HIV: vinovatul fără vină ?
21 comentarii
Scris de grid, Wednesday, October 1, 2008 – 4:38 am
Toată lumea ştie că HIV (virusul imunodeficenţei umane) este agentul care provoacă AIDS/SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Dobândite). Şi totuşi, oricât ar părea de surprinzător, acest lucru nu a fost niciodată dovedit - cel puţin, nu în mod ştiinţific. Declararea culpabilităţii HIV în cauzarea SIDA şi, mai apoi, declanşarea ofensivei contra acestei maladii a sfârşitului de secol XX (dacă nu “XXX”, dată fiind explozia de sexualitate care l-a marcat) aduce foarte mult cu paranoia antiteroristă a ultimilor ani: trebuia găsit cu orice preţ un vinovat, iar HIV-ul a fost găselniţa cea mai la îndemână. Ca de obicei în astfel de cazuri, antepronunţarea unui verdict sub presiunea opiniei publice (pe criterii mai degrabă de PR decât medicale sau ştiinţifice) nu a făcut decât să îndepărteze fără drept de apel o cercetare cu adevărat serioasă asupra a ceea ce este, de fapt, SIDA. Mai mult, superficialitatea şi neglijenţa (ante)pronunţării unui verdict - aplecat mai mult spre senzaţional decât spre adevăr - a deschis cale liberă unei adevărate mafii albe a cercetărilor în domeniu, încercările de găsire a unui tratament fiind subordonate nu bolii (mă rog, “sindromului”) în sine ci prelungirii şi intensificării finanţărilor legate de “cercetarea” sa.
Iată câteva din cele mai uluitoare “scăpări” din odiseea SIDA, scăpări care fac de-a dreptul inoperabile suma de corelaţii (care fără îndoială există) dintre virusul HIV şi SIDA :
- Nu a existat nici un articol publicat în literatura de specialitate, la vremea “descoperirii” HIV sau după aceea, care să dovedească HIV ca fiind cauza SIDA. (Mai mult chiar, se poate spune că definirea SIDA ca afecţiune medicală s-a încropit pe măsură ce rolul “cauzal” al HIV s-a încetăţenit în lumea medicală.)
- “Tratamentul” SIDA (antiretroviral, anti-HIV), care în esenţă împiedică sinteza acizilor nucleici în organism, provoacă el însuşi slăbirea sistemului imunitar.
- Postulatele lui Robert Koch (descoperitorul bacilului tuberculozei), referitoare la paşii ce trebuie urmaţi în dovedirea legăturii cauzale dintre un microorganism şi boala pe care acesta se presupune că o provoacă, nu au fost respectate.
- Aşa numitele “testele HIV”, chiar cele mai performante, inclusiv metoda polimerizării în lanţ (PCR) folosită la determinarea “încărcăturii virale” - ghilimelele nu sunt întâmplătoare -, nu determină virioni activi (viruşi compleţi) ci doar particule virale (resturi de virus) sau anticorpii pe care organismul îi produce în contact cu virusul. Chiar prospectele respectivelor teste avertizează asupra faptului că acestea nu sunt menite ca proceurăde screening în populaţie sau pentru a diagnostica infecţia cu HIV
- Chiar şi în aceste condiţii de testare, în secreţiile seropozitivilor sau ale celor bolnavilor de SIDA nu se găsesc întotdeauna viruşi sau se găsesc în cantităţi infime, noninfectante; în schimb, există reacţii fals-pozitive la testare, precum şi criterii diferite de pozitivare a testului, în funcţie de câte particule virale sunt găsite prin testare. Deasemenea, există conversiuni inexplicabile de la seronegativitate la seropozitivitate şi invers. Cert e că, în ciuda sentenţiozităţii unor afirmaţii asupra modului “sigur” de transmitere a HIV, felul în care se produce această transmitere rămâne încă o necunoscută importantă.
Dacă nu HIV, atunci ce provoacă SIDA? Întrebarea nu îşi poate găsi răspuns atât vreme cât miliardele de dolari destinate cercetării SIDA sunt destinate numai acelor proiecte de cercetare care presupun deja, aşa după cum establishment-ul medical şi ştiinţific o cere, că HIV e adevăratul vinovat. Disidenţa nu e admisă atunci când e vorba de bani.
Ipoteze ar fi multiple. Comportamentul “de risc” pare a fi o constantă a celor ce sunt bolnavi sau au murit de SIDA. Folosirea îndelungă a antibioticelor, istoria lungă de relaţii sexuale cu parteneri multpli (mai ales dacă a fost presărată cu multiple boli cu transmitere sexuală şi cu abuz de antibiotice), consumul de droguri, transfuziile de sânge şi, în general, schimbul frecvent de secreţii umorale cu persoane diferite, toate par a introduce o dezordine imunitară căreia organismul, într-o confuzie imunitară deplină, nu îi mai poate face faţă la un moment dat.
Iată şi câteva link-uri pentru informarea suplimentară acelor interesaţi:
- www.theothersideofaids.com , un film foarte bine făcut (2004), care spune multe ;
- www.duesberg.com , site-ul oficial al lui Peter Duesberg, profesor de biologie celulară şi moleculară la Universitatea Berkeley, CA, specialist în retrovirusuri şi în genetica bolii canceroase ;
- www.duesberg.com/media/cffatal.html , Fatal Distraction (”Distragerea fatală”) un articol de Celia Farber, jurnalist, care prezintă foarte bine manipularea la care opinia publică internaţională a fost supusă în legătură cu problematica HIV-SIDA
Introdu adresa ta de e-mail: 
un comentariu rautacois: vad ca aveti ‘utilizatori activi’. cu toate astea, nu vad nici un ‘pasiv’ :))
str8~
hmmm… aşa e. ori ăia pasivi s-au dat la fund, ori fac activii cu rândul, de nevoie (ceea ce - recunosc - e la fel de anormal). ne trebuie un straight adevărat, ca să le facă bine pe amândouă. :o))
Ce-ti trebuie mha ?
deci daca eu as fi diagnosticat in urma uni test hiv pozitiv nu ar trebui sa imi fac nici o grija..??…. dar am facut testu acum o saptamana pt k a trebuit la angajare si a iesit negativ
alex~
Problema e că nu se poate şti ce înseamnă acel test. Pur si simplu nu se poate intepreta. Însa, dacă iese pozitiv, majoritatea doctorilor îl interpretează ca fiind o dovadă ca eşti “infectat HIV”, deşi nu au nici o bază pentru a susţine aşa ceva, din cauza felului cum e conceput testul (adică, vis-a-vis de un “agent cauzal” care încă nu e sigur dovedit că ar cauza ceva). Pur şi simplu este un exces de zel în interpretare atunci când considerăm că un “test HIV” pozitiv înseamnă ceva rău, chiat atunci când e “confirmat” prin alte tipuri de teste. Problema e că oricine întreg la minte şi de bun simţ (a se citi: “fără spirit critic şi suficient de bine dresat social ca să creadă automat tot ce i se spune”) ar considera nebun pe cineva care, dupa un asemenea rezultat pozitiv la “testarea HIV” ar alege să nu faca nimic şi să nu se trateze. Ar fi considerat chiar un real pericol social. Însă “testul HIV” nu poate pune în evidenţă HIV-ul în organism (scrie şi în prospect). E un nume ales pentru raţiuni comerciale (sau, mai corect, comercial-medicale).
Aşa-numitul “test HIV” : (1.) Nu poate să arate dacă o persoană este infectată cu HIV şi (2.) chiar daca infecţia ar fi astfel dovedită, tot nu există nici o dovadă solidă că această infecţie - şi numai ea - ar duce la sindromul numit SIDA. Pur şi simplu relaţia cauzală nu a fost niciodată şi nicăieri dovedită. Nu există nici o lucrare ştiinţifică publicată vreodată care să se fi preocupat măcar de a stabili dacă acest fapt e adevărat sau nu. Toată lumea a luat de bună o declaraţie pompoasă de “descoperire a cauzei HIV”, făcută la televizor la o oră de maximă audienţă.
La mijloc e doar o mare de speculaţii, bazate ce-i drept pe o serie de corelaţii, însă fără valoare statistică ori ştiinţifică certă. Corelaţiile acestea necesită foarte multă fantezie pentru a fi interpretate ca un fapt ştiintific obiectiv.
Mai interesant e însă altceva. Anume că acest caz (special, să-i spunem) al HIV-ului s-ar prea putea să fie simptomatic şi pentru felul cum înţelegem alte boli, infecţioase sau nu (de pildă, cancerul). Noi nu înţelegem de fapt ce anume este boala, pentru că avem în primul rând o imagine cel puţin limitată, dacă nu deformată, asupra a ceea ce înseamna a fi sănatos. După mine sănătatea nu ar trebui să fie un mandat, un imperativ, o necesitate. Poate că tocmai faptul că urmărim să fim sănătoşi cu orice preţ ne face bolnavi. Boala este sănătatea coruptă în numele a ceva ce-i este străin. Organismului nu-i place să fie muncit, şi atunci se îmbolnăveşte. De necaz, sau ca răzbunare pentru faptul că e obligat să facă lucruri care nu-i priesc. Cert e că rolul sănătăţii nu e acela de a asigura liniştea necesară autodistrugerii noastre lente. Sănătăţii nu-i sunt pe plac confortul şi siguranţa exactităţii după care noi ne conducem vieţile. Siguranţa de sine a omului modern e o formă de inconştienţă şi, până la urmă, de nesiguranţă (în raport cu ceea ce omul îşi propune pentru sine însuşi).
Ce înseamnă, de pildă, că un agent “cauzează” ceva? E suficient să umblăm la aşa-zisa cauză pentru a scapa de problemă? Dar dacă apare “cauza cauzei”? E oare suficient să omori un microb, să te vindeci de o infecţie, ca să poţi spune că eşti sănatos? Nu cumva “ajutând” din afară organismul să se vindece îi facem acestuia mai mult rău? Nu cumva îl slăbim şi mai mult?…
Dar asta e o serie de întrebari pentru posteritate… Pe noi ne interesează să ştim, în primul rând, dacă micuţu’ HIV, săracu’, are vreo vină în toată povestea asta creată în numele lui.
Petry~
îmi trebuie ceva “drept”… un straight, ca să-l… îndoi.
e ceva… ne-drept în asta? :))
Problema e ca intotdeauna cine vrea sa indoaie ceva nu ii arde decat sa indoaie ceva drept. Cui ii place sa strambe ceva deja strambat? poate doar daca e vorba de “tevi” dintr-un material superior si usor de … indoit.
In legatura cu HIV si cu problemele medicale… sincer ma consider un necunoscator. Dar cred intotdeauna ceea ce am invatat din experienta. Primul lucru: nu am incredere in doctori pentru ca mereu cer bani ca sa miste un deget (asta am invatat-o dupa ce era sa bat un doctor de la urgente) si al doilea lucru: intotdeauna m-am simtit mai bine cand am ocolit medicamentele… Am mai mare incredere in fitoterapie si tratamente naturiste decat in medicamentele bagate cu pumnul pe gat de doctorii care in general nu au nici o idee despre totalitatea efectelor ce le produc acestea si fac prescriptii nu dupa convingerile lor ci dupa listele cu medicamente “la moda” in farmacii pe care le primesc de la specialistii NU in medicina, ci in economie.
Cred cu tarie ca cel putin unele medicamente pot fi daunatoare, si mai cred cu tarie ca tagma doctorilor privita ca un total, face mai mult rau pacientilor decat daca ar nu ar exista deloc, ci ar exista doar “leacurile babesti”. Am invatat asta de mic, de cand am observat ca tatalui meu ii este din ce in ce mai rau de cand a inceput sa ia medicamente decat inainte de a incepe sa le ia. Astfel, medicamentele, in loc sa-i imbunatateasca starea, i-au inrautatit-o. De atunci am privit cu neincredere medicamentele si nu le-am folosit decat daca am avut neaparata nevoie. Cred de asemenea ca orice organism e inzestrat de la natura cu un intreg arsenal de “arme” care il ajuta sa contracareze orice ii este daunator. In momentul interventiei medicamentelor, organismul nu e ajutat sa faca fata elementelor daunatoare decat aparent. In fapt, cred ca i se micsoreaza puterea de reactie asupra factorilor nocivi, iar cand medicamentatia devine un adevarat viciu, aceasta putere de reactie devine nula. In lipsa medicamentelor, dupa perioada de “dependenta”, organismul este complet lipsit de aparare. Parerea mea.
Nu imi plac nici mie obsesiile despre sanatate sau boala. Nu cand devin rotite dintr-un mecanism urias numit manipulare.
Fire!
credinta e pentru credinciosi si, dupa cum vezi, medicamentele - pentru bolnavi! daca (dupa cum spui) ai luat medicamente “cand era neaparata nevoie” ce ne faceam noi daca nu luai? de cine ma mai luam io acu’? ca tot n-o sa fiu aci’ sa te mai tachinez… ma duc sa caut leacuri babesti, sa-ti revolutionez credintele…
mim: primesti bani pentru reclama de medicamente sau pentru apararea lor pe site?
Ca mie babele imi dau bani…
grid,
Exista mai multe tipuri de teste pentru HIV, care fie pun in evidenta anticorpii secretati de sistemul imunitar impotriva virusului, anticorpi care sunt specifici pt HIV (acesta este cel mai folosit tip de test pt HIV), alte teste pun in evidenta antigene iar, sa sti ca exista si teste virusologice care pun in evidenta virusul in sine.
Un lucru e cert, aceste teste pun in evidenta infectia cu HIV (si doar atat) cu toate ca exista grade diferite de acuratete in functie de test si mai exista si reactii fals pozitive (care se pot confirma sau infirma prin efectuarea de teste complementare sau repetarea testului).
Intr-adevar, ai dreptate, HIV-ul in sine nu determina SIDA, dar toate persoanele infectate cu HIV vor ajunge la SIDA, mai putin cateva populatii din africa. SIDA inseamna mai mult infectii cu oportunisti, adica agenti care in mod normal nu sunt patogeni sau chiar daca sunt, pt persoanele sanatoase nu sunt grave, dar in contextul slabirii sistemului imunitar acestea sunt foarte sever si chiar cauza de deces.
Daca poveste cu HIV si SIDA vi-se pare o manipulare, sa sti ca an de an mor mii de persoane infecate cu HIV care au SIDA, iar acesta este un fapt.
la fel au incepu si unii sa abereze ca ssri nu au efect etc
cauzele la nivel molec sunt destul de complicate si greu de dovedit.
Zino~
Controversa privind rolul HIV în SIDA nu poate fi tranşată în nici un caz prin argumente. Dacă asta ar fi fost posibil s-ar fi întâmplat deja, având în vedere că în Statele Unite există de multă vreme asociaţii care militează expres pentru clarificarea lucrurilor, mai ales că acestea beneficiază de sprijinul unor cercetători extrem de reputaţi care pun sub semnul întrebării versiunea oficială privind patogeneza SIDA.
Există un handicap sever pe care microbiologia îl are în faţa virusologiei, după cum şi virusologia pare să cedeze acum teren în faţa geneticii moleculare. Dacă pe vremuri ne făceam inamici din microbi, acum inamici ne-au devenit proteinele (virale sau prionice) sau chiar moleculele (de pildă, în cancere). Problema e că nu mai există o limită în desemnarea inamicului sau vinovaţilor - e o presiune atât de mare în a fi găsiţi responsabili pentru orice (şi în a fi exterminaţi, în speranţa că, o dată cu ei va fi eliminată şi problema pe care aceştia o “cauzează”) încât singura speranţă că nu ne aflăm în toiul unei vânători de vrăjitoare rămâne rigurozitatea cercetării, obiectivitatea ştiinţifică şi precizia metodologiilor folosite. Eu nu sunt nici pe departe un avocat al obiectivităţii, dar cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea) încerc să arăt că o cercetare făcută de mântuială poate trece foarte bine drept legitimă şi purtătoare de adevăr, asta cu atât mai mult cu cât interesele (de prestigiu profesional, sau pur şi simplu financiare) sunt mai mari.
Aşa că o să mă abţin deocamdată de la a analiza ce e adevărat şi ce nu în legătură cu patogenicitatea HIV, deşi m-aş putea lega de anumite lucruri concrete care sunt cel puţin discutabile. De pildă, faptul că pentru cultivarea HIV este necesar să se recurgă la stimularea limfocitelor în a produce virus indică faptul că acest virus “de novo” nu e totuna cu virusul originar, al cărui ARN a infectat limfocitul şi care e singurul ce poate fi numit pe drept cuvânt “agent patogen”. Cât despre aserţiunea că toţi cei HIV-pozitivi ajung la un moment dat să facă SIDA, mă întreb dacă nu cumva conştiinţa faptului că sunt purtătorii unei boli-stigmat letale, cuplat cu efectele specifice terapiei antiretrovirale, le grăbeşte acestora sfârşitul.
O să spun doar că daca imunitatea înseamnă cu adevarat ceva, trebuie să însemne împiedicarea virusului de a ajunge in celule. Or, dacă virusul totuşi ajunge în celule, atunci înseamnă că imunitatea era deja afectată ÎNAINTE ca virusul să fi patruns în celule. Aşadar, proclamarea HIV ca fiind “cauza” SIDA e mai degrabă o formă de obscurantism ştiinţific decât o dovadă de bună practică a cercetării, conformă cu dogmele pe care ştiinţa însăşi şi le-a stabilit. Imunodeficienţa, dacă există (ca vulnerabilitate), PRECEDE infecţia cu HIV, iar virusul nu face altceva decât să consfinţeascâ un status-quo imunitar deja precar… Însă a avea un vinovat (un “culprit”) este întotdeauna mai profitabil decît a nu avea pe cine să dai vina. A avea un vinovat face să dispară vinovaţia care duce la însăşi apariţia vinovatului.
Medicina modernă, ca ştiinţă empirică, e tot atât de bazată pe mituri ca şi religia, de pildă. Pretenţia de verificabilitate (recte, relaţia statistică dintre prezenţa virusului şi boală) cade sub incidenţa mitului cauzalităţii. Mai precis, a “dovedi” că o bacterie, virus sau parazit este “cauza” unei boli nu revine decât la a proclama agentul zis “patogen” drept vinovat. O simplă chestie de morală, o formă de justiţie “à la Bush”.
Problema e că vulnerabilitatea preexistă, aidoma unui “gap” (gaură) ce-şi caută peticul. Virusul, în cazul nostru, este doar cheiţă într-o broască, căreia nu face decât să-i pună în mişcare mecanismul (numit pe nedrept “proces patogen”). Făcând o obsesie din a extermina cheiţa, ne scuteşte de a mai examina broasca, adică vulnerabilitatea. Chestia asta ţine mai mult sau mai puţin de filozofie (mai degrabă decât de ştiinţa empirică), dar asta numai în măsura în care boala modernilor e abandonarea reflecţiei critice. Nu interesează pe nimeni ce e boala, de vreme ce există căi de a scăpa de ea. Virusul nu distruge sistemul imunitar decât în măsura în care îl desemnăm noi drept ţap ispăşitor. Sistemul imunitar SE autodistruge, iar acest lucru devine aparent abia odată cu HIV-ul. Virusul serveşte doar de revelator, iar atunci degeaba ne tot supărăm noi pe soluţia revelatoare că am ieşit urât în poză. Mai mult, dacă “tratăm” soluţia revelatoare în aşa fel încât să nu se mai vadă ceea ce ne înspăimântă, există şanse mari să ne îmbătăm cu iluzii.
Prin cele scrise nu vreau să fac din ştiinţă şi/sau tehnologie inamicul public numărul 1. Problema e că ştiinţa dă răspunsuri exacte, dar parţiale. Într-o altă formulare, se poate spune că ştiinţa e exactă numai în măsura în care se concentrează asupra unui segment relativ îngust de realitate, pe care şi-l ia ca ţintă. Dar cum rămane cu ceea ce concentrarea (şi cercetarea) de tip ştiintific lasă pe dinafara? Pentru că limita cercetării rezidă în faptul că nu poate fi condusă decât pe un segment limitat al realităţii, recte acel segment care [ne] interesează în mod explicit. Sigur că pot apărea şi concluzii contingente, descoperiri care să contravină interesului de moment, dar *interesul* care conduce însuşi actul de cercetare va rămane mereu primordial. Ştiinţa nu poate fi decât un instrument al unui interes, iar asta trebuie bine precizat, pentru a nu face din ştiinţă un soi de dumnezeu absolut.
Putem învinge HIV, dar nu şi imunodeficienţa, care nu e cauzată ci e doar exprimată de HIV. Iar dacă vrem să ne aplecăm asupra “cauzelor” reale ale imunodeficienţei, nici o problemă, se poate studia şi asta (dar ne va şi costa pe masură - cu cat mai profund mergem cu investigaţiile, cu atat e mai scump: nu atât în sens financiar cât “costisitor” pentru sănătatea mentală şi fizică a cercetătorului şi/sau a celor ce cred în rezultatele cercetării sale, urmând orbeşte nişte recomandări de conduită asupra cărora nu au nici un control. “Cauza” astfel găsita va fi şi în acest caz tot una formală (gen “ţap ispăşitor”) întrucât cauza reală va fi întotdeauna ascunsă în spatele cauzei formale.
Banii sunt mediul ideal (a se citi “ireal”) de escamotare a distincţiei metafizice real-formal. Prin bani, realul este redus la formă, pe când în realitate forma este cea care se reduce (prin sine însăşi) la real, în sensul că forma reprezintă absolutul realităţii (adică, mai mult decât la formă nu avem acces - cel puţin nu în termeni reali, căci de imaginat ne putem imagina că putem scăpa de realitate). Orice intervenţie terapeutică, medicamentoasă sau nu, este un mod de a păcăli organismul să se vindece în acelaşi fel în care un copil e cuminţit de poveştile cu Baba-Cloanţa şi Moş Crăciun. Cine poate spune că aceste personaje n-au efect asupra micuţilor? Ba chiar, cu cât sunt ele mai fantastice pentru cei mici (mai greu de atins sau de verificat şi mai ancorate în subconştient), cu atât sunt mai puternice - totul e să creadă în ele. În momentul în care însă încerci să dai chip acestor fantezii, aşa cum fac copiii atunci când cresc şi încep să judece lumea cu capul lor, aceste personaje se şterg încet-încet din minte, lăsând în urma lor doar o perdea de fum de care, cu cât te agăţi mai mult, cu atât mai tare te afunzi.
Aşa e şi cu HIV-ul: noroc că SIDA are o cauză de care bolnavii pot să-şi agaţe speranţa. Viaţa lor va fi mai lungă, deşi nu mai puţin mizerabilă. Dar, într-un final, când încrederea lor în antiretrovirale se va fi risipit, nu le rămâne altceva de făcut decât să se confrunte cu îndelung-amânatul sfârşit, de ale cărui cauze reale vor rămâne probabil mereu străini.
Tot timpul vor fi opinii pro si contra
deocamdata majoritatea cercetatorilor cred ca HIV provoaca SIDA sau cel putin il considera principalul vinovat, in plus nu cred ca cei care au descoperit HIV au luat premiul Nobel(jumatate din el, aialanta mi,au dat,o mie 
) in medicina degeaba. O fi HIV vinovatul fara vina? Pana se gaseste altu,l zic ca nu 
Petry~
Tocmai voiam să zic că nu a luat nimeni premiul Nobel pentru descoperirea HIV - până când am văzut că ştirea e de astăzi!!! ( http://nobelprize.org/nobel_prizes/medicine/laureates/2008/press.html )
Nu mai comentez cum şi pe ce criterii se dau premiile Nobel sau de unde le vin suedezilor banii. Dar ironia acordării acestui premiu e că Robert Gallo, creditat în mod oficial ca şi “co-descoperitor” al HIV (împreună cu Luc Montagnier, cel care a luat 1/4 in premiu) nici măcar nu a fost menţionat în comunicatul de presă al Fundaţiei Nobel. Asta probabil pentru că asupra lui Robert Gallo planează de multă vreme suspiciunea că a furat de-a dreptul virusul de la Luc Montagnier şi că a orchestrat anunţarea oficială (în SUA) a descoperirii HIV fără să ţină cont de opinia lui Luc Montagnier în această privinţă, după care a şi patentat imediat o metodă de testare HIV, patent pe care ulterior a fost forţat (după un conflict la nivel guvernamental [!!!] SUA-Franţa) să-l împartă cu Luc Montagnier. Iar pentru ca ironia să fie totală, din câte ştiu eu cel puţin, Luc Montagnier însuşi e foarte rezervat când vine vorba de a recunoaşte HIV ca fiind cauza SIDA. Deşi nu ştiu dacă nu cumva banii luaţi cu această ocazie îl vor face să-şi schimbe opinia, până acum Luc Montagnier mi s-a părut a fi mai mult de partea lui Duesberg. Rămâne de văzut cum vor decurge lucrurile şi ce anume va spune Luc Montagnier când va ajunge pe podium ca să-şi ridice [sfertul de] premiu.
În orice caz, “majoritatea cercetătorilor” vor susţine întotdeauna opinia de pe urma căreia îşi iau banii. Cum îndrăznesc să susţină altceva decât “majoritatea” li se taie finanţarea pentru cercetare…
De-abia aştept să văd ce circ o să urmeze…
Politica asta
Oricum grid cercetatorul X sau Y cand primeste bani nu cred ca i se traseaza si o anumita linie de cercetare, ar fi putut fain frumos sa cerceteze ceea ce vrea conta doar domeniul in cauza. 
Petry~
ba i se traseaza, ca nu se aproba finantarea unei cercetar decat dupa ce explici in detaliu ce, cum si in ce scop cercetezi. iar daca subiectul cercetarii tale nu place celui care are banii in mana, atunci poti sa fluieri la stele.
dar nici nu trebuie sa i se dea directive - majoritatea oamenilor nu indraznesc sa muste mana care ii hraneste, si asta nu de buni ce sunt, ci pentru ca le e frica sa nu-si piarda salariile si privilegiile.
Ai o LEAPSHA de la mine!
Nu stiu de unde ati aflat de Duesberg, dar ar trebui sa nu va jucati cu asa ceva, si sa va faceti temele mai bine. In primul rand trebuie sa stiti ca ideile lui Duesberg sunt, pe buna dreptate, respinse de intreaga comunitate stiintifica din lume. Dr. Duesberg si discipolii sai nu sunt medici, ei nu trateaza pacienti, si de asemenea nu exista, in toata lumea, nici un medic care sa trateze pacientii cu HIV conform teoriei lui Duesberg. El este insa o persoana foarte carismatica si cu un stil al comunicarii mult mai apropiat de publicul larg care, in lipsa unei pregatiri adecvate, este mai inclinat sa accepte o astfel de varianta.
A avea HIV nu inseamna a lua medicamente, multi pacienti isi traiesc linistit viata fara a ajunge in acest stadiu. Este insa importanta consilierea medicala profesionista, intrucat pacientii trebuie monitorizati, si tratamentul trebuie initiat atunci cand este cazul.Tratamentul antiretroviral este singura sansa la viata pe care o au acesti pacienti.
Dr. Duesberg a devenit celebru studiind virusul leucemiei aviare. HIV are un comportament net distinct fata de virusurile pe care le-a studiat dr. Duesberg, si care l-au facut celebru. In cartea sa, si in articolele sale, el ignora toate datele verificate de sute de mii de ori pana acum si, mai mult decat atat, aduce in discutie primele “greseli” facute in caracterizarea HIV. Ceea ce uita sa mentioneze este ca pe masura ce lumea evolueaza, paradigmele se schimba, lucru valabil mai ales intr-o stiinta atat de complexa ca medicina.
De asemenea trebuie mentionat ca dr. Duesberg nu a publicat niciodata studii personale cu privire la HIV. Ca sa fim putin malitiosi, am putea spune ca este putin “suparat”, intrucat cariera sa a avut de suferit in urma “epidemiei SIDA”, negandu-i-se fonduri care s-au dus catre studierea HIV. In acest context atitudinea dr. Duesberg ni se pare imatura si orisicum neptrovita profesiei medicale.
Aceste fapte sunt binecunoscute de catre comunitatea medicala, si evident ca nimeni nu s-a deranjat prea mult sa combata teoria dr. Duesberg. Din nefericire mass-media, in cautarea senzationalului, loveste intr-o zona extrem de sensibila, aducand un prejudiciu important milioanelor de pacienti HIV.
Parerea mea personala este ca atunci cand comentam un subiect extrem de delicat, ar trebui sa-i cercetam toate fatetele, si sa ne intrebam (putin paranoic, e drept) ce motive ar avea cineva sa puna sub semnul indoielii fapte verificate pe de-a lungul a multi ani de cercetare. Teoria dr. Duesberg este destul de usor de desfiintat, si realmente nici nu merita osteneala.
Sa folositi prezervativul!
dr. paul~
Faptul că dr. Duesberg nu e medic nu ar trebui să ne împiedice să-i analizăm ideile. De multe ori medicii sunt angrenaţi în atitudini pe deplin automatizate faţă de ideea de boală, ajungând să ingurgiteze fără discernământ tot ce li se serveşte drept adevăr. Lăsând la o parte ipotezele lui Duesberg, câţi medici mai îndrăznesc, măcar formal, să pună la îndoială cea mai la modă teorie medicală a zilei? Rolul medicului era, cu multă vreme în urmă, acela de a-şi pune întrebări în legătură cu pacientul şi cu boala sa; astăzi el nu mai poate face acest lucru. Protocoalele (de diagnostic şi tratament) obligă medicul la un fel de obedienţă tâmpă faţă de nişte standarde inmpuse de nişte “cercetări” asupra cărora medicul nu are absolut nici o posibilitate de control şi pe care, prin urmare, trebuie să le ia de-a gata, ca fiind automat corecte. Că medicul face asta pe barba sa n-ar fi mare lucru - la urma urmei, fiecare are dreptul la propriile convingeri; problema e că, în continuare, medicul transferă aceste nou-adoptate credinţe ale sale pe pielea pacientului.
Vechiul adagiu al unei bune practici clinice potrivit căruia “nu există boli, ci doar bolnavi” nu mai are nici o valoare practică în ziua de azi, când fiecare bolnav devine un simplu subset al bolii pe care o are (boală care de fapt îl deţine). Orice boală devine un stigmat căruia bolnavul îi este imediat anexat, iar tratamentul primit este aproape întotdeauna nu o remediere a cauzei bolii, ci doar uin mod comod de îndepărtare a ei din planul vizibilului. Orice tratament “cauzal” (etiologic) este, până la urmă, un tratament simptomatic, în măsura în care orice “cauză” este doar un simptom a ceva mai profund, ce trece - în condiţiile dresajului medical cotidian - dincolo de capacitatea medicului (şi a bolnavului) de a înţelege. Iar un medic care nu-şi mai poate permite să-şi pună întrebări cu privire la boala pacientului său devine un medic perfect inutil. Din cauza excesivei standardizări şi tehnologizări, medicina e pe cale să-şi piardă vocaţia. Nu menirea (scopul), ci vocaţia. Menirea medicului este aceea de a trata; vocaţia sa supremă e însă aceea de a face ca vindecarea pacientului să se întâmple. Vindecarea nu ţine de actul medicului (oricât de bun ar fi acesta), ci este exclusiv realizarea pacientului (mai precis, a corpului său - deşi, la drept vorbind, corpul nu ne aparţine, dar asta e o altă discuţie). Însă, din păcate, medicii nu mai pot învăţa pacienţii să se vindece, pentru că - teleghidaţi de convingeri asimilate automat, asemeni unor credinţe religioase - medicii se vor ei înşişi artizanii vindecării, transformându-şi mijloacele în scop şi punând semnul egal între tratament şi vindecare.
“A avea HIV nu înseamnă a lua medicamente”? Ar fi frumos, dacă ar fi şi adevărat. Din păcate însă, orice status HIV-pozitiv înseamnă automat înscrierea respectivei persoane pe traiectoria unui potenţial tratament. Chiar dacă nu se începe tratamentul antiretroviral imediat, acesta bate la uşă de îndată ce testul HIV s-a pozitivat. Iar aşteptarea ucide cu zile. Diagnosticul “HIV+” nu e un început, ci un capăt de drum.
Că paradigmele se schimbă în timp nu ar fi o problemă. Întrebarea e pe ce se bazează o schimbare de paradigmă. Cum putem şti, adică, dacă paradigma astfel “schimbată” nu e decât o modă trecătoare? În cazul în care schimbarea de paradigmă se face sub influenţa opiniei publice, a presiunii maselor (chiar atunci când ‘masa’ e ceea ce se numeşte, cu atâta emfază, “comunitate ştiinţifică”), vehiculată de tentaculele mass-media, atunci am dreptul să mă întreb dacă “schimbarea de paradigmă” e reală sau nu, dacă e autentică şi cui serveşte ea. Iar dacă toate căile de investigaţie în direcţia stabilirii unui înţeles pentru paradigma în cauză sunt blocate, atunci încep să-mi dau seama că ceva e putred în Danemarca.
Dr. Duesberg nu a cerut iniţial altceva decât să se cerceteze în ce mod a fost proclamat HIV drept cauza SIDA. De asta nici nu se hazardează să publice ceva ce nu a fost lăsat să cerceteze - omul ăsta a înaintat numeroase proiecte de cercetare care i-au fost respinse cu toate că este un cercetător de prim-rang în Statele Unite, mai ales în domeniul retrovirusurilor. Pentru că nu exista până în prezent nici o lucrare ştiinţifică care să ateste că HIV e cauza SIDA - acest lucru a fost proclamat la televizor, nu într-o publicaţie ştiinţifică, şi aşa a rămas. Să se fi schimbat paradigma într-atât încât acest punct de plecare al oricărei teorii, referinţa primordială, nu mai e necesar? Nu mai trebuie dovedit ceea ce pare de la sine înţeles? Păi tocmai asta deosebeşte ştiinţa de credinţa oarbă - nimic nu e de la sine înţeles. De ce se înţelege de la sine că HIV e cauza SIDA, dacă nu a existat vreodată nici măcar o singură lucrare ştiinţifică preocupată să stabilească acest lucru?
Mie acest gen de afirmaţii mi se par suspecte. E vorba de credinţă oarbă? E ca şi cum ar spune cineva, de pildă, “Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi pus la îndoială!” - bine, bine, dar care anume e cuvântul ăla, unde a fost rostit şi cine anume l-a auzit? Mai precis, vă rog. Vrem să ştim şi noi. Aaa, cuvântul în speţă e ceea ce scrie în Biblie (sau, în cazul de faţă, în tratatele de medicină, a căror literă a devenit deja sfântă)? Păi, în cazul ăsta, am eu sau nu dreptul de a mă întreba cine a pus cuvântul ăla pe hârtie, cine şi-a luat povara grea de a-l închide între copertele unei cărţi? Dacă toate prospectele kiturilor de testare anti-HIV avertizează asupra limitelor testării şi a imposibilităţii de a şti cu certitudine dacă aşa-numita “infecţie HIV” există sau nu în organismul celui testat, atunci de ce am crea o adevărată religie (HIV/SIDA) în jurul acestui ilustru necunoscut care poartă numele de HIV dar care, în ciuda tapajului făcut pe seama sa, n-a fost niciodată izolat şi identificat în chip convingător şi cu argumente mai presus de orice îndoială? Nu cumva am ajuns să fim împinşi, din raţiuni pur tehnice, la a renunţa să mai verificăm cu ochii noştri şi lăsăm aparatelor (care ne conduc) pâna şi sarcina ultimă, cea a intrepretării datelor obţinute? A dracului paradigmă, cum ne dă ea la o parte!
Curios (dar relevant) lucru e că, în vreme ce marea majoritate a medicilor sunt realmente ignoranţi în raţiunile pur tehnice (de chimie, fizică, biologie celulară şi moleculară, genetică, imunologie, neurofiziologie, etc.), ei fac totuşi front comun în apărarea unor cuceriri ştiinţifice pe care, cu cât le înţeleg mai puţin, cu atât se încăpăţânează să le apere mai mult - de parcă lumea medicală ar fi un soi de “Oastea domnului” ieşită cu turma la apostolat. Cu toate că nici 1% din medici nu ştiu ce e ăla un retrovirus, ce fel de iarbă paşte el şi care sunt dificultăţile tehnice inerente întâlnite în studierea sa (identificare, izolare, cultivare), 99,99% din medici ar jura totuşi cu mâna pe inimă că retrovirusul cutare cauzează nu-ştiu-ce boală. Pentru că aşa li s-a spus şi pentru că aşa au învăţat. Şi pentru că n-au încotro decât să înveţe sau să renunţe la a mai profesa ca medici - asta trebuie subliniat. Pentru că, în medicină de multă vreme calea întrebărilor e închisă celor de rând, iar puţinilor cărora li se deschide, nu li se deschide pe degeaba, cercetătorilor cerându-li-se să ţină aproape şi să nu iasă din rând cu vederi prea neortodoxe, de natură a da palpitaţii finanţatorilor grantului respectiv de cercetare, din care îşi ia şi cercetătorul pâinea zilnică. Că mâine e o altă zi, şi nu se ştie niciodată dacă nu cumva studierea razelor de lună se va dovedi mai de interes şi mai importantă pentru populaţie, adică mai demnă de finanţare, decât cercetarea la care lucrează deja. În cercetare, ca şi în alte domenii, dacă nu produci rezultate - cât mai rapide şi mai pe placul tuturor - se cheamă că nu exişti. “Public, deci exist!” e maxima după care se conduc cercetătorii. Şi atunci sigur că nu e uşor să presupui vreodată că te-ai înşelat la început şi că toată munca ta de ani de zile nu valorează mai nimic.
Dar chestia cu “ce interes are dr. Duesberg să zică ce zice” mi se pare deplasată, fiind în fond un atac la persoană. Dacă am sta să cercetăm motivele pentru care cineva spune ceva am ajunge în scurtă vreme la cuţite cu toată lumea. Dacă suntem preocupaţi nu de ceea ce spune cineva, ci de ce anume îl animă când o spune, atunci mai bine recunoaştem deschis că nu vrem să îl ascultăm şi pace. Lipsa de interes în comunicare îşi are şi ea resorturile ei - sunt anumite lucruri care ne râcâie prea adânc ca să le vedem exhibate prin dialog fără să ni se zburlească toţi fulgii. Dar atunci mai bine ne abţinem de la a spune ceva, căci orice sistem dictatorial se bazează pe o astfel de “ante-citire” a persoanelor care deranjeaza, dintr-un motiv sau altul - ceva de genul: “Ştim noi ce crezi dumneata!!! Nu te obosi să mai spui ceva.” Fiecare e îndreptăţit să suţină ce crede de cuviinţă şi din ce motive doreşte. Problema e dacă ai sau nu cu ce să-l combaţi.
Aici e vorba de date precise. De asta am spus că o polemică pe blog în acest caz nu trebuie luată decât cel mult ca fapt divers. Nu a zis nimeni să nu mai meargă lumea la doctor, să nu se mai trateze sau să nu-şi pună prezervativ (mai ales că vine frigul
). Dar o cercetare trebuie făcută după toate regulile cercetării. Trebuiesc publicate lucrări care să completeze găurile negre din această teorie a cauzei (cauzelor?) SIDA. Or, tocmai asta spune şi Duesberg - astăzi e virtualmente [nu interzis ci] imposibil să mai publici ceva ce nu e în ton cu credinţa oficială. Există o adevărată paranoia a informaţiilor, o blocadă autoimpusă în care fiecăruia îi e teamă să spună că împaratul e gol. Dacă un zvon negativ cât de mic poate destabiliza o piaţă financiară, e uşor de imaginat ce se înâmplă cu o piaţă de opinii, unde frica liderilor de opinie de a nu mai putea ţine sub control opinia publică (de specialitate sau nu) e maximă.
Dar, atenţie, nu a spus nimeni că “hiv NU e cauza sida” ! S-a spus doar că demonstraţia faptului că “hiv este cauza sida” nu a fost încă făcută. Atât. Nu trăim, totuşi, în lumea lui Orwell. A tăcea nu e neapărat un semn de împotrivire, deşi celor mai vocali dintre susţinători aşa li se va părea… Orice ridicare din sprâncene reprezintă pentru ei o ameninţare.
Cât despre prezervativ, folosiţi-l în continuare. Vă va proteja nu de HIV (în caz că e într-adevăr infecţios, şi în caz că există - că nici asta nu e sigur, decât la televizor), ci de excesul de sex. Va bloca o satisfacţie care oricum nu e naturală, pentru că nu ar trebui să se întâmple. Va menţine o distanţă între cei care oricum nu se simt suficient de apropiaţi ca să fie împreună şi care oricum n-ar avea nici o treabă să doarmă în acelaşi pat, de vreme ce atingerea lor se subordonează orgasmului şi nu invers… Însă atâta vreme cât va exista prezervativul va exista şi tendinţa irezistibilă de a nu-l folosi. Asta ţine, în fapt, de tentaţia forţării unei apropieri care nu există şi care nici n-are vreo şansă de a se întâmpla. Atunci când atracţia fizică îşi va urma propria cale (cea meta-fizică) spre împlinire nu va mai fi nevoie de niciun capişon de latex. Până atunci însă, prezervaţi-vă cât poftiţi, că boli se mai găsesc. Mă tem doar de ziua în care bolile vor refuza să se mai lase încadrate (nosologic) de către cei din urmă înalţi ierarhi ai ştiinţei…
Am cunoscut si eu odata un om bolnav de sida. am ramas profund marcat. este una dintree cele mai destepte persoane pe care le-am intalnit.
nu poate sa existe asa virus destept la ce tehnologi is acuma …si cat a evoluat medicina …cineva spunea k exista multi savant care cunosc adevarul despre hiv sida dar este un interes sa nu iasa adevarul la iveala ….adica bani frate …..adica mai sunt virusi ….care provoaca TBC..pneumonie sifilis ….da isi fac treaba pac pac in 2 luni esti gata ….da asta hiv…..nimic ….sta 5-10 ani fara sa faca nimic auzi :))