In cautarea fericirii…

Ii placea sa-si petreaca timpul privind, pe trepte. Adevarul e ca putea mai mult decat sa stea pe granitul rece de la KFC. Nu! Lui ii placea pe trepte, pe scarile care coborau in buncarul principal al lui Hitler, in Berlin (care acum era inconjurat de blocuri de apartamente frumoase si se transformase in statie de metrou). Acolo era singurul piedestal de unde putea privi oamenii de sus. Nimeni nu-l observase.

Singurul barbat din viata lui era vocea de la metrou: “Achtung! Die Türen werden geschlossen”. El incepuse dupa un timp sa resimta si urme ale unei erectii infantile, indragostindu-se de vocea aceea, inregistrata pe o banda. Dar nu stia cine este posesorul acelui glas, acelui timbru minunat. “Trebuie ca apartine unui tip cu caracter”, si-a spus el.

Trecuse de 20 de ani si simtea ca se afla la varsta la care muntii se pot rapune si oceanele pot fi secate. “Varsta critica a barbatului e mult mai devreme decat crezi” i-a spus cineva. Insa el nu-l crezuse. Varsta… capsula cu cianura a zilelor noastre…

Era sfinxul urban. Gol si neatins de buze, brate si un respir. Era desertul neudat de ploi. Ii era teama si de atingeri. Ajunsese sa se teama de propriile-i mangaieri, crezand ca trupul sau e facut din alt aluat decat al restului fiintelor care faceau maratonul zilnic, ocolindu-l in graba. Stia ca cineva e topit dupa el atunci cand ii cadea in genunchi, in fata ta, desi, chiar si atunci obisnuia sa desconsidere pentru ca nu avea nevoie de cineva care sa ii cada la genunchi ci el avea nevoie de posesorul acelei voci. Desi statea de luni de zile pe trepte la metrou, nici macar accidental cineva nu s-a impiedicat in trepte astfel incat, prabusit in poalele lui, sa aiba ocazia sa il repuna cu tact in echilibru. Era ciudat. Incepuse sa se simta ca o masina, un tir de 12 tone pe care era un semn de circulatie: “Ocolire prin stanga”.

Brusc si-a schimbat strategia. Credea ca daca ii va privi de sus pe oameni, ii va complexa. Si-a stabilit domiciliul temporar cateva trepte mai jos. Esec. Aici lumea nu-l mai privea in ochi. Toti se uitau peste el, devenise un munte peste care norii cumulus nimbus trec fluierand. A facut un pariu cu sine. In fiecare zi in care lumea refuza sa se uite in ochii lui tulburi, va mai cobori o treapta. A castigat pariul. Nimeni n-avea curajul sa aiba contact vizual cu el. Oricum, ar fi fost imposibil sa privesti doi ochi inlauntrul carora ai fi zarit doar un vartej, o involburare care te-ar fi luat prizonier si te-ar fi dus pana la fund, un fel de triunghi al Bermudelor, gaura neagra.

In fiecare zi mai cobora, fara succes, o treapta. In dimineata aceea le terminase pe toate. Se trezise pe o intindere rece si murdara. Presupuse ca a ajuns pe peron. Stia ca aici va invinge. Se gandea ca e imposibil sa nu-l remarce El. Nu-l va mai sari sau ocoli. Singura problema era ca si-a dat seama ca a trebuit sa coboare treptele si sa ajunga acolo unde metrourile vin si pleaca, unde oamenii se suie si coboara din metrouri, unde oamenii vin, asteapta si se duc.

De pe peron pana sus, pe scari, oamenii apucau sa-si gaseasca alte ganduri si era normal sa-l ignore. Apoi s-a pus chiar in zona unde vagonul isi deschidea usile netinand cont de faptul ca oarecum incurca circulatia. Se gandea el ca oamenii n-aveau cum sa-l evite. Macar una din miile de gandaci din subsol se va indragosti de el la prima vedere si-l va urca pe trepte undeva unde gandacii nu au acces.

Seara si-a dat seama ca a gresit adunarea desi era bun la matematica. Asa ca si-a pregatit un nou plan pentru a doua zi. A mers mai departe. A renuntat la peron si a coborat printre linii. Primii navetisti, primii “gandaci de subsol” l-au gasit privind fix si scormonind intre pietrele care erau intre linii. Cauta fericirea. Unii au incercat sa-l convinga sa caute fericirea urcandu-se intr-unul din vagoanele in care se urcau zilnic mii si mii de oameni. Dar asta ar fi presupus ca si el sa devina acelasi gandac de subsol… Cineva ii spusese ca viata e capacitatea unui acrobat de a merge cu bicicleta pe o franghie in aer, asa ca la circ. Insa el nu stia cum sa mearga pe orizontala pentru ca viata lui era facuta din treptele pe care tocmai a coborat.

Luminile metroului care se grabea sa respecte orarul se vedeau. Mai erau 14 de secunde pana ce acesta va fi ajuns in statie. Cu ultimele sale puteri, a spus: “Fericirea a coborat sub Pamant. Merg si eu.”

Dar cum in Germania totul se petrece la ore exacte, “metroul” a ajuns in statie la ora exacta, cea care era scrisa pe panoul de informatii. Nu as putea sa va spun exact unde vroia sa ajunga “calatorul”.