Până când? (IV)

Argumentul contra

Deşi societatea a contruit un mediu ostil de dezvoltare şi integrare a minorităţilor, este indubitabil că o mare problemă a acestora stă şi în modul lor de a-şi face simţită prezenţa. Luând ca exemplul cel mai elocvent minoritatea homosexuală care constituie şi premisa acestei reflecţii sociale. Probabil că scopul suprem al mişcărilor acesteia sunt premeditat ostentative pentru a atrage atenţia. Nevoia de a întoarce însă ochii nu ţine, se pare, cont şi de contextul în care se derulează încercările ei de a deschide ochii oamenilor.

Să luăm spre consideraţie parada gay şi modul în care aceasta este implementată în cadrul existent la noi. Construită pe modele occidentale în care şocul stă la rădăcina platformei de marketing având ca scop acceptarea, în cazul nostru aceasta eşuează lamentabil. De ce? Datorită faptului că preluarea unui model prestabilit se dovedeşte a fi mult mai facil decât construirea unei noi viziuni adaptate contextului în cauză. Într-un mediu conservator până în măduva oaselor, în care principii precum familia tradiţională şi cutuma religioasă tronează ca şi ghidaje morale şi existenţiale, o atitudine orientată către schimbare radicală, către şoc şi epatare nu poate duce decât la dezgust, respingere şi exacerbarea lucrurilor care marchează nenaturalul situaţiei.

O masă de oameni închistaţi în chihlimbarul rigorilor morale stricte nu vor reacţiona niciodată prietenos în faţa unei schimbări radicale, a prezentării unei situaţii noi ca fiind pur şi simplu un aspect etern al existenţei lor. Acceptarea nu se va naşte niciodată în acest context din sfidare. Singurul lucru care se va naşte, va musti şi într-un final va răbufni va fi ura însoţită de o respingere violentă a ceea ce unii vor să impună ca fiind normal într-un cadru care nu poate să accepte lucruri noi.

Omul vs. orientarea sexuală

Ceea ce nu este promovat îndeajuns de mult şi ceea ce ar fi trebuit să fie din start punctul de plecare al oricărei încercări de obţinere a acceptării societăţii româneşti ar fi trebuit să fie omul: separat de rasă, de religie, de orientare sexuală, despuiat de tot ceea ce i-ar putea aduce respingerea, prezentat ca şi orice alt component natural al societăţii. Dacă accentul s-ar fi pus pe om înainte de toate, pe capacitatea acestuia de a gândi la fel, de a întruni aceleaşi funcţii de bază ca oricare alt membru al maselor, tranziţia ar fi fost mult mai uşoară.

Dacă s-ar fi pornit de la om şi s-ar fi ataşat pe rând fiecare atribut care îl face unic în felul său, schimbarea nu ar fi fost la fel de mare. Ar fi fost, în aparenţă, doar o altă piesă în maşinăria universală la care toţi îşi raportează normalitatea. Dacă am fi putut scoate în evidenţă sentimentul, faptul că iubirea nu cunoaşte sex, că atâta timp cât consimţământul există de ambele părţi şi este întărit de discernământ nu contează că aceasta se leagă între o femeie şi un bărbat, între doi bărbaţi sau două femei, dacă am fi putut picta această imagine fără să recurgem la promiscuitatea epatantă care însoţeşte multe din manifestările cu scop promoţional, atunci poate am fi avut o şansă în plus către educarea unui popor îndărătnic şi tradiţionalist.

În momentul în care, însă, valorile pe care le scoatem în faţă sunt cele care fac deliciul audienţei cel puţin semidocte a emisiunilor nocturne al căror spaţiu de emisie este dominat de sfârcuri, scandal şi futilitate, atunci chiar şi cei dispuşi să aplece urechea o vor întoarce scârbiţi. Şi astfel pierdem şi cei câţiva oameni care ar fi putut fi susţinători ai cauzei noastre pierdute în marea de îndărătnicie naţionalistă, religioasă, intolerantă şi violentă.

Până când?

Până când vom mai continua să ne bălăcărim în propriile fixisme care ne ţin în loc? Până când vom fi forţaţi să privim către viitor şi să îi întoarcem spatele convinşi că valorile noastre pierdute prin meandrele istoriei încă mai sunt de actualitate? Până când cei care vor să ne convingă se vor împiedica de propriile şireturi pentru că nu au fost capabili a înţelege cum trebuie să le lege? Până când?

Poate mâine, poate peste o lună, peste un an, peste zece, atât unii cât şi alţii vor învăţa să se înţeleagă reciproc, să privească dincolo de zidurile pe care le-au ridicat între ei: unii datorită învăţăturilor din moşi-strămoşi, unii datorită propriei incapacităţi de a vedea şi a se adapta realităţii aşa cum este ea. Poate, la un moment dat, va apărea acea crăpătură în aceste ziduri şi soarele va străluci iarăşi între cele două tărâmuri şi una câte una cărămizile intoleranţei şi ale lipsei de comunicare vor cădea într-un maldăr prăfuit. Şi peste acest maldăr mândru va păşi omul nou, mai bun, mai înţelegător. Sau poate că sunt idealist, iar zidul doar va creşte mai mare şi mai mare şi mai mare… Totul depinde doar de noi.