No menu items!

Ochii ce nu se vad…

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Pe cărările „civilizației”

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Testul a reusit. Intr-adevar am inteles, in sfarsit, continutul zicalei “Ochii care nu se vad, se uita”. Oamenii sunt grabiti, fiecare cu motivele lui, cu scuzele si peisajul mai mult sau mai putin create de propria imaginatie. Nu inteleg de ce nu ne privim in ochi. Oameni. Oameni care locuiesc pe aceeasi planeta, in aceeasi tara, uneori de 2 bani, in acelasi oras sau pe aceeasi strada, uneori in aceeasi casa. Nu ne privim  in ochi. Pentru ca ochii au darul de a transpune ceva dincolo mastile purtate zilnic. In ochi se poate ghici.

Si pentru ca nu exista modalitate mai buna de a ascunde interiorul, ne ascundem ochii. Chiar si de cei dragi. Priveam aseara, dupa ce am sosit acasa, cum tatal meu, dupa o privire scurta in ochii mei, i-a indreptat mai departe, spre preocuparile zilnice ce ii compun viata in lipsa mea. Mama, mai insistenta de felul ei, cauta cu ardoare cat mai multe prilejuri sa imi tintuiasca privirea. Dar in acest caz, eu eram cel care cauta sa evadeze… Prietenii… crampeie de priviri reci ca si crivatzul ce sufla pe malul marii.

O campanie reusita a regasirii eu-lui pierdut. Mi l-am gasit prin amintiri… de priviri… Promit sa nu uit ca “ochii care nu se vad se uita”.

Mi-e dor de ochii ce nu i-am vazut nu asa de demult. Pentru ca ei nu se ascund, ci scormonesc, cauta viata, traire, sentimente… ACEI ochi incalzesc suflete reci. Mi-e frig.

P.S. Abia astept sa ma intorc acolo unde este acum (sau asa simt acum) locul meu.

9 COMMENTS

  1. Da, “ochii care nu se vad se uita”.

    Doar lipsa acestor ochi nu se uita niciodata.

    😐

  2. Interesant… imi dau seama de multe lucruri acuma… ca eu rar ma uit in ochii cuiva cand vorbesc cu persoana respectiva…
    GoOd Job, FireMan!

  3. Si ochii care se vad se uita 🙁 da na raman amintirile :p bine ca te-ai regasit mey fireman 😛

  4. Departe de obosita Romanie, America pare plina de viata. Acolo, oamenii se privesc in ochi. A privi in ochi pe cel caruia i te adresezi este, acolo, o dovada de bun simt. De parca bunul simt ar putea fi dovedit… Insa pe pamantul acela, regula e ca bunul simt trebuie dovedit, caci daca nu se vede, se presupune ca nu exista.

    In tara oamenilor “vii”, acolo unde toata lumea se vrea “straightforward” (cel putin cu privirea) nu prea exista, totusi, bucurie. Te uiti in ochii celui din fata ta nu pentru a-i cauta sufletul, pentru ca sufletul care nu ti se ofera de buna voie nu poate fi scrutat nici de cea mai patrunzatoare privire, ci pentru a-ti da tie insuti un motiv sa te ascunzi de cel din fata ta. E ca un fel de atac al carui singur scop e sa disimuleaze frica de o relationare autentica.

    Stiu ca poate fi frustrant sa te gasesti in fata unor ochi care te evita. Si stiu ca nu e placut sa eviti sa-l privesti pe cel la care, totusi, tii (sau pe care chiar il iubesti).

    Schimbul de priviri e intotdeauna o confruntare. Iar confruntarile, pentru a ramane ceea ce sunt, nu trebuie sa dureze o vesnicie. Si nici nu dureaza, pentru ca intotdeauna cineva castiga si cineva pierde. Privirile, daca se intalnesc, nu au nevoie de timp pentru a-si spune tot ce au de spus. O fractiune de secunda e deja prea mult pentru ca o privire sa se topeasca in alta.

    Mai frica decat de ochii care se evita mi-e de ochii care scormonesc cu asiduitate. Iubirea e intotdeauna un joc al evitarilor si regasirilor. Tocmai de aceea, ceea ce ucide iubirea, stricandu-i jocul, e dorinta de posesiune si acaparare. In momentul in care nu te mai poti ascunde de cel pe care-l iubesti se cheama ca esti descoperit si vulnerabil in fata lui, or asta e incompatibil cu existenta dragostei (chiar si intr-o familie).

    E normal ca tatii si fiii sa nu comunice; asta nu presupune automat ca nu se inteleg – felul lor de a nu vorbi este modul in care, de fapt, isi spun totul. Si e normal ca mamele sa vrea sa stie totul despre pruncul lor si sa-i caute apropierea pe orice cale, pentru ca – spre deosebire de tati – relatia mamelor cu copiii nu este una discontinua.

    Nu e rau ca o privire se ascunde. Avem nevoie de ascundere ca de aer, asa dupa cum si adevarul are nevoie de falsitate pentru a-si proteja fiinta (si natura de adevar). Rupand voalul de pe fata adevarului, nu-i mai lasam acestuia sansa de a ni se dez-valui si, prin aceasta, il ucidem.

    Deci eu as zice sa nu pleci de acolo cu inima grea, desi poti sa furi o rafala de crivat hoinar, sa-l inchizi intr-o sticla si sa-l aduci incoace, ca eu sigur ma voi bucura de bantuirea sa. Fii acolo pentru ai tai cu toata inima si cu tot sufletul, cu incredintarea ca dragostea ta pentru ei nu se datoreaza dragostei lor (si nici felului in care aceasta dragoste se manifesta sau nu).

    Anumite lucruri vin de dincolo de timp si de dincolo de puterea noastra de intelegere. Copiii nu sunt ai parintilor, dupa cum nici parintii nu sunt ai copiilor, desi intotdeauna se poate spune ca un copil apartine mai mult parintilor sai decat acestia ii vor apartine vreodata. Asa e inscris in legea firii (cel putin atat cat putem noi s-o descifram).

    Iar daca eul pierdut crede ca s-a regasit, sa treaca putin pe la mine ca sa-l fac se piarda din nou. Fiindca un eu regasit e, de regula, un eu orb (un “I” fara “eye”). Putine scantei, un spectacol de artificii (in sovaj?!) si esti gata aranjat! Adio vise de regasire si alte alinturi copilaresti…

    Revino(-ti), deci din departari. Si nu-l uita pe Nelutu’ ala mic pe-acolo, nu cumva sa inghete, manca-l-as de viu 🙂

  5. post-scriptum. ar mai fi cate ceva de zis despre motivul din care oamenii evita sa se priveasca in mod direct si pentru care o privire insistenta deranjeaza intotdeauna. e vorba de sentimentul vinovatiei.

    am observat privirea abatuta, parca rusinata si vinovata, chiar si la animale. de exemplu, la cate un catel flamand care, desi stie ca nu are voie, fura bucata de carne de pe masa. esential pentru ca sentimentul vinovatiei sa se instaleze este sa inveti ce inseamna greseala. vinovatia, ca si pacatul (a carui expresie este), tine de procesul de invatare, deci de conditionare (si, implicit, de procesul domesticirii – animalelor, dar si omului).

    ce este, deci, greseala? (poate ca asta ar necesita un topic nou, dar what the heck, whatever, who cares… ) greseala reprezinta refuzul de a invata ceva nou, adica inabilitatea de a-ti construi singur o celula mentala care sa-ti serveasca drept adapost in fata greutatilor. majoritatea oamenilor se mandresc cu abilitatea de a invata, de a-si crea conexiuni mentale la care sa poata apela atunci cand se gasesc in dificultate. insa in realitate, un pericol real este numai acela care-ti cere sa-ti depasesti conditionarile elaborate cu grija, zi de zi. cum s-ar zice, orice invatam ne ajuta ne facem viata mai usoara, cu toate ca viata nu e deloc mai usoara in esenta sa. prin invatare, sacrificam esenta aparentelor, si pe dumnezeu aparitiilor idolatre.

    asta e de fapt tema pacatului originar, cel din gradina raiului. vointa de cunoastere (“pofta” de cunoastere care a tentat-o pe eva – dorinta fiind o trasatura feminina in esenta sa) ne deschide cai dinainte inchise. femininul reprezinta deschiderea la pacat, pe cand masculinul e ceea ce savarseste (implineste) pacatul, pentru ca daca pentru femeie primordiala e dorinta, pentru barbat conteaza in primul rand eliminarea, stingerea, satisfacerea acesteia.

    astfel, adevarul este sacrificat pe altarul cunoasterii, in chip de ofranda adusa zeului Minciuna, pentru ca orice adevar “demonstrat” sau “demonstrabil” impinge notiunea de adevar in ridicol (adevarul fiind ceea ce transpare cu de la sine putere, aidoma lui dumnezeu, adica fara a fi provocat).

    cunoasterea sa fie de vina? nu, caci cunoasterea e un mijloc, nu un scop. vointa de cunoastere se pune insa de-a curmezisul cunoasterii adevarate, dat fiind ca mijlocul este intors impotriva lui insusi, devenind astfel un scop in sine.

    totusi, noroc cu dracusorii care (ne) mai deschid ochii, ca altfel ne-ar manca sfintii. amin.
    8)

  6. :))))))))))))))))))))
    sunt in cautarea eu-lui de cand ma stiu. fug de colo colo crezand tot timpul ca ma regasesc printre oamenii dragi. problema mea acum este ca cei pentru care am revenit, in campania fara sfarsit sunt mai putini decat cei pe care i-am lasat. si faptul ca mi-am regasit eu-l se concluzioneaza prin ideea ca niciodata nu ma voi regasi undeva. ca am regasit acel “eu” instabil, dupa o impresie de vaga stabilitate. si pe Ionel nu am cum sa il uit , pt ca se tine scai de smocul mic de par din crestetul capului. a inghetat putin, dar abia asteapta sa se re-incalzeasca prin brizele vestice. De asemeneea, cum nu sunt un mare iubitor de mare, voi trage doar adanc aer in piept si il voi sufla asupra ta in Timisoara, pentru ca mi-e teama ca sticla va crapa din cauza diferentei de temperatura. 😉

  7. cand suflarea cea de gheata,
    intr-o buna dimineata
    imi va poposi pe fata,
    vindecandu-ma de greata,

    teama mi-e ca departarea
    si vecina sa, uitarea,
    vor veni sa-mi umple zarea
    si sa-mi tulbure visarea.

    insa mie nici nu-mi pasa,
    ca nu locuiesc acasa,
    iar pamantul nu ma lasa
    sa ma-mpiedic de-o angoasa.

    8)

  8. ~grid

    Credeam ca din greseli se invatza 😛 Bravo pentru poezie ma bucur sa vad in sfarsit ceva optimism la tine 🙂

  9. petrik~

    adevar graiescu-ti: n-ai intalnit in viata ta un om mai optimist ca mine.

    atata doar ca optimismul meu e de filigran, si deci mult mai pretios decat versiunea comerciala (si tampa) a optimismului (gen “sa zambim si sa ne veselim, ca toate se rezolva”).

    eu sunt optimist si in legatura cu lipsa de optimism, ceea ce consider a fi o calitate 🙂 .

Comments are closed.

Vezi si...

Ce-i de făcut când îți place cineva dar sentimentul nu e reciproc?

O întrebare pe care a pus-o Cristi, colegul nostru, printr-un comentariu la un post anterior: Să zicem că sunt doi oameni: Costică și Mitică (spun așe că-i blog de gay acilea). Lui Costică îi place mult de Mitică dar lui Mitică nu-i place de Costică. Sunt sigur că vi s-a întâmplat...

Articole din aceeasi categorie