muncă, și depresia care a venit la pachet cu evenimentele, m-am maturizat suficient cât să îmi doresc de acum în mod instinctiv, relații mai sceptice și mai mature.
Nu cred că iubirea pe care o pot oferi acum este mai prejos decât ceea ce am fost dispus să ofer în trecut, și clar nu o consider ca pe o “jumătate de măsură” – doar că nu mai sunt eu dispus să mă “grăbesc” pentru nimeni.
Dacă vrea să rămână alături de mine, are garanția mea că voi continua să investesc, încet dar sigur, în relația noastră. Dacă nu… nu.
Nu știu dacă am ajuns la o concluzie “corectă”, dar nu m-am mai simțit de mult atât de liniștit și stabil emoțional. Și cum lui i se pare cinstit punctul meu de vedere… probabil că ceva facem bine.
Dar în orice caz, sunt de părere că soluția pentru orice stă în buna comunicare.
Dacă ții la el, cred că este cinstit să îi explici exact cum te simți. Astfel, nu îl vei lua prin surprindere mai încolo, și nici el nu se va întreba dacă tu te opui emoțional sau ești “easy-going”.
Poate nu e chiar declarația de dragoste ruptă din basme, dar mesajul pe care îl transmiți este că te preocupă relația voastră, și eu aș vedea-o ca pe o dovadă de încredere/intimitate la fel de semnificativă.
As dori sa inteleg cum fac unii de “calca” peste oameni si se indragostesc, se reindragostesc … ranind in jurul lor, iar altii … raman “secheliti” de fosti si foste, devenind un fel de mutanti ai fricii/iubirii?
Mi se pare o lamentare, victimizare si dorinta de a castiga compasiunea celor din jur. Dar probabil esti cel mai oropsit dintre noi.
Unii mor de batranete, altii de boli, iar o parte mor de streang.
Ai grija – incearca la psiholog…sau la popa.
Cu siguranta, a fi un pseudonim pe un blog si a cere compasiunea altor pseudonime de pe blog este de o eficienta maxima 🙂 Nu sunt asa oropsit, am vazut si mai rau. Cat despre psiholog – emigrat. Popa – e in concediu. Si normal, Trevor, ca ma lamentez aici, ca sa aiba cate un troll ca tine unde sa lase sfaturi pretioase 😉
Pai nu prea pari a-ti dori sa fii eficient.
Cat despre lamentatul aici… n-ar fi mai sanatos sa ai prieteni reali carora sa te confesezi (daca psihologul si popa te-au lasat de izbeliste)? Zic si eu, in cadrul aceleiasi categorii de “sfaturi pretioase”, sa-mi fie cu iertare 😀
@Decadent,
Un articol foarte frumos, cuvinte alese, asezarea in pagina e numai buna, ortografia impecabila, imaginea aleasa e una potrivita si un titlu absolut catchy care nu are nici in clin nici in maneca cu continutul articolului.
E chiar simpatic si cu mana pe tasta pot sa spun “ca cuvantul” magic “Prozac” din ultimul paragraf, explica tot articolul. Ai grija cu el, creaza dependenta.
Ai avut inima franta acum un an, poate si acum doi ani sau acum cinci ani sau acum zece ani si o sa o mai ai in continuare pana cand nu o sa mai poti repara si atunci tot o sa o iei de la capat. E simplu. PUNCT. SI DE LA CAPAT.
Asta nu e o scuza care sa te scoata din joc, ba dimpotriva, e o scuza ieftina dupa care te ascunzi.
Simpatizez cu depresia ta, ma tot gandesc si eu la bagatu’ pulii, dar de ce as face-o cand as putea sa am ceva diferit cu unu care imi impartaseste sentimentele, cum ar fi cazul tau.
Ai dat totul si a iesit prost? Imi pare rau, stiu ca nu e cel mai placut sentiment, dar daca esti apt sa mai dai odata totul si inca 10% nu inteleg care ar fi problema, inseamna ca mai poti si ca mai vrei.
Conceptul Maicii Tereza de la inceputul penultimului paragraf impreuna cu “Daca era altu’, chiar nu m-ar fi interesat aspectul asta” de la sfarsitul aceluias paragraf, se bat neuron in sinapsa. Mai mult de atat, iti pasa de acest individ (mai mult ca de altii aparent) si daca este adevarat ca si el simte la fel, repet, nu vad unde apare confuzia. Incerci, esuezi, incerci din nou si atata incerci pana iti iese pasenta, pentru ca, inevitabil, iti va iesi, cine stie poate chiar el e cel care iti va repara inima, te va ajuta sa iesi din depresia tratata cu Prozac si care iti va restaura increderea in relatii.
Da totul sau nu da nimic, dar nu tine omul in purgatoriu doar pentru ca tu nu esti sigur de orientarea ta temporo-spatiala, pentru ca individul in cauza se va plictisi (asa cum ne-am plictisi toti de altfel) va renunta sa mai ii pese sau sa te like-uiasca si va pleca, si atunci, tu, Decadent, vei face un alt articol, frumos editat, frumos paginat, cu ortografie impecabila si cuvinte alese in care ne vei povesti despre marea ta depresie – Prozaceala – cum ca ai avut oportunitatea si ai sutat-o din cauza unei frici.
Se va gasi atunci alt idiot ca mine, la care nu ii ceri parerea sau a carui parere nu te intereseaza catusi de putin si iti va spune “told you so” si asta te va irita pana la ultima dendrita si te va scoate din pepeni chiar daca nu vei binevoii sa recunosti. Aprinde-ti o tigara, bea o cana de cafea Lavazza si mai mediteaza odata problema, s-ar putea sa iesi pe zero, ba chiar pe plus.
Inchei logoreea asta cu un citat cliseu, dar frumos care spune ”Ar fi o nedreptate sa iti doresti ceva si sa nu poti face”, adaptat la tine, ar fi o nedreptate sa poti sa o iei de la capat fresh cu cineva de care, aparent, te –ai indragostit si sa nu il poti avea doar pentru ca nu ti-ai facut curatenie intre temeri.
Cu convingerea ca nu iti spun ceva nou si pe principiul “repetitia mama invataturii” iti urez multa bafta.
Cu mare consideratie,
One of the many.
E tare greu sa o iei de la capat. Pe cand…sa iti plangi de mila nu te costa nimic, nu presupune niciun efort. Poti sa stai confortabil in fotoliul tau si sa faci asta. 😀
Ai mare dreptate, One of the many. Lucrurile frumoase se intampla cand ne asteptam mai putin, si, mai ales, cu cine ne asteptam mai putin, asta e clar…
@Decadent,
Mulțumesc pentru comment-ul tău, deși nu am spus nimic despre lucrurile frumoase cum, unde, cu cine și când vin ele. Îți aduc aminte totuși, de acea vorbă populară care spune” E pentru cine se nimerește, nu pentru cine se pregătește”.
Nu Decadent, nu am dreptate, am păreri,iar faptul că părerea mea este tangențială cu realitatea sau adevărul, e doar viața- care are un umor negru, mai bine dezvoltat.
Încer să înțeleg dacă comment-ul tău este doar o aruncătură aleatorie de cuvinte sau este o iluzie optică menită să ascundă adevarul în plină vedere. Un comment ambiguu , dar totuși o sinapsă bine fixată, ar putea remarca recunoaștere ta, față de lucrul frumos care ți-a interesectat existența ( în cazul tău individul nou în cauză).
Dă-mi totuși voie să îți mai reamintesc un aspect vital și de altfel o realitate – lucurile mari, încep cu pași mici- nu cu așteptare. În fața unei schimbări, tu, eu sau oricine altcineva, nu trebuie să ia atitudinea fotoliului comfortabil, ci trebuie să înceapă cu o întrebare, întrebarea corectă fiind “Așa, de unde încep?” Conștientizarea ta asupra faptului că lucrurile mari NU se rezolvă de la sine cât și negarea ta de a face ceva în aspectul astă, ridică frapanta și înfiorătoarea întrebare “DE CE?”. De ce nu faci ceva pentru ca lucrurile să se îndrepte sper coordonatele corespunzătoare. Insist, și aș fi profund recunoscător, daca ne-ai ține updatați cu ultimele tale realizari legate de aspectul acesta.
Cu convingerea că sfaturile uitle ca și lucurile frumoase vin când te aștepți mai puțin, îți urez multă baftă!
Cu mare considerație,
One of the many.