No menu items!

Oameni și lucruri

Acelasi autor

The Case Against 8 / Dosarul contra Inițiativei 8 (documentar, 2014)

Un documentar excepțional recent difuzat la TV (sau, poate, redifuzat?) - și despre existența căruia nu știam - stă mărturie despre cele câteva calități esențiale pe care trebuie să...

O broșură expirată

Acum câteva zile, când am pomenit de degenerare (răspunzînd unor comentarii imberbe care păreau să banalizeze ideologia crimei), nu mă gândeam că România ne va oferi atât de curând...

Iubire la distanță

Ne știm de-atâta timp și, cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată, aș zice că ne cunoaștem pe de-a-ntregul. Însă cum ar putea cunoașterea...

Despre comoția și locomoția sexuală

Comoția sexuală Nu, nu e un titlu de film și nici numele unei afecțiuni din cine știe ce tratat de patologie. Nu știm prea bine...

g r i d

În viaţa de zi cu zi mă ocup cu spălatul geamurilor. Adevărul e că postura de    windows washer mă prinde destul de bine....
grid
gridhttp://www.integralgrid.blogspot.com
Mă captivează frumuseţea care nu sare în ochi, ci se cere descoperită - mai ales dacă nu se lasă descoperită. Mă atrage scânteierea adevărului învelit în minciună. Mă frământă binele pe care îl poate face răul. Îmi place să testez limitele suportabilului şi să iau pulsul câte unei iluzii. Nimic nu e mai fascinant decât să dai piept cu iluzia numită realitate şi să guşti, zi de zi, câte puţin din misterul de nepătruns al fiinţei. Atât cât îţi este dat... Sau atât cât rezişti să-ţi pui şi tu la bătaie propriul tău mister. E doar un joc - între mine şi cel care cred eu că sunt. Miza vieţii este jocul, iar jocul în sine nu are altă miză decât aceea de a fi jucat până la capăt. Adică până acolo unde începe să devină un lucru serios, căci seriozitatea e întotdeauna un lucru funest. Doar copiii se pot juca. Dar astăzi nu mai există copii; există doar adulţi în devenire. Iar adulţii nu se joacă niciodată - ei doar construiesc jocuri. Jocuri cu miză, în care miza e controlul asupra jocului însuşi. Ce uşurare că m-am născut bătrân! Cel puţin am scăpat de grija de a creşte mare. Maturizarea trebuie să fie un lucru extrem de plicticos...

Azi dimineață mi-a picat o tastă. Nici eu nu știu exact cum s-a întâmplat. Știu doar că m-am trezit brusc, parcă scăpat pe jos, dat de pământ, cu o tastă lipsă. N-ar fi o tastă importantă dacă n-ar fi și diacritică.  Literele sunt toate la locurile lor, însă cert e că acum tastatura pare chioară fără punct-și-virgulă. Curios lucru, cum te sluțește un accident. Am încercat s-o pun la loc, firește, dar nu ține. Ce s-a rupt, s-a rupt și oricum ce-i cârpit, cârpit rămâne. Iar să-mi schimb toată tastatura pentru un banal semn de punctuație, fie el și cu valențe diacritice, parcă nu mă țin balamalele. Oricum merge și-așa, deși am o senzație ciudată când apăs în gol. Tasta aia măcar masca dracului butonul de contact. Înainte apăsai, dar nu știai ce se întâmplă pe dedesubt. Acum e clar – între tastele „normale” am acum un buton care rânjește.

În monumentala sa lucrare Ființă și timp, Martin Heidegger vorbește despre lumea ustensilică a zilelor noastre, o lume a lucrurilor (de care ne folosim) și nu a ființei (pe care o slujim). Noi nu știm să privim lumea decât cu un ochi interesat, care ne dezvăluie potențialul de ustensil (das Zeug) al oricărui lucru. Nu numai lucrurile fabricate de om au, în ochii noștri, această calitate de unealtă, de instrument în vederea unui scop, ci și natura însăși – pentru că și de natură ne folosim într-un fel sau altul. Heidegger nu o spune direct, dar omul e vizat implicit de acest gigantic proiect ustensilic. Omul-ustensil e omul folositor, omul-lucru, omul-robot.

A include oamenii în categoria lucrurilor pare, din multe puncte de vedere, o blasfemie. Din punct de vedere religios, „omul-lucru” e un om fără dumnezeu; filozofic vorbind e amoral sau lipsit de suflet, iar psihologic sau sociologic e pur și simplu… inuman să reduci omul la dimensiunea sa de „lucru”. Și totuși, nu asta e implicația intuită de Heidegger. El spune doar că până nu înțelegem omul în calitatea sa de lucru, nu îl putem înțelege pe deplin. Omul e o ființare printre altele și, întocmai ca acestea, e o ființare-la-îndemână . A nu recunoaște acest lucru nu face omul mai puțin „lucru” decât el este deja, ci introduce în raportarea noastră la oameni un soi de ipocrizie malefică, pe care se bazează din păcate tot ceea ce numim azi „umanism”. Probabil că până și ultimul om, rămas singur pe pământ în urma cine știe cărei catastrofe planetare, va fi tot un om-ustensil , deși un ustensil dedicat exclusiv propriei sale ființe.

Nu știu câți dintre voi își mai aduc aminte, însă cu mult timp în urmă stârnea discuții aprinse în paginile acestui blog o emoționantă poveste cu… morcovi. Morcovi cumpărați din piață și ajunși, prin vicisitudinea sorții, la tomberon. Mie îmi părea rău, la vremea respectivă, de un singur lucru: de grija cu care fuseseră crescuți morcovii, grijă aparent irosită. Acum, întâmplarea face ca grija (die Sorge) să fie un alt concept important heideggerian. El exprimă neliniștea fundamentală a existenței, a faptului-de-a-fi-în-lume ca lucru-între-lucruri, folosindu-te de lucruri și fiind folosit la rândul tău (ca lucru). „Grija” reflectă tocmai această inadecvare proprie existenței într-o lume a ustensilelor (umane sau nu), în care un lucru devine ustensilul propriei sale ființe, în ciuda faptului că manifestarea ființei nu este una ustensilică. Ființa este pur și simplu, nu este o ființă-pentru-ceva. Numai ființarea (existentul, manifestul) are o astfel de devenire ustensilică, aflată fiind ca ființare între alte ființări.

Decurg de aici două concluzii. În primul rând, omul nu este un lucru-prim între lucruri, ci un lucru ca toate celelalte. De aceea, modul în care omul se raportează la obiectele (lucrurile, ustensilele) din jurul său se suprapune cu modul de raportare la oameni în general, fiind chiar sugestiv pentru acesta. În al doilea rând, modul în care omul se înțelege pe sine ca lucru, ca ustensil, îi dictează acestuia conduita în viață. Grija de a nu fi excedat de calitatea de ustensil ne urmărește orice decizie, determinându-ne chiar și sentimentele. De aceea, un om nu se simte în general deranjat de a fi folosit într-un scop sau altul atâta vreme cât își poate atinge propriile scopuri.

Se pune problema, totuși, de a ști în ce măsură scopurile pe care un om și le propune în viață, țelurile și aspirațiile sale cele mai înalte (și mai intime) îi sunt benefice sau nu. În multe cazuri, părem a ne dori tocmai ceea ce ne distruge (sau, în termeni ustensilici, ceea ce ne… defectează). Cum putem ști dacă ceea ce ne dorim este, într-adevăr, ce avem nevoie? E oare vreo diferență între nevoie și dorință? Există vreo cale de a ne împlini fără a ne distruge? Asta revine la a ști ce este Adevărul. Dar tot ce cunoaștem noi se rezumă la interfața de lucru a Adevărului, adică la ceea ce numim, în mod curent, iluzie (dacă nu minciună). Însă putem îmbrățișa Adevărul, chiar învelit în mantia minciunii, fără a deveni apologeți ai dorinței sau minciunii. E suficient dacă putem simți, în strigătul mut al fiecărui lucru stricat, chemarea de ajutor a propriei noastre ființe. Și poate, în timp, atunci când lucrurile vor fi căpătat o față umană, vom învăța de la ele ce înseamnă a fi om.

8)

Previous article
Next article

17 COMMENTS

  1. Mey Petry, dar e punct-si-virgula (;). Bag un Shift si-mi ies doua puncte (:). Cu Alt+Shift iese “ș” (de la “și”). Cum o dau, mai urmeaza ceva. Nu e niciodata “de la capat”. Totul e “in continuare”. Lucru’ dracului…

  2. Dragul meu,

    Am citit randurile tale cu atentie si imi permit sa intervin doar cu cateva adnotari.
    Randurilor tale nu le lipseste nici macar o diacritica, de unde pot trage concluzia fie ca ele se constituie intr-un paradox (sau intr-o metafora…:-) ), fie ca tasta lipsa acum lipseste numai si numaidecat in perceptia ta. 🙂 Iara aici ma pot gandi la alte cateva posibile motive si motivatii: ori ea, tasta, cazuse mai demult, insa pana acum nu i s-a sesizat lipsa, ori, privita printr-o anume lentila, tastatura ta buclucasa isi reveleaza tasta lipsa pentru ochiul avizat al celui care stie sa priveasca…
    Uite, bunaoara, privind prin lentila “fiintei si a timpului”, Heidegger face cuvenita distinctie intre lucrurile – de care ne folosim si fiinta – pe care o slujim. Si, in chip firesc, decurge din rationamentul tau (suprapus pe cel al lui Heidegger) ca modul in care omul se intelege pe sine ca lucru, ca ustensil, ii dicteaza acestuia conduita in viata. Tocmai pentru ca, desi omul nu este un lucru – prim intre lucruri, ci un lucru ca toate celelalte, el, omul, dispune de capacitatea de a se pozitiona (aproape) constient in lume, in raport cu toate celelalte lucrurile care fiinteaza asemeni lui. Si din aceasta pozitionare, mai mult sau mai putin obiectiva (in raport cu un sistem de referinta ales de comun acord – fie el unul religios, filozofic, psihologic sau sociologic), mai mult sau mai putin modesta, mai mult sau mai putin adecvata Realitatii sau Adevarului, mai mult sau mai putin integrata, rezulta ceea ce numim conduita de viata.
    Mi-e clar, cel putin din perspectiva din care privesc lucrurile acum, ca fara intelegerea de sine si fara raportarea valida si autentica la celelalte lucruri care fiinteaza dimpreuna cu noi, orice furtuna existentiala vom fi in stare sa fi iscat nu este, nu poate fi, decat o furtuna intr-un pahar cu apa, privata fiind de insusi privilegiul major al unei furtuni autentice, acela de a putea naste ori modela / re – modela reliefuri.
    Pentru oricine a fost vreodata macar framantat de intrebari existentiale (putin importa daca in calitate de profesionist al indoielii, ori doar de amator), problema ridicata de tine, “cum putem sti daca ceea ce ne dorim este, intr-adevar, ce avem nevoie?”, poate fi generatoare de mari batai de cap… Stii bine, dragul meu, ca exista o distinctie neta intre nevoie si dorinta. Si mai stii ca implinirea si distrugerea sunt doua fatete ale aceleiasi monede. Una fara alta nu este cu putinta…Doara daca nu consimtim a da celor doua cuvinte acceptiuni mai generoase, ce vin din oaresce filozofii cu radacini adanci orientale, s-atunci ele devin aceeasi fateta a unei monede care are ca revers Regasirea Intregului. Caci, din aceasta perspectiva privind lucrurile, Implinirea duce la Distrugere, asa cum Distrugerea duce la Implinire. Dara acest paradox nu se regaseste insa numai in mistica orientala, caci, daca stau stramb si incerc sa cujet drept, si mistica noastra crestina cea de toate zilele se intemeiaza tot pe astfel de paradoxuri.
    Nu, nu putem sti pe de-a intregul ce este Adevarul. Iara asta neputinta se trage si dintr-o ratiune pe cat de simpla, pe atat de complexa: cate lucruri – fiinta se intalnesc pe lume si cate fiinte – lucruri – atatea adevaruri plamadesc urzeala Adevarului absolut, a Adevarului in modul. Fiecare astfel de adevar luat in parte, exceptand situatia in care el se asuma cu intelepciune si modestie ca fiind o parte integranta din Adevar, poate imbraca straiele suficientei si, intr-un demers de falsa revolta, el se poate preschimba in minciuna. Iara cei ce fac apologia dorintei, minciunii ori doar a iluziei nu sunt, in fapt, decat niste profeti ai desertaciunii, care au ratat ocazia de a deveni Ecclesiasti.
    Fie si doar din perspectiva karmica, in strigatul mut al fiecarui lucru stricat recunosc chemarea de ajutor a propriei noastre fiinte, asa cum superb scrii. Temerea mea cea mare deriva din aceea ca, in zgomotosul tumult cotidian, omului “modern”, avid de cat mai multe senzatii, ii vine din ce in ce mai greu sa isi distinga chemarea de ajutor nascuta din adancul propriei fiinte…necum sa mai razbeasca a auzi strigatul mut al vreunui lucru stricat situat undeva in afara sa. Fiindca nu s-a descoperit si nu s-a “delimitat” inca pe sine de restul multimii, “omul timpurilor noastre” are nevoie de urlet, de chemari sfasietoare asemeni sunetelor ancestrale de indemn la vanatoare ori la lupta… si poate nici atunci…izolat de sine si de ceilalti – fiinte si lucruri -, pravalit in haul propriei suficiente, inger – cazut din bratele Divinitatii, auto-refuzandu-si orgolios dreptul ori apartenenta la un sistem de concepte, oricare ar fi el, beat de iluzia sinelui si aproape incapabil sa schiteze macar o smangaleala cu sens in locul oricarei statui distruse, omul modern devine, redus la sine, o faptura galagioasa, ce fuge spre Nicaieri, inzestrata fiind cu aripi de ceara si picioare de lut…
    P.S.: N-am folosit diacritice, semn ca tastatura mi-e si mie oleaca bolnava, fara a sti inca a spune de ce anume sufera. Poci consimti resemnat, desi cu indurerare, ca “ce s-a rupt, s-a rupt, si ce-i carpit, carpit ramane”. Pe de cealalta parte, insa, sigur ca totul e “in continuare” si nu “de la capat”. Putem aplica atat rationamentul “ustensilic”, cat si “principiul grijii”…nu-i totuna, dar, in cazul de fata, rezulta cam acelasi lucru…

    Cu drag, a ta,
    Tasta Space.

  3. Oameni si lucruri, material si imaterial! Unde suntem noi si unde sunt celelalte extensii ale noastre? Esti tot Tu in spatele fiecarei taste, fie ca e ok , fie ca ti-a cazut pe jos. Ceea ce ai scris, ma duce cu gandul la o carte pe care am citit-o in tren. ” suflet cu chirie”, O cumparasem sa nu dorm in compartiment dar a reusit sa trezeasca in mine o multime de intrebari. In spatele fiecarui individ, in mintea lui se ascunde de fapt si o femeie si un barbat. Uneori, cand ne asteptam mai putin, femeia sau barbatul iese din mintea noastra si ne intreaba : TU CINE ESTI?

  4. Dragă Tasta Space~

    De vreme ce te găsești prima între taste, ba încă și la locul tău, nu voi să te mințesc, zugravindu-ți lucrurile altminteri decât sunt. Ceva metaforă este la mijloc, deși tasta cu pricina chiar a picat. Metaforele nu sunt duse la biserică, așa că le șade numa’ bine cu un picior în astă lume și cu unul te miri pe unde. Și, culmea, dacă o metaforă își ține ambele picioarele acasă se cheamă că e șchioapă! Așa că, vezi bine, e și-un pic de paradox aici (deși nu unul ce ține de diacritice, că alea e bine mersi, încă umblă pe picioarele ‘mnealor).

    Chestia cu tasta e destul de prozaică, adică ca după Prozac (primită fie-mi cacofonia). Bine-bine, pică o tastă, se mai întâmplă. Dar nu tuturor le pică și fața pe urmă, când se uită la gaura rămasă, prevăzută cu buton. Iar dacă cineva, aparent în toate mințile, văzând o tastă căzută de la locul ei ia asta ca pe un semn, anume că în curând îi va pica și lui fața, ceea ce se și întâmplă la o adică, ce să mai zici? Ori că omul e cu capu’, ori că vrea cu tot dinadinsul să-i pice fața și caută tot timpul semne în sensul ăsta. Dar dacă asta chiar se întâmplă într-o bună zi? Eh? Mai e vorba de nebunie sau de „wishful thinking”? Probabil că nu. Așa că n-am încotro și trebuie să admit și existența unui grad de percepție extrasenzorială (și cât se poate de para-normală) în relația mea cu lucrurile. (Asta ca să răspund provocării cu percepția.)

    Cât despre Adevăr, dracu’ să-l pieptene, nu mai știu ce să zic. Poate doar atât: dacă-l iubim ne trădează, dacă-l urâm ajungem să-i cădem pradă, iar dacă nu-l băgăm în seamă ajunge să ne bântuie ca o piază-rea.

  5. marul~

    Omul se vede pe sine ca “lucru” în primul rând datorită corpului. Corpul e instrumentul cel mai la îndemână de care dispunem. Prin corpul său, un om se definește ca bărbat sau femeie. Transsexualitatea, la care face referire directă cartea de care vorbești, reliefează tocmai această fixație-obsesie pe care omul o are în legătură cu corpul său. Sentimentul apartenenței la sexul opus celui pe care îl arată corpul tău se naște, probabil, din revolta împotriva determinării pe care corpul-ustensil o impune existenței noastre. Apartenența la un gen sau altul (masculin sau feminin) ar înceta să mai fie o problemă dacă cele două sexe nu ar fi instrumente sociale cu roluri bine determinate (procreere, productivitate și însemnătate socială, sensibilitate, etc). Întrebarea „Tu cine ești, de fapt?” vine nu din partea minții, ci din partea corpului constrâns să adopte un mod de existență instrumental, căruia să i se supună.

    E greu de spus dacă mintea e cea care dictează corpului această devenire instrumentală sau dacă ea îi este proprie chiar corpului, în calitatea sa de lucru între lucruri. Cert e că bărbații care se simt femei (prizoniere într-un corp de bărbat) și femeile care se simt bărbați (private de un corp bărbătesc al lor) invocă o caracteristică fundamentală a corpului-lucru (și a lucrurilor în general), anume ideea de posesiune. Un lucru (în cazul acesta, corpul) e “lucru” (și nu ființă) în măsura în care el este (sau poate fi) posedat de cineva. Numai în măsura în care pot spune „Eu am acest corp (și nu altul)” mă pot defini ca aparținând unui sex anume. Problema e că o operație de schimbare de sex, cu tot cortegiul de modificări induse medicamentos, nu schimbă corpul care-ți este dat, adresând doar chestiunea imaginii sau percepției acestuia și, parțial doar, funcția lui de ustensil (pentru că, de pildă, capacitatea de procreere nu poate fi modificată conform dorinței). De aceea, în multe cazuri trecerea fizică la sexul opus nu rezolvă problema decât temporar, iar această amânare e de natură chiar să complice problema pe termen lung, corpul refuzând să se supună ingerințelor. Au și lucrurile demnitatea lor – nu le poți cere să fie ceea ce nu sunt.

  6. Ei, dragul meu Grid, am cetit scrisele tale, ba inca poci a te asigura ca am catat a vedea si nitzelush printre randuri, ca nu carecumva sa imi las scapate niscaiva intelesuri absconse! 🙂
    Apoi…ce iti si pot eu spune altceva in afara de ceea ce tu, dragul mieu, stii deja?
    M-am foarte amuzat de plasticitatea imaginii cu metafora care, daca isi tine ambele picioare acasa, se prea poate zice ca este ea bolnava…Pai da! Caci fiin’ca ea, metafora, e inca de la inceputurile ei, adeca de la nastere, paradoxala prin ea insasi!
    Si tocma’ pen’ca pricep foarte bine carevasazica cum devine treaba cu extrasenzorialitatea, io zic ca nu-i deloc, dar absolut deloc, dragul mieu, pricina de ingrijorare, ci dimpotriva, caci, uite!, mie raspunsul mi-l sugera tocma’ asocierea ce urmeaza si care aparu in mintea mea dupa ce rabdatoriu am cetit vorbele tale: traia pe vremuri in ast’ colt de lume ce ii zicem tzarishoara noastra un nene ce zicea despre sine “monser, eu simtz enorm si vaz monstruos!” Muuuulta vreme a trebuit sa treaca pana ce am inteles miezul astor vorbe si pana ce am izbutit sa le patrunz intelesul ascuns…Imi parea ba ca le inteleg, ba ca sensul lor imi scapa viclean printre degete…Acu’, multumita Celui de Sus, poci zice ca le-am inteles!
    Ba inca si mai mult decat atat: nu voi a te maguli, caci nu ne este spre mare folosinta nici unuia, nici celuilalt, dar cred ca pot intrevede limpede faptul ca si tu apartii astei categorii al alora de simt enorm si vad monstruos! Iara pentru categoria asta nu-i nevoie nici de Prozac si nici de alte ajutatoare asemine, ca fin’ca voi sunteti prozaici asa, cu de la sine putere, prin vointa si conspiratiunea Destinului, carevasazica, daca ma-ntelegi! 🙂
    Cat despre ce spui despre Adevar…mda!…ce pot a spune, in calitatea mea de neinsemnat ucenic?! Doar stii ca el, Adevarul, nu e nici asa, nici altminteri, si ca nu se confunda intotdeauna cu dreptatea (sau cel putin cica asa zic despre el toate cartile bune! 🙂 ). Da’… iara ma intorc si zic: fara iubire nu poate sa eziste tradare (caci, chiar de ea ezista, in absenta iubirii noi nu o percepem ca atare, nu?), fara inclestare nu poate ezista nici iubire, dara nici ura (deci cadem prada fin’ca consimtim a ne infrunta cu el, ceea ce, daca e sa ma intrebi pe mine, nici nu e rau de altminteri, caci prefer a cadea prada unui Adevar, oricare ar fi el, decat sa dorm nestingherit in bratele Minciunii, iara de ne bantuie – iarasi zic ca e de bine, ca aista-i semn ca ‘mneaiei, Constiinta, ii inca treaza, adecatelea cum ar veni la o adica e semn ca inca suntem si ca n-am murit, fie-ne tzarana asemeni Adevarului sa ne fie!
    S-atunci, de ce, monser, sa-l pieptene dracu’ pe el, pe sus – numitul? Ca Lui, Adevarului, ii sade bine asa cum e si il coafeaza absolut orice, asa omnivalent cum este El de fel…Ia mai bine, zic, prada Adevarului sa cadem si urandu-l mai dintaiu’ sa ajungem mai apoi a-l iubi! Ca piaza – rea, de ma intrebi, e indoiala, iara de ma indoiesc de asta poci inca chiar a spune ca pana si ea poate a se preschimba intr-o clipita in piaza – buna, caci, fara indoiala, nu e neliniste, iar fara de neliniste, nu e Adevar! Paradoxu’ dracului, monser! Deci, nu-i nici nebunie, nu-i nici wishful thinking, ii doara numaidecat samburele de paradox ce doarme linistit in noi, iara uneori ii e de-ajuns zgomotul imperceptibil al unei taste ce cade pentru a se trezi din somn si a-ncepe sa “brodeze” pe matasea fina a constiintei de sine!
    S-acum te las in seama tuturor piezelor, dragul meu, ale’ bune, dara cat si ale’ rele, incredintzata fiind ca tu vei sti anume ce sa faci cu fiecare dintre ele, asa incat, slujindu-i lui Platon, sa ii slujesti mai intai de toate Adevarului.
    🙂
    Punct. Si virgula. Si de la capat.
    Cu drag, a ta,
    Tasta Space.

  7. Iaca ma bag si eu ca si proverbiala musca ce bazaie in mirosul greu din camera in care va jucati. Va simteti bine? Eu… de aproximativ 30 de minute fac o laba filozofica zdravana si nu reusesc sa ajung la orgasm. Cred ca am ramas impotent filozofic si chiar imi pare rau, ca cetind randurile astea pline de contradictii si paradoaxe… aveam impresia ca pasesc sistematic pe calea fericirii.

  8. Scumpă Tasta Space ~

    N-aș avea nici o problemă cu simțirea mare și cu vederea monstruoasă dacă nu m-ar jena puțin la mers 🙂 . Mă împiedică literalmente să-mi văd de drum. Deși, dacă stau să mă gândesc, asta poate e chiar un noroc. Cum zice tot papa Heidegger, apud Hölderlin: „De unde se află pericolul / Răsare și salvarea”.

    Expresia „dracu’ să-l pieptene” are și ea rădăcini prozaice. Ea nu este decât o recunoaștere a faptului că dracul e cel mai bun stilist. Pardon, stylist.

    În privința speciei dubioase numită „conștiință”, va trebui să recurg la un ustensil drag mie – Nietzsche, pre numele său. Conștiința e un soi de clonă, destinată a purta poveri. Conștiința, dacă nu e încărcată, nu e deloc. Așa că eu, de la o vreme, am început a mă mefia (da, zău așa, au băgat marfă de import la DEX !) de edictele sale.

    Conștiința de sine e înclinația umană de a se însărcina cu tot exact ceea ce nu poate duce. Drept pentru care socotesc că, în general, e mai sănătos să te îndoiești de faptul că exiști decât să te îndoi pentru că exiști. Existența mea este, din această pricină, improbabilă, ceea ce-o scutește de la a deveni imposibilă.

    Cu lungi apăsări (de tastă),
    al tău 8)

  9. Ei, ei, ei, dragul meu Grid, nu contenesti sa ma uimesti! I-auzi ce frumos suna: “existența mea este, din această pricină, improbabilă, ceea ce-o scutește de la a deveni imposibilă”. Frumos scris! Unde mai pui ca, printr-un fericit concurs de imprejurari, am apucat a vedea textul conturandu-se chiar sub ochii mei, de la faza de elaborare pana la faza de “editare”, asa ca nu am ratat nici etapa “de tranzitie”, cea in care in locul lui “din aceasta pricina” pusesesi scris “de ceva vreme”…:-) Ei bine, te regasesc in aceasta varianta finala, chiar daca, e drept, prima “imbraca” o conotatie infinit mai personala…(mi-am amintit chiar acum de disputa maioresciana legata de substituirea finalului “Florii albastre”, cu polemica “totusi este trist in lume” vs. “totul este trist in lume”…:-) )
    Pai, chiar te indemn sa nu ai nici o problema cu simtirea enorma si vederea monstruoasa! Las’ ca nu te jeneaza intr-atat de tare la mers, asta cu jena o lecturez mai degraba ca pe o dovada de cochetarie! 🙂 Evident ca de-acolo de unde ne-ntalnim cu pericolul rasare si salvarea!
    Ai punctat din nou la capitolul “umor cu premeditare”: m-a amuzat teribil atat imaginea dracului – stylist (asta poate fi un fel de Mefisto post-modern, nu-i asa?), cat si trimiterea la DEX! De vreme ce bau-bau-ul global ameninta rafturile super-marche-urilor, tot e bine ca mai baga astia marfa proaspata si anume de import undeva! S-apoi unde mai pui ca era si timpul, cata vreme stigmatizatul purtator de papion ce sta in fruntea ICR-ului (da, da, ma refer, printre altele, la mediatizatul “padrino” al poneiului roz!) utiliza asta grea sudalma de-i zici tu “mefienta” inca din anii ’90, de pe vremea “Cerului vazut prin lentila” si al “Zborului in bataia sagetii”. 🙂
    Inchei cu o dilema, nascuta fiind ea din temerea de a nu ne gasi intr-un diferend ireconciliabil cu numitul Blaise Pascal: eu crez ca ne putem permite din cand in cand sa ne si indoim pentru ca existam, cu conditiunea ca, trestii ganditoare ce ne constituim, sa ne pricepem a si reveni de sub povara indoielii (sau indoiturii?)…Sau nu?!
    Aceeasi, cu drag, a ta,
    Tasta Space.

  10. Tastă Space, Tastă Space~

    Dai din casă, carevasăzică… 🙂 . Dar să știi că tot n-ai prins tot. Am scos „de ceva vreme” din motive pur stilistice, pentru că în fraza precedentă mai este un „de la o vreme” și nu era cazul să mă repet, nu? Unde mai pun că acolo se cerea imperativ un complement circumstanțial de cauză, ca să se lege aluatul. Și oricum, orice referință temporală e absolut temporară.

    De unde și senzația (iarăși simțirea ?!) că nu contează ce scrii, totul e să dea bine… La Eminescu dădea bine pe hârtie, la mine pe ecran. Față de Eminescu eu am însă marele dezavantaj că, scriind pe ecran și nu de mână, nu le voi putea reproșa editorilor mei postumi că nu mi-au înțeles scrisul ! Că intențiile, nici bunul Dumnezeu nu mi le cunoaște (doar dacă îl cheamă pe stilistul ‘cela la raport :mrgreen: ).

  11. Ntz, ntz, ntz, ce ti-e dom’le si cu compl-I-mentele astea circumstantiale de cauza! Bate-ma, omoara-ma, monser, si tot nu inteleg! 🙂 Aiasta-i pura pedanterie stilistica, zau asa! Nu te prea vaz eu pe dumitale calofil, dragul mieu, sau, mai bine zis, in calitatea dumitale de calofil, nu prea te vaz eu cu ochi buni! Nu-ti vine rolul, nush’ de ce! 🙂
    Asa ca…zic pas! si aleg sa nu musc momeala cu “nu conteaza ce scrii, totul e sa dea bine”…nu-i valabela, monser, nici la ‘talica, nici la Eminescu! Nu de alta, da’ io crez ca in ambele cazuri soarta pariului intre Doamne – Doamne si Stilistul Cela Al Carui Nume Nu Se Rosteste s-a fost decisa dinainte…iara scrisul, cu voia lui Dumnezeu, se desluseste, si intentiile, cu complicitatea lui Mefisto, deopotriva deslusi-se-vor. 🙂 Dara mai sed io stramb si cujet drept: degraba soarta editorilor antumi incredinteaza-ti-o, ci nu te pune intrutotul la indemana postumitatii, caci vezi bine ca traim vremuri cu deosebire grele, monser, si-i greu a te in-credinta in contemporaneitate, daramite a-ti gospodari cu chibzuinta si oaresce castig posterioritatea! Unde mai pui ca “orice referință temporală e (cu necesitate) absolut temporară”…Nu?! 😉

  12. Tasta dragă Space~

    Complement la compliment: apoi dreptu-i că io în literatură și grămătici n-am a mă băga, ca să nu mă pui rău cu criticii antumi. Dar nici numa’ pă senzibilitate nu m’oi baza, că senzibilitățile deși nu se discută, tare mi-i că se impută. Ș’apăi nu-mi rămâne decât a mă edita cu… grijă și a mă produce… numai la ocazii 🙂 .

    😉

Comments are closed.

Vezi si...

Ce să nu întrebi niciodată un homosexual?

Cred că fiecare din voi ați experimentat așa ceva... i-ați spus unui hetero despre orientarea sexuală și acesta v-a pus una sau mai multe întrebări... jenante. Aici am încercat să pun câteva din întrebările/remarcile care mi-au fost adresate de heterosexuali. 1. Waw, ai ascuns asta foarte bine, n-aș fi putut să-mi...

Articole din aceeasi categorie