Sunt un tip ahtiat după informații. Pur și simplu nu pot trăi fără ele. În aceste zile două știri m-au rănit oarecum: ieri s-a sinucis un tânar de 17 ani în Timisoara, azi altul la Galați (avea doar 24 de ani). Ați ghicit vreau să vorbesc despre sinucidere. Consider că face parte din realitatea de zi cu zi și nu ar trebui să fim indiferenți. O confesiune poate ajuta pe celălalt să vadă realitatea cu alți ochi.
Aș spune că sunt unii dintre noi care fac o experiență foarte dureroasă și anume aceea că se află in fața prăpastiei, încât alegerea morții devine singura soluție pentru rezolvarea problemelor. Am întâlnit mulți tineri care s-au gândit la sinucidere din diferite cauze: decepții în dragoste, faliment total, viața nu mai avea nici un sens etc.
In facultate învățasem o definiție a acestui fenomen care îmi sună și azi în urechi: “sinuciderea este un strigăt, persoana în cauză se simte singură, nu mai găsește nici o soluție la problemele pe care le întâmpină”.
Pe la 13/14 ani am avut două tentative din fericire eșuate amândouă. Eram prea tânăr pentru a spune că era o decizie matură. E foarte dur să ajungi în aceste momente. Cu adevărat te simți singur și părăsit de toți. Suferi deoarece ți-ai pus încrederea în oameni și ei în egosimul lor te trădează, te abandonează. Ai nevoie de un prieten în acel moment, de afectivitate, de o lumină, de curaj, de iubre.
Voi ce credeți despre acest fenomen? Ce putem face pentru cei de lângă noi pentru ca ei să nu mai ajungă în fața acestor decizii extreme?
Viața e cel mai scump dar care trebuie prețuit cu orice preț.
Sinuciderea este o solutie permanenta pentru o problema temporara. Ar fi absolut minunat daca am si realiza si crede asta. De multe ori sinuciderea pare solutia ideala, dar nu este deloc asa, dar de cele mai multe ori atunci cand inca esti tanar si naiv poate parea singura salvare. Chiar astazi m-am uitat si eu peste articolele respective, si am ramas oarecum socat. Ajutorul ar fi trebuit sa vina din partea familiei sau a persoanelor apropiate, este imposibil sa nu iti dai seama ca cineva este deprimat, desigur doar daca iti pasa.
Trebuie să recunosc că am avut de prea multe ori gânduri sinucigaşe dar,deşi asta se întâmplă rar, am reuşit să trec singură peste asta şi să îmi revin cât de cât. Ideea e că nişte evenimente neplăcute m-au trezit la realitate şi am realizat un lucru, viaţa e prea scumpa ca să ne-o terminăm singuri. Consider că tentativele de suicid sunt doar simple urlete disperate pe care trebuiesc ascultate până nu e prea târziu. Scuze dacă nu e prea clar ceea ce am vrut să zic, oboseala bat-o vina.
Sinucidere? Ma perchè?
Ce rezolvi dacă te sinucizi? Nu te gândești că pierzi cea mai mare aventură a vieții tale?? 🙂
Primul gand cand am citit acest post a fost despre acel “megafan” gay al lui Lady Gaga care s-a sinucis.
Sinuciderea o consider mai degraba o atitudine decat un fapt in sine. O persoana care a esuat o tentativa nu se va vindeca peste noapte si, invers, nu a ajuns in acea situatie de tentativa peste noapte. Sunt multi factori care conduc la aceasta situatie si majoritatea sunt de ordin social: atitudinea celor din jur, traditia si religia. Si multe dintre semnalele negative pe care le transmit acestea sunt subtile, uneori percepute si asimilate chiar inconstient: privirile sumbre ale oamenilor de pe strada, un refuz aparent nevinovat al cuiva, ideea religiei crestine ca viata aceasta e o pedeapsa si ideea ca dupa moartea va veni cineva (dumnezeu) sa judece si sa aleaga ceea ce e “bine” pentru fiecare, toate contribuie la ideea ca viata nu are un sens concret si “dincolo” nu poate fi mai rau ca aici (iar pentru unii ideea ca inceteaza complet sa existe ii poate incanta chiar mai mult).
In viziunea mea, ce ar trebui facut este incurajarea de a face o alegere personala. Viata este in principiu o insiruire de alegeri pe care le facem constient: cand ele devin inconstiente sau sunt impuse atunci se pierde sensul de a fi. O alegere implica vointa, personalitate solida, viziune, gandire clara, incurajare, dorinta de a face planuri pentru viitor, aproape exact ceea ce le lipseste celor care doresc sa se sinucida.
Pentru mine puterea de a alege si de a fi constient de alegere este cel mai scump dar, insa majoritatea sinuciderilor sunt alegerile celor din jur care astfel isi manifesta frustrarile si nu a persoanei respective care recurge la asemenea gesturi din prostie sau ambitie.
da… chiar soarele rasare iarba creste…e si maine o zi…
bull shit… really bullshit
cine a fost pe marginea acelei prapastii vede toate chestiile astea de optimism gratuit ca pe zero absolut in grade kelvin..
sunt cei care vor da pedepseeasca pe cineva prin sentimentul de vinovatie creat
sunt cei care striga dupa ajutor.. si sunt de obicei cei la care se termina ca o tentativa nereusita
dar sunt cei la care e ceva definitiv si la care toate argumentele simpliste se lovesc de un zid
cateodata e doar oboseala si lipsa de orizont. si lipsa unui raspuns la intrebarea de ce ma chinui. de ce sa ma mai chinui..
ce sa faci ca sa facci your best sa nu se intample????
ASCULTA!
atat
ASCULTA!
cateodata un strigat de ajutor e o privire goala, un zambet sec, un la revedere putin disproportionat sau un suspin sau..
un exhale…..adanc
greu sesizabil, dar e acolo
si trebuie sa il auzi..
nu mai vreau sa comentez pe tema asta… am pierdut pe cineva asa si nu vreau si nu pot sa ma impac cu ideea ca nu am ascultat si am avut argumente ieftine de ‘las ca trece’
@Un_Tip imi pare rău pentru pierdere. Insă a
povestiipovesti este un fel de terapie și nu o încurajare a fenomenului. Nici mie nu mi-a fost ușor să povestesc, chiar plecam de la premiza că nu va fi aprobat acest articol. Aveam posibilitatea de a învăța unii de la alții. Eu ce puțin sunt afectat când văd tineri care ajung să treacă pe celălalt tărâm prea devreme.Rhade: religia nu te împinge la sinucidere, căci îți spune: “Să nu ucizi”. Insă când omul se află intr-o stare de disperare cade orice principiu, în acel moment are nevoie ca cineva să-l bate cu mâna pe umăr și să-i spună doar atât: sunt alături de tine!
Avocatus mamă… ce pierdere pierdută??? Hahaha.
P.S.: Vă rog insistent nu amestecați iarăși religia cu sinuciderea. Nu începeți cu cele 10 porunci, helea helea.
@Avocatus: Cand omul se afla intr-o stare de “disperare” cum ii zici tu nu prea mai ai ce face, eventual sa-l incui intr-o camera si sa-i dai pastile, pentru ca in acel moment nu-i mai pasa de nimeni si nimic si orice gest oricand de tandru ar fi el este luat drept un atac, asta daca si constientizeaza prezenta ta. Ideal e sa nu ajungi la acea stare. Nu spun ca religia te impinge la sinucidere, ci doar adauga la partea negativa prin confuzie si starile conflictuale pe care le genereaza.
Nu am avut momente cand am dorit sa-mi incetez aceasta existenta, insa au existat foarte multe momente de confuzie in trecut, conflicte intre idealul meu si semnalele ce le primeam din afara (probleme in familie si nu numai ce includeau si perspectiva asupra vietii, implicit religia).
Pana cand am constientizat ca pot alege: pot alege sa nu cred intr-un dumnezeu care judeca, pot alege sa ma bucur si sa vad frumusetea vietii acolo unde oamenii sunt rai si ipocriti chiar si fata de mine fara sa incerc sa-i schimb pentru ca toti au fost creati din iubire si nu fac altceva decat sa caute mijloace prin care sa dea aceasta iubire mai departe.
Daca ei vor considera pe viitor ca ceea ce fac acum nu mai corespunde cu ceea ce sunt, atunci este alegerea lor si nu a mea. In cazul celor care se sinucid, deseori stiu ca viata inseamna mai mult decat iluzia fricii, a durerii si a urii insa nu au puterea, sau si mai bine zis nu vor sa ajunga in acel nou plan al constiintei singuri, au nevoie de protectie si iubire, aspecte pe care oamenii nu le pot oferi decat instinctiv pentru ca majoritatea aspectelor acestei vieti nu numai ca nu ofera asa ceva, dar le si inhiba.
mie personal, sinuciderea mi se pare un act de lasitate. Viata ti-a fost daruita, fara a amesteca religia, de parinti, nu ai dreptul sa ai pui capat.
Din pacate sinuciderea din cauza mediatizarii a devenit,in special in Romania, o moda si un sport extrem.
Din pacate si eu am pierdut un amic bun pe calea asta, dar fara sa urlati, nu ma afectat enorm si stiti de ce?
Simplu si-a facut-o cu mina lui, noi am fost toti alaturi de el insa el a fost las si in loc sa tina capu sus sa raspunda pentru faptele facute, a preferat pistolul..asa ca, am fost trist, dar viata merge inainte..
Anul trecut parca se sinucideau o gramada de copii in cauza bacalaureatului parca..wtf???pentru asta ma omor? de fiecare data cind dau de o problema ma spinzur? sau ma innec sau eu mai stiu ce?asta e o solutie?
Sau gata sint parasit de iubit(a) ma sinucid?nu sint destui oameni pe Terra,nu gasesc pe altcineva?
Eu unu condamn sinuciderea si sint de accord cu biserica,sinucigasi trebuie ingropati separat de ceilalti..
Ce am observat eu ,un tinar se sinucide ca nu a luat bacalaureatul, altul din cauza situatiei financiare,etc, etc..DE CE? pentru ca asa a anuntat mass-media, ca e la moda..
Va dau 2 exemple sa le analizati si voi:
Un copil se sinucide ca nu ia bacalaureatul.. cum sa iei bacalaureatu,cind esti non stop in club, intodeauna stii toate noutatile din moda, ai 1 milion de amici pe facebook, esti la curent cu toate birfele,dar scoala o sti doar din teorie?
Ce vina au aici parintii?Sau amicii?Au oare parintii in ziua de azi un cuvint in fata copiilor?NU AU! nene e democratie,fac ce vor muschii mei,nu ai ce comenta inaintea mea..
Un bun amic,om de afaceri,se impusca din cauza falimentului si din cauza datoriilor…
De ce a facut datorii?E patron,are firma..e smecher..nu ai ajunge o masina ci vrea 5,ca e patron..nu ai ajunge haine de firma, ci haine la comanda de la designer, ca e patron, nu ai ajunge 1 kg de aur pe el,vrea 10 kg, ca e patron, de ce doar o nevasta, cind poate avea si 5 amante (extrem de scumpe), doar e patron..
Cind il rugam sa se ocupe de afaceri si familie,raspunsul era:Is patron fac ce vreau!
Dupa asta sa imi para rau?imi pare rau ca a provocat durere familiei si a lasat 2 copii fara tata,nu dupa el..
Un alt aspect ar fi in Romania ar fi lacomia si excesul de consum,care ruineaza lumea si o duce la disperare apoi la sinucidere..
Ma mir deseori ca nu se intimpla mult mai multe cazuri triste la cit de usor ia lumea viata.. zi de zi distractie, ultimile aparitii de haine, telefoane, masini si alte fitze, cumparate pe credit iar la inceputul lunii, da lumea in disperare ca nu stie cum sa achite rata bancara.
Sergiu, te rog frumos să pui spații după virgule că m-am cam săturat de editat virgulele. deci, după un cuvând când pui virgula, lași un spațiu gol, apoi începi cu alt cuvânt. Eu bănuiesc că ție îți place așa mai înghesuit, dar e foarte greu de citit și tind să sar peste ce mi-e greu să citesc.
În altă ordine de idei… tu spui că nu avem dreptul să ne sinucidem. Dragule, moartea e singurul drept pe care îl avem cu adevărat.
@robert
tastez de pe nenorocita asta de tableta si formateaza nemernica unele fraze cum vor muschi ei..
Uneori corectez si eu, alteori nu vad, iar alteori nu stiu exact cum se formuleaza corect 😛
Anu’ asta e la moda sa incerci sa te sinucizi aruncandu-te de pe unul din podurile din Tg. Jiu 🙂
@Robert, era târziu cand am scris acel comentariu. După ce am inchis calculatorul mă gândeam: să vezi că ai scris un pleonasm, se mai intâmplă! Râmanem în planul social, stai fără grijă.
Sinuciderea … fara cuvinte acum, tocmai ca este mult de spus.
Sinuciderea este oarecum justificata in unele cazuri….. Un parinte care isi pierde copilul, o boala incurabila, sunt cazuri care nu au rezolvare si viata chiar nu mai are niciun sens si e de inteles ca suferinta ii inpinge pe bietii oameni sa savarseasca aceste acte……
rectificare: cel de la Galați a supraviețuit!
@ Avocatus..
Sa fie sanatos
De ex., in Al Doilea Razboi Mondial multi s-au sinucis tocmai ca sa protejeze anumite operatiuni menite sa ii salveze pe altii ( zeci sau chiar sute de oameni ) sau pur si simplu sa salveze alti oameni. Asta cum e considerata? Probabil ca tot in Iad va ajunge! Gizas!
Vor ajunge. Scuze.
Dacă ajungem să ne revoltăm până și împotriva celor care se sinucid, trebuie să știm că indignarea asta fără noimă e ca un laț ce ni se strânge în jurul gâtului. Nu demult (prin august anul ăsta) un consilier ministerial, oripilat de faptul că un cetățean a ales să se sinucidă în public lăsându-se călcat de tren în gara Predeal, chiar sub ochii săi și ai prieteniei sale, declara iritat că pentru cei ce se sinucid astfel – demonstrativ, zicea el – ar trebui chemată mai degrabă salubritatea decât medicina legală. El asemuia sinuciderea desfășurată în public unui viol, spunând că e un act ostentativ și penibil care ar trebui… pedepsit (recomanda, mai exact, amendarea, arestarea și bătaia).
Sigur că nici sinuciderea desfășurată pe ascuns, departe de ochii lumii, nu se bucură de o reputație mai bună. Oamenii simt nevoia să se delimiteze cât mai mult de semenii lor care aleg să se furișeze afară din viață. De aceea actul sinuciderii este perceput cel mai adesea ca singura infracțiune care, prin natura sa, scapă de pedeapsă. Sunt puse astfel în lumină atât insuficiența funciară a justiției ca mijloc uman de impunere a dreptății, cât și faptul că responsabilitatea omului pentru consecințele actelor sale este uneori mai mare decât acesta poate suporta (de unde și întrebarea conexă dacă nu cumva pedeapsa agravează delictul comis, în loc să-l recupereze). În ochii multora sinuciderea este echivalată fie cu o crimă (la adresa propriei persoane), fie cu o agresiune sau un viol (asupra propriei ființe sau asupra celor din jur – apropiați sau nu), fie cu o formă de înșelăciune sau furt (la adresa vieții în general și a semenilor în particular). În general, ceea ce nu poate fi iertat sinucigașului este că se sustrage judecății sociale, ori tocmai acesta este și mobilul oricărei sinucideri. Din această cauză sinuciderea e o crimă care nici măcar nu are nevoie să fie o crimă perfectă pentru a scăpa nepedepsită. E o crimă care se salvează prin ea însăși, ceea ce – iarăși – dă bătăi de cap specialiștilor în drept (și-n morală), pentru că ideea că un act criminal ar putea avea o justificare internă este un virus periculos pentru tot ce înseamnă justiție sau procedură de drept.
Trebuie să înțelegem că atât oroarea cât și tristețea suscitate de fenomenul sinuciderii au o origine comună. Un om care-și ia viața nu te lasă niciodată indiferent. Există (oricât am vrea s-o negăm), chiar și în cazul sinuciderii (unde toate probele sunt pe masă), prezumția de nevinovăție. Dacă făptuitorul nu este totuși vinovat de fapta sa? Dacă este făcut vinovat pentru un act care, deși săvârșit personal, reprezintă o complicitate a mai multor persoane? Acest lucru nu mai poate fi cercetat și demonstrat post-factum și atunci se admite vinovăția sinucigașului în lipsă, parcă în chip de ultim injuriu ce i se poate aduce. Paradoxul este că tocmai omului înstrăinat de sine însuși și de cei din jur, omului care a ajuns să se sinucidă i se refuză până și o ultimă apropiere reală de semenii săi – societatea îl reneagă, religia îl detestă, iar rușinea unei astfel de părăsiri a vieții îi contaminează pe toți cei care l-au cunoscut îndeaproape, dar care nu l-au cunoscut îndeajuns pentru a-l putea ajuta sau opri și care, fără să vrea, sunt nevoiți să-și ia în final asupra lor acea vinovăție care nu îi mai poate fi atribuită celui dispărut.
N-aș zice chiar că sinuciderea e singurul drept pe care îl avem, însă dintr-un singur motiv – pentru că numim în general “drept” ceva deja consfințit, or nimic nu consfințește dreptul de a ne lua singuri viața (aceasta fiind, cel puțin la nivel formal, interzis). Însă tocmai pentru că ni se interzice acest lucru, există tentația arogării unui astfel de drept cu de la sine putere. (Probabil că dacă ar fi posibil ca omul să se nască singur – așa cum este posibil să se omoare – și acest lucru ar fi interzis, deși tot imposibil de pedepsit ar rămâne.)
Sinuciderea este un fenomen social atât de tulburător pentru că, pe de o parte, multe din actele pe care oamenii le înfăptuiesc au un profil sinucigaș (cu toate că nu sunt recunoscute ca atare, pentru a nu fi respinse), iar pe de altă parte pentru că sinuciderea însăși se constituie într-o revelare brutală, bruscă, a netemeiniciei iluziilor pe care omul le tot întreține despre propria sa existență de milenii. Considerându-se centrul propriului său univers, creator și arhitect al propriului destin, omul se vede confruntat cu dez-iluzia sinuciderii, care arată că voința omului este totodată instrumentul propriei sale distrugeri. Sinuciderea, ca instrumentare a morții cu mijloacele pe care viața ni le pune la dispoziție, este o răsturnare de paradigmă căreia omul nepregătit nu-i poate face față. El nu reușește să vadă în sinucidere decât un inamic, când în realitate acest inamic este singurul său partener de afaceri – un pact cu diavolul semnat și reconfirmat clipă de clipă.
Așa cum spunea și Cioran, pentru sinucidere există întotdeauna destul timp. S-ar prea putea ca nici moartea așa-zis “naturală” să nu fie altceva decât rezultatul unei sinucideri îndelung amânate, sau înfăptuite cu încetinitorul. Omul care are pretenția de a se cunoaște pe sine se complace în statutul de creator, dar își refuză totodată statutul de demon și nu vrea să audă nimic despre neajunsurile asumării unei staturi imposibil de întreținut pe termen lung fără pierderi. Distrugerea vieții o lasă în seama sinucigașilor, pe care-i împinge undeva la periferia atenției sale. Din păcate însă, la un moment dat cercul vicios al comportamentului suicidar (tot mai atipic) se va strânge într-atât încât fie ne vom aminti într-un final de ce am vrut să ne sinucidem, fie vom uita că atârnăm de fapt în ștreang și ne vom imagina că murim de moarte bună.
😎
Am văzut printre cititorii acestui Blog o oarecare simpatie față de Andrei Pleșu. Aveți un pic de răbdare și am să vă spun despre ce este vorba. “Răsfoind” ziarele online am rămas consternat de moartea Mălinei Olinescu, o moartea la indigo cu cea a Mădălinei Manole. Printre motive care par a fi credinbile sunt: insuccesul în dragoste și eșecul profesional.
Însă despre altceva am vrut să vă vorbesc. Unul din cântecele cele mai cunoscute ale acestei artiste este după părerea mea: “Eu cred”. Domul Andrei Pleși își incepe un articol din “Adevarul” folosind același verb: “Nu cred în coincidențe. Cred că”. Doua articole care erau puse unul lângă altul. Ce straniu! Nu cred că a fost ceva intenționat din partea d-lui Andrei Pleșu deoarece subiectul domniei sale era altul.
Poate o sa imi sariti in cap insa am un singur mesaj pentru cei suicidali!
Nu la metro va rog, timpul e pretios.
Si daca aveti asta in gand, sigur mai exista ceva ratiune ca sa va aduca din nou pe calea vietii. Oricum intr-un punct specific moartea este inevitabila – asa ca bucurati-va de viata. Capitalism.
Avocatus, ce legături ciudate faci. Adică dacă spun “cred” zilele astea însemană că am în minte personalitatea Mălinei? Dacă o mai fi cântat vreun cântec cu verbul” a fi” am pus-o, trebuie să fac bine să tac o săptămână ca să nu cumva să intru în corul bocitoarelor…
Andrei Pleşu vorbea despre altceva, despre moartea a trei importanţi regizori Alexandru Tocilescu, Andrei Blaier şi Liviu Ciulei. Articolul se numeşte “Note, stări, zile” şi a apărut în Dilema veche din 8 decembrie, cu câteva zile înanite de sinuciderea nefericitei şi începe cu cuvintele ” Pe tot parcursul vieţii mele…”, citatul tău se află în corpul articolului . Mai mult, m-aş mira ca Dilema veche să se refere la această poveste , aşa că orice legătură între “vestitul” cântec al Mălinei şi articolul lui Pleşu este doar în mintea ta.
La cestiune acum, cred că trebuie să acordăm sinucigaşilor toată atenţia , afecţiunea, înainte de a face teribilul pas . După asta, mi se pare sănătoasă acţiunea opusă. Chiar nu pricep la ce bun să discutăm o sinucidere reuşită. Omul respectiv a vrut şi a reuşit să iasă dintre noi. Felicitări pentru reuşită, drum bun!
@CM nu există nici o legătură directă. Am specificat faptul că subiectul articolului era total altul, coincidenta este pur aleatorie și se refera doar la primele cuvintele ale articolului. Mi-a sărit”între ochi” doar atât. E doar o interpretare personală și nu am pretenția de a fi luat ca un adevăr obiectiv. Nu înțeleg de ce sari “de cur în sus” când cineva își exprimă o părere personală. Eventual îți continui lectura fără a da importanță unor cuvinte care nu te ating sau nu-ți spun nimic. Evenimentul de azi mi-a adus aminte de articolul pe care l-am scris. Sunt multe întrebări la care nu găsesc răspuns.
Ești liber să folosești ce cuvinte vrei, important e să respecți părerea celuilalt indiferent cum este ea. Nu sunt de acord cu expresia “sinucidere reușită”. Orice sinucidere este ceva tragic din care am putea învâța să deveneim mai mult oameni.
@Avocatus
Despre expresia ” a sări de cur în sus” aş observa cât de contagioasă este, cât de nepoliticoasă şi cât de nepotrivită contextului. Îndrăznesc să o analizez puţin. La origine cred că e “a sări în sus” dar cineva a simţit nevoia să o trivializeze adăugând “de cur” . Nu ştiu cine e geniul şi nici nu am cunoştinţă când s-a întâmplat asta, dar a reuşit o construcţie vulgară şi inutilă.
Să revin, eu exprimam o părere personală cu privire la părerea ta personală şi dacă ţi se părea nejustificat ca eu să sar în sus cu atât mai inconsecvent mi se pare saltul tău…
Dacă am dat importanţă cuvintelor înseamnă că au atins un subiect care mă interesează. Intenţia de a-mi indica o anume conduită mi se pare nepotrivită profilului pe care îl afişezi.
Mai permite-mi o ultimă (în acest răspuns) clarificare . Când am spus sinucidere reuşită mă refeream la un gest soldat cu succes şi nu la o sinucidere “drăguţă” ,am folosit “reuşit” în înţelesul său de bază( omul şi-a propus să moară şi asta a obţinut), mă mir că nu ai înţeles asta. Cum să nu fii de acord să o numesc aşa când asta este.
Tragic este procesul în care omul respectiv devine hotărât să o facă. Inimaginabile sunt socotelile care duc la un aşa rezultat. Acestea sunt subiecte de discutat înainte. Odată ce se trece la îndeplinirea planului chiar nu ştiu, spune tu cu ce mă învaţă despre omenie unul care decide să îi pună pe ai lui în faţa unei imagini oribile, ce e instructiv în decizia unilaterală de a rupe iremediabil orice legături cu cei din jurul lui? Cu ce mă dezvoltă spiritual, uman, sufleteşte?
Întrebare directă :
Ţi se pare că nu îţi respect părerile?
@CM Ai fost cam dur de această dată. Nu pot spune că nu-mi respecți părerile.
Îmi aduc aminte de un critic de artă britanic, Brian Sewell care întrebat fiind dacă crede că opera unui oarecare artist poartă influența tentativelor sale de sinucidere a răspuns impacientat ”Dar cine domnule nu s-a gândit niciodată la sinucidere?”
De câte ori se discută despre sinucidere rămân surprins de numărul celor care îl demonizează pe sinucigaș fiind în esență de acord cu acesta.
Deci să ne aducem aminte ce gândeam noi, majoritatea, în momentele în care contemplam sinuciderea. Ne gândeam oare că ne este atât de frică de consecințe încât preferăm să dăm bir cu fugiții, înșelându-i pe vajnicii noștri condemporani mai virtuoși și mai sănătuhăși, refuzându-le satisfacția de a contempla cum ne suferim binemeritata pedeapsă? Nu cred. În orice caz, nu dacă ne gândeam serios la sinucidere.
Cei care contemplă serios sinuciderea gândesc despre ei înșiși că sunt eșecuri totale. Sunt convinși că lumea ar fi mai bună dacă ei ar dispărea de pe fața pământului și sunt chiar hotărâți să ia măsuri. Sunt deci perfect de acord cu detractorii lor. Păi dacă sunt așa de lași, nemernici și lipsiți de valoare, de ce să mai facă umbră pământului?
Se sinucid oamenii și din suferință. De ce oare se împușcă caii care-și fracturează picioarele? Pentru că este cruzime să-i faci să îndure o moarte lentă, în suferințe de neîndurat. Unii oameni poartă o asemenea povară de suferință, uneori cu atît mai de nesuportat cu cât nu este vizibilă, este ”doar” în capul lor. Bătrânii noștri la țară se sinucid în fiecare zi, de suferință. Care dintre noi nu a auzit de vreun bătrân care a murit după ce ”dom-le de vreo câteva săptămâni a refuzat total să mai mănânce”!
Nu avem de ce să-i demonizăm pe sinucigași, trebuie să-i privim cu compasiune. Datoria noastră, a semenilor lor este să îi facem să înțeleagă că nimeni nu este fără valoare. Trebuie să li se arate că atât de nemernici cum se consideră sunt totuși copiii cuiva, parteneri, părinți și că disperarea lor nu trebuie suferită în singurătate. A fi uman înseamnă a greși și a fi imperfect. Câteodată înseamnă a greși forate grav și a fi foarte imperfect. Dar suntem toți așa și în ultimă instanță trebuie să ne purtăm povara nu pentru noi înșine ci pentru cei dragi. Pentru că în orice sinucidere victimele adevărate sunt familia și prietenii.
Sinuciderea nu e cea mai buna rezolvare a situatiei.
Cel mai bine ar fi daca te-ai adresa unei persoane dragi.