Toată lumea ştie că HIV (virusul imunodeficenţei umane) este agentul care provoacă AIDS/SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Dobândite). Şi totuşi, oricât ar părea de surprinzător, acest lucru nu a fost niciodată dovedit – cel puţin, nu în mod ştiinţific. Declararea culpabilităţii HIV în cauzarea SIDA şi, mai apoi, declanşarea ofensivei contra acestei maladii a sfârşitului de secol XX (dacă nu „XXX”, dată fiind explozia de sexualitate care l-a marcat) aduce foarte mult cu paranoia antiteroristă a ultimilor ani: trebuia găsit cu orice preţ un vinovat, iar HIV-ul a fost găselniţa cea mai la îndemână. Ca de obicei în astfel de cazuri, antepronunţarea unui verdict sub presiunea opiniei publice (pe criterii mai degrabă de PR decât medicale sau ştiinţifice) nu a făcut decât să îndepărteze fără drept de apel o cercetare cu adevărat serioasă asupra a ceea ce este, de fapt, SIDA.

Mai mult, superficialitatea şi neglijenţa (ante)pronunţării unui verdict – aplecat mai mult spre senzaţional decât spre adevăr – a deschis cale liberă unei adevărate mafii albe a cercetărilor în domeniu, încercările de găsire a unui tratament fiind subordonate nu bolii (mă rog, „sindromului”) în sine ci prelungirii şi intensificării finanţărilor legate de „cercetarea” sa.

Iată câteva din cele mai uluitoare „scăpări” din odiseea SIDA, scăpări care fac de-a dreptul inoperabile suma de corelaţii (care fără îndoială există) dintre virusul HIV şi SIDA :

  • Nu a existat nici un articol publicat în literatura de specialitate, la vremea „descoperirii” HIV sau după aceea, care să dovedească HIV ca fiind cauza SIDA. (Mai mult chiar, se poate spune că definirea SIDA ca afecţiune medicală s-a încropit pe măsură ce rolul „cauzal” al HIV s-a încetăţenit în lumea medicală.)
  • „Tratamentul” SIDA (antiretroviral, anti-HIV), care în esenţă împiedică sinteza acizilor nucleici în organism, provoacă el însuşi slăbirea sistemului imunitar.
  • Postulatele lui Robert Koch (descoperitorul bacilului tuberculozei), referitoare la paşii ce trebuie urmaţi în dovedirea legăturii cauzale dintre un microorganism şi boala pe care acesta se presupune că o provoacă, nu au fost respectate.
  • Aşa numitele „testele HIV”, chiar cele mai performante, inclusiv metoda polimerizării în lanţ (PCR) folosită la determinarea „încărcăturii virale” – ghilimelele nu sunt întâmplătoare -, nu determină virioni activi (viruşi compleţi) ci doar particule virale (resturi de virus) sau anticorpii pe care organismul îi produce în contact cu virusul. Chiar prospectele respectivelor teste avertizează asupra faptului că acestea nu sunt menite ca proceurăde screening în populaţie sau pentru a diagnostica infecţia cu HIV
  • Chiar şi în aceste condiţii de testare, în secreţiile seropozitivilor sau ale celor bolnavilor de SIDA nu se găsesc întotdeauna viruşi sau se găsesc în cantităţi infime, noninfectante; în schimb, există reacţii fals-pozitive la testare, precum şi criterii diferite de pozitivare a testului, în funcţie de câte particule virale sunt găsite prin testare. Deasemenea, există conversiuni inexplicabile de la seronegativitate la seropozitivitate şi invers. Cert e că, în ciuda sentenţiozităţii unor afirmaţii asupra modului „sigur” de transmitere a HIV, felul în care se produce această transmitere rămâne încă o necunoscută importantă.

Dacă nu HIV, atunci ce provoacă SIDA? Întrebarea nu îşi poate găsi răspuns atât vreme cât miliardele de dolari destinate cercetării SIDA sunt destinate numai acelor proiecte de cercetare care presupun deja, aşa după cum establishment-ul medical şi ştiinţific o cere, că HIV e adevăratul vinovat. Disidenţa nu e admisă atunci când e vorba de bani.

Ipoteze ar fi multiple. Comportamentul „de risc” pare a fi o constantă a celor ce sunt bolnavi sau au murit de SIDA. Folosirea îndelungă a antibioticelor, istoria lungă de relaţii sexuale cu parteneri multpli (mai ales dacă a fost presărată cu multiple boli cu transmitere sexuală şi cu abuz de antibiotice), consumul de droguri, transfuziile de sânge şi, în general, schimbul frecvent de secreţii umorale cu persoane diferite, toate par a introduce o dezordine imunitară căreia organismul, într-o confuzie imunitară deplină, nu îi mai poate face faţă la un moment dat.

Iată şi câteva link-uri pentru informarea suplimentară acelor interesaţi:

  • www.theothersideofaids.com , un film foarte bine făcut (2004), care spune multe ;
  • www.duesberg.com , site-ul oficial al lui Peter Duesberg, profesor de biologie celulară şi moleculară la Universitatea Berkeley, CA, specialist în retrovirusuri şi în genetica bolii canceroase ;
  • www.duesberg.com/media/cffatal.html , Fatal Distraction („Distragerea fatală”) un articol de Celia Farber, jurnalist, care prezintă foarte bine manipularea la care opinia publică internaţională a fost supusă în legătură cu problematica HIV-SIDA

Alte articole scrise de același autor (grid):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

grid

Mă captivează frumuseţea care nu sare în ochi, ci se cere descoperită - mai ales dacă nu se lasă descoperită. Mă atrage scânteierea adevărului învelit în minciună. Mă frământă binele pe care îl poate face răul. Îmi place să testez limitele suportabilului şi să iau pulsul câte unei iluzii. Nimic nu e mai fascinant decât să dai piept cu iluzia numită realitate şi să guşti, zi de zi, câte puţin din misterul de nepătruns al fiinţei. Atât cât îţi este dat... Sau atât cât rezişti să-ţi pui şi tu la bătaie propriul tău mister. E doar un joc - între mine şi cel care cred eu că sunt. Miza vieţii este jocul, iar jocul în sine nu are altă miză decât aceea de a fi jucat până la capăt. Adică până acolo unde începe să devină un lucru serios, căci seriozitatea e întotdeauna un lucru funest. Doar copiii se pot juca. Dar astăzi nu mai există copii; există doar adulţi în devenire. Iar adulţii nu se joacă niciodată - ei doar construiesc jocuri. Jocuri cu miză, în care miza e controlul asupra jocului însuşi. Ce uşurare că m-am născut bătrân! Cel puţin am scăpat de grija de a creşte mare. Maturizarea trebuie să fie un lucru extrem de plicticos...

Comments

  1. straight    

    un comentariu rautacois: vad ca aveti ‘utilizatori activi’. cu toate astea, nu vad nici un ‘pasiv’ :))

  2. grid    

    str8~

    hmmm… aşa e. ori ăia pasivi s-au dat la fund, ori fac activii cu rândul, de nevoie (ceea ce – recunosc – e la fel de anormal). ne trebuie un straight adevărat, ca să le facă bine pe amândouă. :o))

  3. Petry    

    Ce-ti trebuie mha ? 😀

  4. alex    

    deci daca eu as fi diagnosticat in urma uni test hiv pozitiv nu ar trebui sa imi fac nici o grija..??…. dar am facut testu acum o saptamana pt k a trebuit la angajare si a iesit negativ

  5. grid    

    alex~

    Problema e că nu se poate şti ce înseamnă acel test. Pur si simplu nu se poate intepreta. Însa, dacă iese pozitiv, majoritatea doctorilor îl interpretează ca fiind o dovadă ca eşti „infectat HIV”, deşi nu au nici o bază pentru a susţine aşa ceva, din cauza felului cum e conceput testul (adică, vis-a-vis de un „agent cauzal” care încă nu e sigur dovedit că ar cauza ceva). Pur şi simplu este un exces de zel în interpretare atunci când considerăm că un „test HIV” pozitiv înseamnă ceva rău, chiat atunci când e „confirmat” prin alte tipuri de teste. Problema e că oricine întreg la minte şi de bun simţ (a se citi: „fără spirit critic şi suficient de bine dresat social ca să creadă automat tot ce i se spune”) ar considera nebun pe cineva care, dupa un asemenea rezultat pozitiv la „testarea HIV” ar alege să nu faca nimic şi să nu se trateze. Ar fi considerat chiar un real pericol social. Însă „testul HIV” nu poate pune în evidenţă HIV-ul în organism (scrie şi în prospect). E un nume ales pentru raţiuni comerciale (sau, mai corect, comercial-medicale).

    Aşa-numitul „test HIV” : (1.) Nu poate să arate dacă o persoană este infectată cu HIV şi (2.) chiar daca infecţia ar fi astfel dovedită, tot nu există nici o dovadă solidă că această infecţie – şi numai ea – ar duce la sindromul numit SIDA. Pur şi simplu relaţia cauzală nu a fost niciodată şi nicăieri dovedită. Nu există nici o lucrare ştiinţifică publicată vreodată care să se fi preocupat măcar de a stabili dacă acest fapt e adevărat sau nu. Toată lumea a luat de bună o declaraţie pompoasă de „descoperire a cauzei HIV”, făcută la televizor la o oră de maximă audienţă.

    La mijloc e doar o mare de speculaţii, bazate ce-i drept pe o serie de corelaţii, însă fără valoare statistică ori ştiinţifică certă. Corelaţiile acestea necesită foarte multă fantezie pentru a fi interpretate ca un fapt ştiintific obiectiv.

    Mai interesant e însă altceva. Anume că acest caz (special, să-i spunem) al HIV-ului s-ar prea putea să fie simptomatic şi pentru felul cum înţelegem alte boli, infecţioase sau nu (de pildă, cancerul). Noi nu înţelegem de fapt ce anume este boala, pentru că avem în primul rând o imagine cel puţin limitată, dacă nu deformată, asupra a ceea ce înseamna a fi sănatos. După mine sănătatea nu ar trebui să fie un mandat, un imperativ, o necesitate. Poate că tocmai faptul că urmărim să fim sănătoşi cu orice preţ ne face bolnavi. Boala este sănătatea coruptă în numele a ceva ce-i este străin. Organismului nu-i place să fie muncit, şi atunci se îmbolnăveşte. De necaz, sau ca răzbunare pentru faptul că e obligat să facă lucruri care nu-i priesc. Cert e că rolul sănătăţii nu e acela de a asigura liniştea necesară autodistrugerii noastre lente. Sănătăţii nu-i sunt pe plac confortul şi siguranţa exactităţii după care noi ne conducem vieţile. Siguranţa de sine a omului modern e o formă de inconştienţă şi, până la urmă, de nesiguranţă (în raport cu ceea ce omul îşi propune pentru sine însuşi).

    Ce înseamnă, de pildă, că un agent „cauzează” ceva? E suficient să umblăm la aşa-zisa cauză pentru a scapa de problemă? Dar dacă apare „cauza cauzei”? E oare suficient să omori un microb, să te vindeci de o infecţie, ca să poţi spune că eşti sănatos? Nu cumva „ajutând” din afară organismul să se vindece îi facem acestuia mai mult rău? Nu cumva îl slăbim şi mai mult?…

    Dar asta e o serie de întrebari pentru posteritate… Pe noi ne interesează să ştim, în primul rând, dacă micuţu’ HIV, săracu’, are vreo vină în toată povestea asta creată în numele lui.

    8)

  6. grid    

    Petry~

    îmi trebuie ceva „drept”… un straight, ca să-l… îndoi.

    e ceva… ne-drept în asta? :))

  7. FireMan    

    Problema e ca intotdeauna cine vrea sa indoaie ceva nu ii arde decat sa indoaie ceva drept. Cui ii place sa strambe ceva deja strambat? poate doar daca e vorba de „tevi” dintr-un material superior si usor de … indoit.
    In legatura cu HIV si cu problemele medicale… sincer ma consider un necunoscator. Dar cred intotdeauna ceea ce am invatat din experienta. Primul lucru: nu am incredere in doctori pentru ca mereu cer bani ca sa miste un deget (asta am invatat-o dupa ce era sa bat un doctor de la urgente) si al doilea lucru: intotdeauna m-am simtit mai bine cand am ocolit medicamentele… Am mai mare incredere in fitoterapie si tratamente naturiste decat in medicamentele bagate cu pumnul pe gat de doctorii care in general nu au nici o idee despre totalitatea efectelor ce le produc acestea si fac prescriptii nu dupa convingerile lor ci dupa listele cu medicamente „la moda” in farmacii pe care le primesc de la specialistii NU in medicina, ci in economie.
    Cred cu tarie ca cel putin unele medicamente pot fi daunatoare, si mai cred cu tarie ca tagma doctorilor privita ca un total, face mai mult rau pacientilor decat daca ar nu ar exista deloc, ci ar exista doar „leacurile babesti”. Am invatat asta de mic, de cand am observat ca tatalui meu ii este din ce in ce mai rau de cand a inceput sa ia medicamente decat inainte de a incepe sa le ia. Astfel, medicamentele, in loc sa-i imbunatateasca starea, i-au inrautatit-o. De atunci am privit cu neincredere medicamentele si nu le-am folosit decat daca am avut neaparata nevoie. Cred de asemenea ca orice organism e inzestrat de la natura cu un intreg arsenal de „arme” care il ajuta sa contracareze orice ii este daunator. In momentul interventiei medicamentelor, organismul nu e ajutat sa faca fata elementelor daunatoare decat aparent. In fapt, cred ca i se micsoreaza puterea de reactie asupra factorilor nocivi, iar cand medicamentatia devine un adevarat viciu, aceasta putere de reactie devine nula. In lipsa medicamentelor, dupa perioada de „dependenta”, organismul este complet lipsit de aparare. Parerea mea.
    Nu imi plac nici mie obsesiile despre sanatate sau boala. Nu cand devin rotite dintr-un mecanism urias numit manipulare.

  8. mim    

    Fire!

    credinta e pentru credinciosi si, dupa cum vezi, medicamentele – pentru bolnavi! daca (dupa cum spui) ai luat medicamente „cand era neaparata nevoie” ce ne faceam noi daca nu luai? de cine ma mai luam io acu’? ca tot n-o sa fiu aci’ sa te mai tachinez… ma duc sa caut leacuri babesti, sa-ti revolutionez credintele…

  9. FireMan    

    mim: primesti bani pentru reclama de medicamente sau pentru apararea lor pe site? :) Ca mie babele imi dau bani…

  10. Zino    

    grid,

    Exista mai multe tipuri de teste pentru HIV, care fie pun in evidenta anticorpii secretati de sistemul imunitar impotriva virusului, anticorpi care sunt specifici pt HIV (acesta este cel mai folosit tip de test pt HIV), alte teste pun in evidenta antigene iar, sa sti ca exista si teste virusologice care pun in evidenta virusul in sine.

    Un lucru e cert, aceste teste pun in evidenta infectia cu HIV (si doar atat) cu toate ca exista grade diferite de acuratete in functie de test si mai exista si reactii fals pozitive (care se pot confirma sau infirma prin efectuarea de teste complementare sau repetarea testului).

    Intr-adevar, ai dreptate, HIV-ul in sine nu determina SIDA, dar toate persoanele infectate cu HIV vor ajunge la SIDA, mai putin cateva populatii din africa. SIDA inseamna mai mult infectii cu oportunisti, adica agenti care in mod normal nu sunt patogeni sau chiar daca sunt, pt persoanele sanatoase nu sunt grave, dar in contextul slabirii sistemului imunitar acestea sunt foarte sever si chiar cauza de deces.

    Daca poveste cu HIV si SIDA vi-se pare o manipulare, sa sti ca an de an mor mii de persoane infecate cu HIV care au SIDA, iar acesta este un fapt.

  11. Zino    

    la fel au incepu si unii sa abereze ca ssri nu au efect etc

    cauzele la nivel molec sunt destul de complicate si greu de dovedit.

  12. grid    

    Zino~

    Controversa privind rolul HIV în SIDA nu poate fi tranşată în nici un caz prin argumente. Dacă asta ar fi fost posibil s-ar fi întâmplat deja, având în vedere că în Statele Unite există de multă vreme asociaţii care militează expres pentru clarificarea lucrurilor, mai ales că acestea beneficiază de sprijinul unor cercetători extrem de reputaţi care pun sub semnul întrebării versiunea oficială privind patogeneza SIDA.

    Există un handicap sever pe care microbiologia îl are în faţa virusologiei, după cum şi virusologia pare să cedeze acum teren în faţa geneticii moleculare. Dacă pe vremuri ne făceam inamici din microbi, acum inamici ne-au devenit proteinele (virale sau prionice) sau chiar moleculele (de pildă, în cancere). Problema e că nu mai există o limită în desemnarea inamicului sau vinovaţilor – e o presiune atât de mare în a fi găsiţi responsabili pentru orice (şi în a fi exterminaţi, în speranţa că, o dată cu ei va fi eliminată şi problema pe care aceştia o „cauzează”) încât singura speranţă că nu ne aflăm în toiul unei vânători de vrăjitoare rămâne rigurozitatea cercetării, obiectivitatea ştiinţifică şi precizia metodologiilor folosite. Eu nu sunt nici pe departe un avocat al obiectivităţii, dar cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea) încerc să arăt că o cercetare făcută de mântuială poate trece foarte bine drept legitimă şi purtătoare de adevăr, asta cu atât mai mult cu cât interesele (de prestigiu profesional, sau pur şi simplu financiare) sunt mai mari.

    Aşa că o să mă abţin deocamdată de la a analiza ce e adevărat şi ce nu în legătură cu patogenicitatea HIV, deşi m-aş putea lega de anumite lucruri concrete care sunt cel puţin discutabile. De pildă, faptul că pentru cultivarea HIV este necesar să se recurgă la stimularea limfocitelor în a produce virus indică faptul că acest virus „de novo” nu e totuna cu virusul originar, al cărui ARN a infectat limfocitul şi care e singurul ce poate fi numit pe drept cuvânt „agent patogen”. Cât despre aserţiunea că toţi cei HIV-pozitivi ajung la un moment dat să facă SIDA, mă întreb dacă nu cumva conştiinţa faptului că sunt purtătorii unei boli-stigmat letale, cuplat cu efectele specifice terapiei antiretrovirale, le grăbeşte acestora sfârşitul.

    O să spun doar că daca imunitatea înseamnă cu adevarat ceva, trebuie să însemne împiedicarea virusului de a ajunge in celule. Or, dacă virusul totuşi ajunge în celule, atunci înseamnă că imunitatea era deja afectată ÎNAINTE ca virusul să fi patruns în celule. Aşadar, proclamarea HIV ca fiind „cauza” SIDA e mai degrabă o formă de obscurantism ştiinţific decât o dovadă de bună practică a cercetării, conformă cu dogmele pe care ştiinţa însăşi şi le-a stabilit. Imunodeficienţa, dacă există (ca vulnerabilitate), PRECEDE infecţia cu HIV, iar virusul nu face altceva decât să consfinţeascâ un status-quo imunitar deja precar… Însă a avea un vinovat (un „culprit”) este întotdeauna mai profitabil decît a nu avea pe cine să dai vina. A avea un vinovat face să dispară vinovaţia care duce la însăşi apariţia vinovatului.

    Medicina modernă, ca ştiinţă empirică, e tot atât de bazată pe mituri ca şi religia, de pildă. Pretenţia de verificabilitate (recte, relaţia statistică dintre prezenţa virusului şi boală) cade sub incidenţa mitului cauzalităţii. Mai precis, a „dovedi” că o bacterie, virus sau parazit este „cauza” unei boli nu revine decât la a proclama agentul zis „patogen” drept vinovat. O simplă chestie de morală, o formă de justiţie „à la Bush”.

    Problema e că vulnerabilitatea preexistă, aidoma unui „gap” (gaură) ce-şi caută peticul. Virusul, în cazul nostru, este doar cheiţă într-o broască, căreia nu face decât să-i pună în mişcare mecanismul (numit pe nedrept „proces patogen”). Făcând o obsesie din a extermina cheiţa, ne scuteşte de a mai examina broasca, adică vulnerabilitatea. Chestia asta ţine mai mult sau mai puţin de filozofie (mai degrabă decât de ştiinţa empirică), dar asta numai în măsura în care boala modernilor e abandonarea reflecţiei critice. Nu interesează pe nimeni ce e boala, de vreme ce există căi de a scăpa de ea. Virusul nu distruge sistemul imunitar decât în măsura în care îl desemnăm noi drept ţap ispăşitor. Sistemul imunitar SE autodistruge, iar acest lucru devine aparent abia odată cu HIV-ul. Virusul serveşte doar de revelator, iar atunci degeaba ne tot supărăm noi pe soluţia revelatoare că am ieşit urât în poză. Mai mult, dacă „tratăm” soluţia revelatoare în aşa fel încât să nu se mai vadă ceea ce ne înspăimântă, există şanse mari să ne îmbătăm cu iluzii.

    Prin cele scrise nu vreau să fac din ştiinţă şi/sau tehnologie inamicul public numărul 1. Problema e că ştiinţa dă răspunsuri exacte, dar parţiale. Într-o altă formulare, se poate spune că ştiinţa e exactă numai în măsura în care se concentrează asupra unui segment relativ îngust de realitate, pe care şi-l ia ca ţintă. Dar cum rămane cu ceea ce concentrarea (şi cercetarea) de tip ştiintific lasă pe dinafara? Pentru că limita cercetării rezidă în faptul că nu poate fi condusă decât pe un segment limitat al realităţii, recte acel segment care [ne] interesează în mod explicit. Sigur că pot apărea şi concluzii contingente, descoperiri care să contravină interesului de moment, dar *interesul* care conduce însuşi actul de cercetare va rămane mereu primordial. Ştiinţa nu poate fi decât un instrument al unui interes, iar asta trebuie bine precizat, pentru a nu face din ştiinţă un soi de dumnezeu absolut.

    Putem învinge HIV, dar nu şi imunodeficienţa, care nu e cauzată ci e doar exprimată de HIV. Iar dacă vrem să ne aplecăm asupra „cauzelor” reale ale imunodeficienţei, nici o problemă, se poate studia şi asta (dar ne va şi costa pe masură – cu cat mai profund mergem cu investigaţiile, cu atat e mai scump: nu atât în sens financiar cât „costisitor” pentru sănătatea mentală şi fizică a cercetătorului şi/sau a celor ce cred în rezultatele cercetării sale, urmând orbeşte nişte recomandări de conduită asupra cărora nu au nici un control. „Cauza” astfel găsita va fi şi în acest caz tot una formală (gen „ţap ispăşitor”) întrucât cauza reală va fi întotdeauna ascunsă în spatele cauzei formale.

    Banii sunt mediul ideal (a se citi „ireal”) de escamotare a distincţiei metafizice real-formal. Prin bani, realul este redus la formă, pe când în realitate forma este cea care se reduce (prin sine însăşi) la real, în sensul că forma reprezintă absolutul realităţii (adică, mai mult decât la formă nu avem acces – cel puţin nu în termeni reali, căci de imaginat ne putem imagina că putem scăpa de realitate). Orice intervenţie terapeutică, medicamentoasă sau nu, este un mod de a păcăli organismul să se vindece în acelaşi fel în care un copil e cuminţit de poveştile cu Baba-Cloanţa şi Moş Crăciun. Cine poate spune că aceste personaje n-au efect asupra micuţilor? Ba chiar, cu cât sunt ele mai fantastice pentru cei mici (mai greu de atins sau de verificat şi mai ancorate în subconştient), cu atât sunt mai puternice – totul e să creadă în ele. În momentul în care însă încerci să dai chip acestor fantezii, aşa cum fac copiii atunci când cresc şi încep să judece lumea cu capul lor, aceste personaje se şterg încet-încet din minte, lăsând în urma lor doar o perdea de fum de care, cu cât te agăţi mai mult, cu atât mai tare te afunzi.

    Aşa e şi cu HIV-ul: noroc că SIDA are o cauză de care bolnavii pot să-şi agaţe speranţa. Viaţa lor va fi mai lungă, deşi nu mai puţin mizerabilă. Dar, într-un final, când încrederea lor în antiretrovirale se va fi risipit, nu le rămâne altceva de făcut decât să se confrunte cu îndelung-amânatul sfârşit, de ale cărui cauze reale vor rămâne probabil mereu străini.

    8)

  13. Petry    

    Tot timpul vor fi opinii pro si contra 😛 deocamdata majoritatea cercetatorilor cred ca HIV provoaca SIDA sau cel putin il considera principalul vinovat, in plus nu cred ca cei care au descoperit HIV au luat premiul Nobel(jumatate din el, aialanta mi,au dat,o mie 😀 ) in medicina degeaba. O fi HIV vinovatul fara vina? Pana se gaseste altu,l zic ca nu 😉

  14. grid    

    Petry~

    Tocmai voiam să zic că nu a luat nimeni premiul Nobel pentru descoperirea HIV – până când am văzut că ştirea e de astăzi!!! ( http://nobelprize.org/nobel_prizes/medicine/laureates/2008/press.html )

    Nu mai comentez cum şi pe ce criterii se dau premiile Nobel sau de unde le vin suedezilor banii. Dar ironia acordării acestui premiu e că Robert Gallo, creditat în mod oficial ca şi „co-descoperitor” al HIV (împreună cu Luc Montagnier, cel care a luat 1/4 in premiu) nici măcar nu a fost menţionat în comunicatul de presă al Fundaţiei Nobel. Asta probabil pentru că asupra lui Robert Gallo planează de multă vreme suspiciunea că a furat de-a dreptul virusul de la Luc Montagnier şi că a orchestrat anunţarea oficială (în SUA) a descoperirii HIV fără să ţină cont de opinia lui Luc Montagnier în această privinţă, după care a şi patentat imediat o metodă de testare HIV, patent pe care ulterior a fost forţat (după un conflict la nivel guvernamental [!!!] SUA-Franţa) să-l împartă cu Luc Montagnier. Iar pentru ca ironia să fie totală, din câte ştiu eu cel puţin, Luc Montagnier însuşi e foarte rezervat când vine vorba de a recunoaşte HIV ca fiind cauza SIDA. Deşi nu ştiu dacă nu cumva banii luaţi cu această ocazie îl vor face să-şi schimbe opinia, până acum Luc Montagnier mi s-a părut a fi mai mult de partea lui Duesberg. Rămâne de văzut cum vor decurge lucrurile şi ce anume va spune Luc Montagnier când va ajunge pe podium ca să-şi ridice [sfertul de] premiu.

    În orice caz, „majoritatea cercetătorilor” vor susţine întotdeauna opinia de pe urma căreia îşi iau banii. Cum îndrăznesc să susţină altceva decât „majoritatea” li se taie finanţarea pentru cercetare…

    De-abia aştept să văd ce circ o să urmeze…

  15. Petry    

    Politica asta 😛 Oricum grid cercetatorul X sau Y cand primeste bani nu cred ca i se traseaza si o anumita linie de cercetare, ar fi putut fain frumos sa cerceteze ceea ce vrea conta doar domeniul in cauza. 😉

  16. grid    

    Petry~

    ba i se traseaza, ca nu se aproba finantarea unei cercetar decat dupa ce explici in detaliu ce, cum si in ce scop cercetezi. iar daca subiectul cercetarii tale nu place celui care are banii in mana, atunci poti sa fluieri la stele.

    dar nici nu trebuie sa i se dea directive – majoritatea oamenilor nu indraznesc sa muste mana care ii hraneste, si asta nu de buni ce sunt, ci pentru ca le e frica sa nu-si piarda salariile si privilegiile.

  17. DanielMihai    

    Ai o LEAPSHA de la mine!

  18. dr. paul    

    Nu stiu de unde ati aflat de Duesberg, dar ar trebui sa nu va jucati cu asa ceva, si sa va faceti temele mai bine. In primul rand trebuie sa stiti ca ideile lui Duesberg sunt, pe buna dreptate, respinse de intreaga comunitate stiintifica din lume. Dr. Duesberg si discipolii sai nu sunt medici, ei nu trateaza pacienti, si de asemenea nu exista, in toata lumea, nici un medic care sa trateze pacientii cu HIV conform teoriei lui Duesberg. El este insa o persoana foarte carismatica si cu un stil al comunicarii mult mai apropiat de publicul larg care, in lipsa unei pregatiri adecvate, este mai inclinat sa accepte o astfel de varianta.

    A avea HIV nu inseamna a lua medicamente, multi pacienti isi traiesc linistit viata fara a ajunge in acest stadiu. Este insa importanta consilierea medicala profesionista, intrucat pacientii trebuie monitorizati, si tratamentul trebuie initiat atunci cand este cazul.Tratamentul antiretroviral este singura sansa la viata pe care o au acesti pacienti.

    Dr. Duesberg a devenit celebru studiind virusul leucemiei aviare. HIV are un comportament net distinct fata de virusurile pe care le-a studiat dr. Duesberg, si care l-au facut celebru. In cartea sa, si in articolele sale, el ignora toate datele verificate de sute de mii de ori pana acum si, mai mult decat atat, aduce in discutie primele „greseli” facute in caracterizarea HIV. Ceea ce uita sa mentioneze este ca pe masura ce lumea evolueaza, paradigmele se schimba, lucru valabil mai ales intr-o stiinta atat de complexa ca medicina.

    De asemenea trebuie mentionat ca dr. Duesberg nu a publicat niciodata studii personale cu privire la HIV. Ca sa fim putin malitiosi, am putea spune ca este putin „suparat”, intrucat cariera sa a avut de suferit in urma „epidemiei SIDA”, negandu-i-se fonduri care s-au dus catre studierea HIV. In acest context atitudinea dr. Duesberg ni se pare imatura si orisicum neptrovita profesiei medicale.

    Aceste fapte sunt binecunoscute de catre comunitatea medicala, si evident ca nimeni nu s-a deranjat prea mult sa combata teoria dr. Duesberg. Din nefericire mass-media, in cautarea senzationalului, loveste intr-o zona extrem de sensibila, aducand un prejudiciu important milioanelor de pacienti HIV.

    Parerea mea personala este ca atunci cand comentam un subiect extrem de delicat, ar trebui sa-i cercetam toate fatetele, si sa ne intrebam (putin paranoic, e drept) ce motive ar avea cineva sa puna sub semnul indoielii fapte verificate pe de-a lungul a multi ani de cercetare. Teoria dr. Duesberg este destul de usor de desfiintat, si realmente nici nu merita osteneala.

    Sa folositi prezervativul!

  19. grid    

    dr. paul~

    Faptul că dr. Duesberg nu e medic nu ar trebui să ne împiedice să-i analizăm ideile. De multe ori medicii sunt angrenaţi în atitudini pe deplin automatizate faţă de ideea de boală, ajungând să ingurgiteze fără discernământ tot ce li se serveşte drept adevăr. Lăsând la o parte ipotezele lui Duesberg, câţi medici mai îndrăznesc, măcar formal, să pună la îndoială cea mai la modă teorie medicală a zilei? Rolul medicului era, cu multă vreme în urmă, acela de a-şi pune întrebări în legătură cu pacientul şi cu boala sa; astăzi el nu mai poate face acest lucru. Protocoalele (de diagnostic şi tratament) obligă medicul la un fel de obedienţă tâmpă faţă de nişte standarde inmpuse de nişte „cercetări” asupra cărora medicul nu are absolut nici o posibilitate de control şi pe care, prin urmare, trebuie să le ia de-a gata, ca fiind automat corecte. Că medicul face asta pe barba sa n-ar fi mare lucru – la urma urmei, fiecare are dreptul la propriile convingeri; problema e că, în continuare, medicul transferă aceste nou-adoptate credinţe ale sale pe pielea pacientului.

    Vechiul adagiu al unei bune practici clinice potrivit căruia „nu există boli, ci doar bolnavi” nu mai are nici o valoare practică în ziua de azi, când fiecare bolnav devine un simplu subset al bolii pe care o are (boală care de fapt îl deţine). Orice boală devine un stigmat căruia bolnavul îi este imediat anexat, iar tratamentul primit este aproape întotdeauna nu o remediere a cauzei bolii, ci doar uin mod comod de îndepărtare a ei din planul vizibilului. Orice tratament „cauzal” (etiologic) este, până la urmă, un tratament simptomatic, în măsura în care orice „cauză” este doar un simptom a ceva mai profund, ce trece – în condiţiile dresajului medical cotidian – dincolo de capacitatea medicului (şi a bolnavului) de a înţelege. Iar un medic care nu-şi mai poate permite să-şi pună întrebări cu privire la boala pacientului său devine un medic perfect inutil. Din cauza excesivei standardizări şi tehnologizări, medicina e pe cale să-şi piardă vocaţia. Nu menirea (scopul), ci vocaţia. Menirea medicului este aceea de a trata; vocaţia sa supremă e însă aceea de a face ca vindecarea pacientului să se întâmple. Vindecarea nu ţine de actul medicului (oricât de bun ar fi acesta), ci este exclusiv realizarea pacientului (mai precis, a corpului său – deşi, la drept vorbind, corpul nu ne aparţine, dar asta e o altă discuţie). Însă, din păcate, medicii nu mai pot învăţa pacienţii să se vindece, pentru că – teleghidaţi de convingeri asimilate automat, asemeni unor credinţe religioase – medicii se vor ei înşişi artizanii vindecării, transformându-şi mijloacele în scop şi punând semnul egal între tratament şi vindecare.

    „A avea HIV nu înseamnă a lua medicamente”? Ar fi frumos, dacă ar fi şi adevărat. Din păcate însă, orice status HIV-pozitiv înseamnă automat înscrierea respectivei persoane pe traiectoria unui potenţial tratament. Chiar dacă nu se începe tratamentul antiretroviral imediat, acesta bate la uşă de îndată ce testul HIV s-a pozitivat. Iar aşteptarea ucide cu zile. Diagnosticul „HIV+” nu e un început, ci un capăt de drum.

    Că paradigmele se schimbă în timp nu ar fi o problemă. Întrebarea e pe ce se bazează o schimbare de paradigmă. Cum putem şti, adică, dacă paradigma astfel „schimbată” nu e decât o modă trecătoare? În cazul în care schimbarea de paradigmă se face sub influenţa opiniei publice, a presiunii maselor (chiar atunci când ‘masa’ e ceea ce se numeşte, cu atâta emfază, „comunitate ştiinţifică”), vehiculată de tentaculele mass-media, atunci am dreptul să mă întreb dacă „schimbarea de paradigmă” e reală sau nu, dacă e autentică şi cui serveşte ea. Iar dacă toate căile de investigaţie în direcţia stabilirii unui înţeles pentru paradigma în cauză sunt blocate, atunci încep să-mi dau seama că ceva e putred în Danemarca.

    Dr. Duesberg nu a cerut iniţial altceva decât să se cerceteze în ce mod a fost proclamat HIV drept cauza SIDA. De asta nici nu se hazardează să publice ceva ce nu a fost lăsat să cerceteze – omul ăsta a înaintat numeroase proiecte de cercetare care i-au fost respinse cu toate că este un cercetător de prim-rang în Statele Unite, mai ales în domeniul retrovirusurilor. Pentru că nu exista până în prezent nici o lucrare ştiinţifică care să ateste că HIV e cauza SIDA – acest lucru a fost proclamat la televizor, nu într-o publicaţie ştiinţifică, şi aşa a rămas. Să se fi schimbat paradigma într-atât încât acest punct de plecare al oricărei teorii, referinţa primordială, nu mai e necesar? Nu mai trebuie dovedit ceea ce pare de la sine înţeles? Păi tocmai asta deosebeşte ştiinţa de credinţa oarbă – nimic nu e de la sine înţeles. De ce se înţelege de la sine că HIV e cauza SIDA, dacă nu a existat vreodată nici măcar o singură lucrare ştiinţifică preocupată să stabilească acest lucru?

    Mie acest gen de afirmaţii mi se par suspecte. E vorba de credinţă oarbă? E ca şi cum ar spune cineva, de pildă, „Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi pus la îndoială!” – bine, bine, dar care anume e cuvântul ăla, unde a fost rostit şi cine anume l-a auzit? Mai precis, vă rog. Vrem să ştim şi noi. Aaa, cuvântul în speţă e ceea ce scrie în Biblie (sau, în cazul de faţă, în tratatele de medicină, a căror literă a devenit deja sfântă)? Păi, în cazul ăsta, am eu sau nu dreptul de a mă întreba cine a pus cuvântul ăla pe hârtie, cine şi-a luat povara grea de a-l închide între copertele unei cărţi? Dacă toate prospectele kiturilor de testare anti-HIV avertizează asupra limitelor testării şi a imposibilităţii de a şti cu certitudine dacă aşa-numita „infecţie HIV” există sau nu în organismul celui testat, atunci de ce am crea o adevărată religie (HIV/SIDA) în jurul acestui ilustru necunoscut care poartă numele de HIV dar care, în ciuda tapajului făcut pe seama sa, n-a fost niciodată izolat şi identificat în chip convingător şi cu argumente mai presus de orice îndoială? Nu cumva am ajuns să fim împinşi, din raţiuni pur tehnice, la a renunţa să mai verificăm cu ochii noştri şi lăsăm aparatelor (care ne conduc) pâna şi sarcina ultimă, cea a intrepretării datelor obţinute? A dracului paradigmă, cum ne dă ea la o parte!

    Curios (dar relevant) lucru e că, în vreme ce marea majoritate a medicilor sunt realmente ignoranţi în raţiunile pur tehnice (de chimie, fizică, biologie celulară şi moleculară, genetică, imunologie, neurofiziologie, etc.), ei fac totuşi front comun în apărarea unor cuceriri ştiinţifice pe care, cu cât le înţeleg mai puţin, cu atât se încăpăţânează să le apere mai mult – de parcă lumea medicală ar fi un soi de „Oastea domnului” ieşită cu turma la apostolat. Cu toate că nici 1% din medici nu ştiu ce e ăla un retrovirus, ce fel de iarbă paşte el şi care sunt dificultăţile tehnice inerente întâlnite în studierea sa (identificare, izolare, cultivare), 99,99% din medici ar jura totuşi cu mâna pe inimă că retrovirusul cutare cauzează nu-ştiu-ce boală. Pentru că aşa li s-a spus şi pentru că aşa au învăţat. Şi pentru că n-au încotro decât să înveţe sau să renunţe la a mai profesa ca medici – asta trebuie subliniat. Pentru că, în medicină de multă vreme calea întrebărilor e închisă celor de rând, iar puţinilor cărora li se deschide, nu li se deschide pe degeaba, cercetătorilor cerându-li-se să ţină aproape şi să nu iasă din rând cu vederi prea neortodoxe, de natură a da palpitaţii finanţatorilor grantului respectiv de cercetare, din care îşi ia şi cercetătorul pâinea zilnică. Că mâine e o altă zi, şi nu se ştie niciodată dacă nu cumva studierea razelor de lună se va dovedi mai de interes şi mai importantă pentru populaţie, adică mai demnă de finanţare, decât cercetarea la care lucrează deja. În cercetare, ca şi în alte domenii, dacă nu produci rezultate – cât mai rapide şi mai pe placul tuturor – se cheamă că nu exişti. „Public, deci exist!” e maxima după care se conduc cercetătorii. Şi atunci sigur că nu e uşor să presupui vreodată că te-ai înşelat la început şi că toată munca ta de ani de zile nu valorează mai nimic.

    Dar chestia cu „ce interes are dr. Duesberg să zică ce zice” mi se pare deplasată, fiind în fond un atac la persoană. Dacă am sta să cercetăm motivele pentru care cineva spune ceva am ajunge în scurtă vreme la cuţite cu toată lumea. Dacă suntem preocupaţi nu de ceea ce spune cineva, ci de ce anume îl animă când o spune, atunci mai bine recunoaştem deschis că nu vrem să îl ascultăm şi pace. Lipsa de interes în comunicare îşi are şi ea resorturile ei – sunt anumite lucruri care ne râcâie prea adânc ca să le vedem exhibate prin dialog fără să ni se zburlească toţi fulgii. Dar atunci mai bine ne abţinem de la a spune ceva, căci orice sistem dictatorial se bazează pe o astfel de „ante-citire” a persoanelor care deranjeaza, dintr-un motiv sau altul – ceva de genul: „Ştim noi ce crezi dumneata!!! Nu te obosi să mai spui ceva.” Fiecare e îndreptăţit să suţină ce crede de cuviinţă şi din ce motive doreşte. Problema e dacă ai sau nu cu ce să-l combaţi.

    Aici e vorba de date precise. De asta am spus că o polemică pe blog în acest caz nu trebuie luată decât cel mult ca fapt divers. Nu a zis nimeni să nu mai meargă lumea la doctor, să nu se mai trateze sau să nu-şi pună prezervativ (mai ales că vine frigul :) ). Dar o cercetare trebuie făcută după toate regulile cercetării. Trebuiesc publicate lucrări care să completeze găurile negre din această teorie a cauzei (cauzelor?) SIDA. Or, tocmai asta spune şi Duesberg – astăzi e virtualmente [nu interzis ci] imposibil să mai publici ceva ce nu e în ton cu credinţa oficială. Există o adevărată paranoia a informaţiilor, o blocadă autoimpusă în care fiecăruia îi e teamă să spună că împaratul e gol. Dacă un zvon negativ cât de mic poate destabiliza o piaţă financiară, e uşor de imaginat ce se înâmplă cu o piaţă de opinii, unde frica liderilor de opinie de a nu mai putea ţine sub control opinia publică (de specialitate sau nu) e maximă.

    Dar, atenţie, nu a spus nimeni că „hiv NU e cauza sida” ! S-a spus doar că demonstraţia faptului că „hiv este cauza sida” nu a fost încă făcută. Atât. Nu trăim, totuşi, în lumea lui Orwell. A tăcea nu e neapărat un semn de împotrivire, deşi celor mai vocali dintre susţinători aşa li se va părea… Orice ridicare din sprâncene reprezintă pentru ei o ameninţare.

    Cât despre prezervativ, folosiţi-l în continuare. Vă va proteja nu de HIV (în caz că e într-adevăr infecţios, şi în caz că există – că nici asta nu e sigur, decât la televizor), ci de excesul de sex. Va bloca o satisfacţie care oricum nu e naturală, pentru că nu ar trebui să se întâmple. Va menţine o distanţă între cei care oricum nu se simt suficient de apropiaţi ca să fie împreună şi care oricum n-ar avea nici o treabă să doarmă în acelaşi pat, de vreme ce atingerea lor se subordonează orgasmului şi nu invers… Însă atâta vreme cât va exista prezervativul va exista şi tendinţa irezistibilă de a nu-l folosi. Asta ţine, în fapt, de tentaţia forţării unei apropieri care nu există şi care nici n-are vreo şansă de a se întâmpla. Atunci când atracţia fizică îşi va urma propria cale (cea meta-fizică) spre împlinire nu va mai fi nevoie de niciun capişon de latex. Până atunci însă, prezervaţi-vă cât poftiţi, că boli se mai găsesc. Mă tem doar de ziua în care bolile vor refuza să se mai lase încadrate (nosologic) de către cei din urmă înalţi ierarhi ai ştiinţei…

    8)

  20. yoda TV    

    Am cunoscut si eu odata un om bolnav de sida. am ramas profund marcat. este una dintree cele mai destepte persoane pe care le-am intalnit.

  21. alex    

    nu poate sa existe asa virus destept la ce tehnologi is acuma …si cat a evoluat medicina …cineva spunea k exista multi savant care cunosc adevarul despre hiv sida dar este un interes sa nu iasa adevarul la iveala ….adica bani frate …..adica mai sunt virusi ….care provoaca TBC..pneumonie sifilis ….da isi fac treaba pac pac in 2 luni esti gata ….da asta hiv…..nimic ….sta 5-10 ani fara sa faca nimic auzi :))

  22. Queeditch    

    Poate cineva va dori sa comenteze in legatura cu acest subiect:

    http://www.gay.net/positive-proud/2012/01/01/hiv-positive-criminals-have-sex-go-jail

    Sau chiar sa scrie un articol despre acel articol, de ce nu? :)

  23. grid    

    Queeditch~

    Răspândirea cu bună știință a bolilor cu transmitere sexuală se pedepsește (și pe bună dreptate, deși asta e doar o formă de a menaja sensibilitățile credulilor – însă atâta vreme cât înșelăciunea e o faptă penală, întrucât produce efecte sociale negative, nu avem ce comenta).

    Bolile cu transmitere sexuală sunt multe (microbiene, virale sau parazitare) și nu toate produc efecte vizibile (sau demonstrabile) imediat după contaminare. Nu numai în cazul HIV se acceptă că există o perioadă de latență până când se poate demonstra în mod obiectiv că transmiterea agentului cauzal chiar s-a produs; totuși, în cazul HIV această „fereastră imunologică” care amână detectarea prezenței infecției este suficient de largă (vorbim de luni de zile) încât să facă și mai dificilă precizarea cu exactitate a contactului infectant (mai ales în cazul în care au mai existat între timp și alte contacte sexuale, nu toate documentabile).

    De aceea, uneori e greu de spus dacă unul sau mai multe acte sexuale cu o persoană bolnavă (sau purtătoare a agentului bolii) chiar a produs efecte în fapt (adică dacă o contaminare a avut loc). Întrucât simpla expunere a altei persoane, fără știința acesteia, la riscul de a fi contaminată contribuie la răspândirea bolii / bolilor punerea sub acuzare a făptuitorului pare justificată. Unele persoane bolnave (sau doar infectate, respectiv purtătoare) consideră că au dreptul ca, făcând tot ce le stă în putință pentru a nu transmite boala, să nu-și mai informeze partenerul asupra faptului că a fost totuși expus unui anumit risc (oricât de mic). Din punct de vedere legal însă (cu particularitățile de rigoare ale fiecărui sistem legislativ), informarea e obligatorie (și numai aceasta – legea nu spune nimic despre măsurile ce trebuie luate în timpul actului sexual pentru a limita transmiterea, ci doar faptul că trebuie să existe un consimțământ informat).

    Problema e că orice investigare practică a activității sexuale se lovește de nenumărate probleme de natură umană – ascunderea faptelor în acest domeniu fiind oarecum naturală datorită tendinței oamenilor de a-și proteja inimitatea. Cum să afli, de pildă, dacă partenerului i-a fost sau nu comunicat în mod clar și fără echivoc diagnosticul sau riscul la care se expune? Ar trebui semnat un formular înainte de a ajunge în pat cu cineva?

    Articolul în cauză nici nu pune sub semnul întrebării faptul că HIV este un agent infecțios, care se transmite și care e cauza SIDA. Unii se află chiar sub tratament antiretroviral. Autorul deplânge doar stigmatul pe care un test HIV pozitiv îl conferă celui infectat în comparație cu alte boli cu transmitere sexuală (cei intervievați nu contestă faptul că, fiind pozitivi la testul HIV, sunt infectați cu HIV). Articolul sugerează că stigmatul HIV ar fi cumva o justificare pentru a necesita o derogare de la obligativitatea informării partenerului sexual. Însă, din nou, legea nu prevede excepții de la regulă – atâta vreme cât infecția HIV este încadrată între bolile cu transmitere sexuală, informarea este obligatorie.

    O particularitate adusă în atenție de articolul respectiv o reprezintă cazurile de condamnare penală în care nu a avut loc nicio relație sexuală, transmiterea (sau riscul de transmitere) apărând într-un context non-sexual (în acel caz, scuipatul în direcția unei alte persoane – respectiv, un polițist). Aici se face apel la știință, aducându-se argumentul că saliva nu este considerată în general ca fiind infectantă HIV (deși, în mod clar, saliva este un conglomerat înfiorător de microbi). Condamnările de acest gen par să demonstreze că au fost făcute doar pe baza stigmatului HIV, nu pe posibilitatea reală ca o infectare să poată fi produsă în condițiile date.

    În realitate însă, depinde cum interpretăm dacă acel act (scuipatul) a fost sau nu un act de răspândire a bolilor cu transmitere sexuală. Unde ar trebui încadrat scuipatul (ca act conștient și voluntar), în cazul în care autorul nu este infectat HIV? La ofensă și jignire? Dar dacă omul are tuberculoză și, de ciudă, vrea să te infecteze? Sau dacă cineva având o hepatită virală B sau C vine și te mușcă până la sânge – nu e aceasta o infracțiune contra sănătății publice? Din nou, depinde cum e formulată legea în baza căreia s-a pronunțat condamnarea și cum s-a făcut încadrarea juridică a faptei. Dacă formularea din lege e una foarte generală, cum interpretarea legii e privilegiul exclusiv al magistraților, există riscul ca încadrarea juridică a faptei să nu fie deloc conformă cu așteptările acuzatului.

    Chiar dacă nu ai nicio boală (sau, cel puțin, nu știi să ai vreuna) tot nu e o idee bună să recurgi la acte prin care să existe măcar riscul să transmiți ceva. Orice lichid biologic e considerat ca fiind potențial infectant, fie că există analize care să demonstreze contrariul, fie că nu. Un nou agent patologic poate să fie descoperit mâine, iar testele pentru descoperirea lui în sânge sau salivă să fie inventate poimâine și aplicate de răspoimâine. În cazul ăsta, nimic nu e sigur, orice aventură fiind periculoasă. Mai ales dacă e făcută cu bună știință contra cuiva anume, dar nu neapărat numai atunci.

    😎

  24. cristymaykei    

    Pana la urma nu sti ce sa crezi si acesta este acum la acest moment sigura teorie care se probeaza cert.

  25. Helen_of_Troy    

    Deci, oameni buni, sa lamurim niste lucruri aici! (stiu, stiu, niciun argument pertinent nu incepe cu concluzia…) HIV este un virus. Un virus destept, insa. Porcaria asta electronomicroscopica, alcatuita din nitel ARN si o mana de proteine are niste metode extraordinar de mind-fucking pt a-si asigura virulenta. Grid, nu ai avut dreptate cand ai spus ca sigur persoana care se infecteaza trebuie sa fi avut neaparat imunitatea afectata. Gandeste-te ca 90% din celulele corpului uman sunt microorganisme; se vorbeste chiar de un „microbiom” al omului. Daca imunitatea noastra n-ar avea si momente de „eficienta”, am fi bolnavi constant, ceea ce evident nu se intampla. Ideea cu virusul acesta este, dupa cum am mai zis, ca e super inteligent. Si are un echipament enzimatic greu de combatut.

    Sa-ti explic cum functioneaza: virusul are tropism principal pe un tip de limfocite, CD4+ le cheama pe ele; dar, dragutul de el s-a gandit ca nu-i asa de usor sa ajungi la aceste celule, avand in vedere ca majoritatea se gaseste prin ganglioni limfatici, adica la mii de leghe departare de piele sau mucoase; therefore, si-a dezvoltat tropism secundar pentru macrofage si celule foliculare dendritice, care sunt ca niste soldatei: „patruleaza” portile de intrare ale organismului nostru si elimina potentialii agresori. Ele functioneaza pe post de „cal troian” (hmm, cal troian, Elena din Troia…draguta analogie!), adica in incercarea lor de a salva corpul de virus, se iau la tranta cu el, insa nu-s suficient de puternice..ba mai mult, fara voia lor, ii asigura virusului exact lucrul de care are el nevoie, si anume replicarea acestuia – inmultirea indivizilor ca ciupercile dupa ploaie! Deci, va creste incarcarea virala din organism. Totodata, macrofagele ajuta virionii sa ajunga si la nivelul limfocitelor mult dorite, actionand pe post de carausi. Acum virusul isi poate modifica tropismul, si exact ca un copil care a scapat in camara cu dulceturi, se apuca sa manance limfocitele una dupa alta. Defapt este si mai parsiv: le foloseste pt a se replica, iar apoi le arunca (distruge) si infecteaza altele „virgine”. Replicarea are o rata foarte mare pt ca virusul poseda un factor ce ii permite sa patrunda in nucleul celulei si sa se replice cand are el chef (de regula, virusurile pot patrunde in nucleu numai in anumite faze ale ciclului celular si trebuie sa stea pe tusa cand celula nu este disponibila). Si uite asa apare SIDA, care este defapt ultima etapa in infectia HIV, a patra la numar dupa sdr. retroviral acut, faza asimptomatica si ARC (AIDS related complex). Ea presupune ca din limfocitele lui (niste soldatei si mai specializati decat macrofagele) ce trebuiau sa fie in jur de 1200/mm3 sg, bolnavul a mai ramas cu mai putin de 200 astfel de exemplare. In acest moment, infectii cu virusuri si bacterii ce pareau inofensive (un virus gripal, o Candida albicans, un herpesvirus spre ex.) devin acum fatale, intrucat sistemul imun este la pamant; este un spectator trist al dezastrului ce se petrece in fata lui. Ca si cand o cladire se darama inaintea ta si tu nu poti face nimic pt ca nu ai cum, esti doar un simplu om! Deci practic, virusul doar netezeste calea altor „dracusori”, nu te omoara el cu „mainile” proprii.
    Mai este un aspect care determina diferentele dintre manierele in care evolueaza infectia la pacienti diferiti. Organismul are totusi si niste Terminatori, capabili sa secrete niste substante, chemokine, ce inhiba replicarea virala, fara de care virusul practic nu exista. Acestia sunt tot niste limfocite, dar cu receptori CD8+ de data asta, cu care virusul nu are treaba. Si din acest motiv, indiferent de cate medicamente ar lua bolnavul, lupta se da intre virus si aceste limfocite CD8+. Cu cat ele sunt mai strong, cu atat infectia progreseaza mai lent; cu cat sunt mai papa-lapte cu atat iti scrii testamentul mai repede (Doamne fereste, batem in lemn, sa nu ne pricopsim cu asa ceva!)
    DECI (acum chiar se preteaza), HIV chiar nu-i asa „baiat bun” cum incercai sa-l faci tu sa para! Desi, cercetarile continua, terapia se imbunatateste din ce in ce, ba chiar Magic Johnson cica s-ar fi facut bine. Se zice ca a ajuns nu numai in stadiul in care replicarea nu se mai deceleaza, ci chiar doctorii au declarat ca ar putea face sex fara sa transmita virusul! O.o asta sa fiu sincera, nu prea pot s-o inghit, dar in fine! Cunostintele mele virusologice sunt foarte limitate deocamdata (still working on it :P).
    Grid, pt ca tu ai deschis topicul (in 2008…o.O), sper ca ti-am oferit o alta perspectiva asupra HIV-ului. Si, profit de ocazie sa-ti spun ca scrii grozav, desi trebuie sa recunosc ca nu esti usor de citit. Pentru mine, esti un pic cam ca Jules Verne…trebuie sa-mi contorsionez neuronii pt a te intelege! (recunosc ca m-a batut la vremea aia – eram prin generala – si l-am abandonat intr-un colt; ma intreb daca acum mi-ar fi mai usor sa-l pricep..hmm, trebuie sa fac experimentul asta!) Sau poate sunt doar eu putin mai grea de tartacuta…;) mai lucram si la asta! :))

  26. grid    

    Helen_of_Troy ~

    Nu cred că e cazul să antropomorfizăm un virus, atribuindu-i calități pe care nici microorganismele mai mari nu le au. A crede că virusul HIV e „deștept” și că știe exact unde să atace, lovind tocmai punctul slab al organismului uman (respectiv, celulele sistemului imunitar) nu rezolvă nimic. Eu am ridicat o serie de întrebări care mi s-au părut logic necesare și la care nu am primit un răspuns. Afirmația pe care mi-o atribui, aceea că „sigur persoana care se infecteaza trebuie sa fi avut neaparat imunitatea afectata„, era de fapt o deducție aplicabilă nu doar HIV, ci și bolilor infecțioase (agenților infecțioși) în general. Ironia face că tocmai Luc Montagnier, cel creditat cu descoperirea HIV (pentru care a și fost recompensat, deși extrem de tardiv, cu Premiul Nobel pentru medicină) susține că virusul HIV singur nu este suficient pentru a produce infecția, infecțiozitatea HIV necesitând niște așa-ziși „co-factori”. Susceptibilitatea la infecție (sau, vulnerabilitatea organismului, așa cum am denumit-o eu) nu cred că este un lucru de neglijat, însă din păcate e foarte greu de pus în evidență în mod obiectiv sau de cercetat după toate rigorile științei.

    Virusul HIV e un retrovirus, având o structură relativ simplă chiar în comparație cu alte virusuri, darămite comparativ cu structurile celulare mult mai complexe ale bacteriilor sau organismelor superioare, care au măcar calitatea de a se reproduce pe cont propriu (pe când virusurile, după cum se știe, nu se înmulțesc singure ci sunt replicate de către celula-gazdă). Așadar, nu văd cum ar putea fi HIV mai deștept decât, să spunem, virusul gripal. Doar pentru că proteinele HIV au tropism pe anumite structuri complementare (receptori) aparținând celulelor sistemului imunitar? Greu de susținut o asemenea teză, doar dacă eventual investim până și proteinele cu un anumit grad de „inteligență” – poate cu o inteligență… materială. Însă dacă facem acest lucru ajungem în situația de a privi natura însăși ca pe un inamic al omului, caz în care omul ar deveni subiectul pasiv a tot soiul de adversități cărora nu le mai poate face față decât medicalizându-și până la refuz întreaga existență. Mie acest gen de înțelegere a realității nu mi-e deloc simpatic și-mi miroase a contrafacere.

    Încă o dată, rolul acestui post nu a fost să facă din HIV un „băiat bun” ci să-l scoată din tagma „băieților răi”, ceea ce e o diferență (nu numai de nuanță). Distincția „bun/rău” e o distincție morală, iar demersul științific grevat de bagaje morale ne duce întotdeauna pe căi greșite. Faptul că știința nu are nimic de împărțit cu morala nu face din știință un domeniu al amoralității ci, pur și simplu, este o despărțire de competențe: pe domeniul moralei știința nu are mijloacele de a interveni, iar pe teritoriul științei morala nu are căderea de a se pronunța. De aici și titlul postării de față: „vinovatul fără vină?” (a se nota că este totuși o interogație!) nu înseamnă automat „nevinovat” (sau „neimplicat„), ci sugerează doar că vinovăția e prost atribuită și imputată. Dacă e să judecăm rolul HIV ca agent cauzal în producerea unei „infecții HIV” și în declanșarea secvențelor fiziopatologice care duc la SIDA, atunci trebuie să lăsăm deoparte orice parti-pris -uri și să judecăm lucrurile în context. Altfel, e ca și cum ne-am apuca să ne judecăm musafirii pentru faptul că ne-au pătruns în casă și că au pus mâna pe veselă în timp ce le serveam masa. Judecând lucrurile în felul acesta nu facem decât să acuzăm pentru a ne disculpa, ori scopul nu e să scăpăm cu vesela neatinsă ci să nu o atingă toți nepoftiții.

    Dacă mă asemuiești cu Jules Verne asta nu poate decât să mă onoreze, dar mă tem că ceea ce scriu ține prea puțin de science-fiction. În lipsă de o comparație mai bună aș spune că sunt mai degrabă înclinat să demontez ficțiunile din spatele științei decât să le alimentez. Prefer să fiu un apărător al realității, înainte de orice altceva, având convingerea că nimic din ceea ce se întâmplă nu poate fi împiedicat să se întâmple, rolul nostru nefiind acela de a îndrepta realitatea ci de a naviga în siguranță în apele realității, chiar dacă asta presupune uneori a asculta de un al șaptelea simț…

    😎

     

     

  27. Helen_of_Troy    

    Grid,

    M-ai inteles gresit. Nu m-am referit la HIV ca fiind „destept”, doar pentru ca stie „unde sa atace”. Am facut aceasta afirmatie prin prisma mecanismelor enzimatice pe care si le-a dezvoltat in cursul evolutiei sale din SIV (virusul imunodeficientei simiene – cel ce infecteaza primatele); si evolutia in sine este un semn de inteligenta, as indrazni sa spun.

    Majoritatea virusurilor si bacteriilor au un singur organ-tinta, un singur tip de celula pe care il infecteaza preferential. Faptul ca acest virus e capabil sa accepte tranzitoriu si alte „gazde” numai pentru „a-si vedea visul implinit” – acela de a ajunge la limfocite – mie mi se pare un lucru al naibii de istet! Si toata artileria de enzime si factori reglatori care ii asigura replicarea.. n-am intalnit asa ceva nici la virusul gripal, nici la virusul hepatitic, nici la cel herpetic, nici macar la bacterii, care sunt organisme de sine statatoare. E adevarat ca fiecare dintre cele mentionate au cel putin un aspect uimitor in cursul replicarii lor, dar parca HIV ul a furat cate putin de la fiecare si a devenit un veritabil nabab indian; si enzime, si capacitatea de latenta a herpes virusurilor, si variabilitatea virusului gripal (e drept, asta e calitate conferita de materialul ribonucleic defapt)…

    Cat despre necesitatea organismului de a fi imunocompromis pentru a permite evolutia infectiei cu HIV..nu stiu ce sa zic. Pt ca in mod normal, orice antigen patruns in corp, ca e virus, ca-i bacterie sau particula mica de polen, toate determina raspuns imun; si atata vreme cat SI e intact el poate lupta, chiar pana la anihilarea completa a „intrusului”. Ori, HIV-ul determina raspuns imun, macrofagele incearca sa-l fagociteze, dar el rezista totusi, ba mai mult, se replica in interiorul lor, parca facandu-le in ciuda!
    Acest lucru, eu nu stiu sa-l mai faca o alta particula, virus, parazit sau bacterie. De regula, daca imunitatea-i buna, ele sunt eliminate inainte de a apuca sa „dea buna ziua” in interiorul organismului.

    Un alt aspect, care poate sa te convinga ca poti sa fii si Superman, dar daca ai avut ghinionul sa te „pupi” cu el, it got you for good! Exista o mutatie genetica a receptorului care cupleaza virusul si-i permite acestuia internalizarea in celule; defapt a co-receptorului (virusul necesita, pe langa CD4+, inca un co-rec – CCR5, pt a patrunde). In aceasta situatie, ar trebui ca „mitocanul” sa nu intre, pt ca „i s-a rupt cheia in broasca”, sa zicem. Chiar si in aceasta situatie insa, singurul avantaj pe care aceste persoane il au (putine la numar, in jur de 10% din populatia caucaziana), este acela ca o data achizitionata infectia, aceasta evolueaza foarte, foarte lent; oamenii sunt numiti „supravietuitori de lunga durata”! Deci vezi tu, eu chiar nu cred ca trebuie sa ai vreun cusur, vreo susceptibilitate ca sa faci infectia! Dar mi-ai dat un subiect bun de cercetat…

    Cat despre legatura dintre morala si stiinta, exista un domeniu al stiintei care apartine aproape in totalitate moralei: partea de (bio)etica. Nu sunt chiar atat de divergente aceste entitati. Defapt, sunt aproape sigura ca nu exista domeniu in lumea asta care sa nu fie catusi de putin inrudit cu toate celelalte. Exista putina muzica in pictura, putina informatica in medicina, putina biologie in chimie…doua cate doua s-au inlantuit si-au „nascut” cate-un puiut 😉

  28. grid    

    Helen_of_Troy ~

    Văd că avem deja destul material pentru o telenovelă avându-l ca protagonist pe Mr. HIV, în rolul de personaj principal negativ. Abundența detaliilor de patogenie și genetică moleculară (care, fie vorba între noi, nu spun nimic) îmi pare de-a dreptul suspectă. În general, când nu se știe nimic se vorbește mult, ca să se acopere neștiința. Tot astfel, atunci când datele relevante lipsesc și când o demonstrație simplă se lasă îndelung așteptată, apare – ca o cortină de fier – un noian de date complicate care protejează bine vidul de înțelegere. Așa-zisa infecțiozitate HIV este cunoscută, iată, în asemenea detaliu (ca să nu zic „hal”) încât mă mir că vânătoarea asta fantasmagorică de proteine virale încă n-a produs nimic concret (afară, bineînțeles, de o pleiadă de agenți terapeutici antiretrovirali și de o gaură mare în buget).

    Scăderea mortalității legate de infecția HIV (în ciuda unei aparente creșteri a morbidității, respectiv a numărului de persoane declarate infectate în urma unui simplu „test HIV”) nu e legată de nici de descoperirile făcute, nici de eficiența terapiei antiretrovirale, ci mai degrabă de o adaptabilitate naturală a organismului și de sperietura zdravănă a populației, care a dus la o reținere (temporară) de la anumite practici riscante. Oricum, datele epidemiologice legate de HIV sunt cel puțin bizare și complet necaracteristice pentru un agent infecțios, ceea ce mă face să cred că nici nu e vorba de infecțiozitate în cazul HIV ci de cu totul altceva (nu se știe ce). E ridicol faptul că un (retro)(lenti)virus, atât de mic și cu o structură atât de simplă poate cauza atâta comoție și genera uriașe cantități de informație – pe cât de inteligibilă, pe-atât de inutilă. Există boli (infecțioase și neinfecțioase) cu un determinism mult mai clar stabilit – respectiv, cu o cauză aparentă bine pusă în evidență – care nu au o patogenie atât de elaborată și de complicată precum cea atribuită micuțului terorist pervers, numitul HIV.

    Retrovirusurile sunt cunoscute de multă vreme (de pe la începutul secolului trecut), unele fiind pur endogene – integrate genomului uman și animal de mii de ani – și niciodată nu s-a pus problema patogenicității lor pe criteriul infecțiozității. Altele sunt exogene și ajung într-adevăr să funcționeze intracelular, ca un fel de „paraziți moleculari interni” ai celulei. Sigur că e foarte tentantă ipoteza că anumite proteine sunt agresori, însă asta știm deja încă de la descoperirea antigenelor (cam în același timp cu descoperirea primelor retrovirusuri). S-a speculat mult, ce-i drept, pe faptul că integrarea ARN-ului (retro)viral în ADN-ul uman ar putea cauza adevărate dezastre celulare în diverse moduri (prin alterare genomică, oncogenicitate), dar e absurd să vrei să te aperi de un țâști de proteină, acolo, care oricum face ce vrea ea. Discuții savante despre receptori și enzime se pot purta, evident, dar nu trebuie să uităm că operăm cu date oarbe a căror punere cap la cap este, mai mult decât orice, un joc al fanteziei și imaginației decât un lucru serios, pe baza căruia să poți lua o decizie privitoare la corpul uman în ansamblu. De la identificarea unor proteine virale (sau părți de proteină) și până la imaginarea unei întregi arhitecturi virale e cale lungă. Ipotezele în acest domeniu sunt probabil la fel de hazardate precum reconstrucția unei civilizații apuse doar pe baza vestigiilor rămase în urma lor.

    Din joaca asta morbidă cu proteinele HIV, se pierde din vedere că încercând să scăpăm de amenințarea potențială pe care HIV o reprezintă putem foarte ușor să trecem peste amănunte infinit mai complexe, caracteristice organismului uman (și organismelor superioare în general), inducând tulburări în funcționarea unor procese naturale a căror autoreglare poate fi perturbată de intervențiile noastre terapeutice cu pretenții de științificitate. Mă gândesc nu numai la iatrogenii benigne, ci chiar mai departe, la adevărate asasinate involuntare produse în numele unor cauze nobile. Însă cel mai grav mi se pare că funcția terapeutică a medicinei se pierde undeva pe parcurs în nebunia asta de a încerca să vânăm caii verzi de pe pereți. Nu mai ascultă nimeni corpul, cu muzica funcționării sale normale, nici plângerile și nevoile lui, pentru că toți sunt sus, pe metereze, gata să-l apere de intruși chiar dacă el moare de inimă rea. Din păcate, turnul ăsta de fildeș (și întreaga economie a funcționării lui) nu e o locuință prea sănătoasă.

    N-aș vrea să ruinez întreg scenariul creat în jurul HIV, dar câteva corecții tot se impun. Dacă tot vorbim de filogenia retrovirusurilor (oricât ar fi de speculativ acest subiect) trebuie spus că, pe cât se știe în prezent, HIV nu a „evoluat” dinspre SIV, chiar dacă există și o imunodeficiență simiană (a maimuțelor), atribuită SIV în aceeași manieră grăbită (și în aceeași perioadă) în care imunodeficiența umană a fost atribuită HIV. Se poate vorbi cel mult despre o înrudire a HIV-2 cu SIV (dar nicidecum rezultatul unei evoluții pe cale directă, prin transformare). HIV-2, însă, are o pondere redusă în fenomenul HIV/SIDA la nivel mondial (mă feresc să-i spun epidemie, pentru că nu există suficiente date care să susțină caracterul epidemic-infecțios al HIV). Spre deosebire de HIV-2 însă, HIV-1 este mai vechi din punct de vedere filogenetic, așa că dacă e să vorbim despre „evoluție”, în cel mai bun caz putem vorbi despre o evoluție a SIV (și HIV-2) din HIV-1 și nu invers.

    Dar, încă o dată, acestea sunt speculații care nu fac decât să ducă investigația rolului HIV în patologie pe o cale greșită. E ca și cum am încerca să dovedim că un om este infractor numai pe baza declarațiilor unui martor și a unor evidențe circumstanțiale. Un infractor trebuie în primul rând găsit pornind de la detaliile faptei, identificat în legătură directă cu aceasta și numai după aceea urmărit; altfel riscăm să umblăm cu limba scoasă după cine nu trebuie. Ori tocmai asta e și povestea imunodeficienței. A zis cineva că HIV e de vină, iar acum o lume întreagă s-a pus în mișcare pentru a găsi dovezile acestei vinovății. Ceva elemente s-au găsit, unele chiar se potrivesc, dar esența lipsește. Iar după ce s-a pronunțat deja o condamnare la moarte e greu, dacă nu imposibil, să mai existe o investigație. Case closed. Dacă e să dăm vreodată peste adevăratul autor, va fi cu totul întâmplător, iar achitarea și reabilitarea post-mortem a condamnatului ucis nu va mai servi la nimic.

    Faptul că HIV îți pare atât de deosebit de alte virusuri (cu mult mai complexe ca structură) nu se datorează HIV, ci faptului că toate tunurile sunt îndreptate asupra lui, cercetându-se cât nu s-a cercetat vreodată altceva pe acest pământ. Dacă s-ar fi alocat resurse similare și cercetării altor viruși, te asigur că HIV ar fi rămas demult în umbră. Însă el beneficiază de atenție nu pentru că e mic, simpatic și al dracului, ci pentru că s-a trezit cineva să spună că l-a văzut făcând anume grozăvii – niște grozăvii destul de mari ca să justifice încrâncenarea unei întregi planete împotriva sa. Așa a ajuns vânătoarea anti-HIV un joc de-a „prinde orbul, scoate-i ochii !”.

    Bioetica n-are cum să aparțină științei. Nu tot ce se studiază este știință, chiar dacă studierea este metodică. Științific este numai studiul bazat pe observație și experiență, în care se elaborează ipoteze care trebuie apoi verificate experimental. Putem spune, cel mult, că bioetica este o încercare de constrângere a demersului științific, exterioară acestui demers, astfel încât știința să nu își propună obiective imorale sau dăunătoare existenței umane în ansamblul său. Sunt de acord că există o întrepătrundere a diferitelor domenii ale științei (chimia fizică, biochimia, fizica matematică etc.) însă nu între știință și religie (sau morală). În acest ultim caz, doar complementaritatea e benefică, întrepătrunderea având rezultate dezastruoase.

    😎

  29. Helen_of_Troy    

    Grid,

    Ghinionul tau ca m-ai prins intr-o pasa proasta si s-ar putea sa mi se prelinga niste idei, pe care, desi ma chinui sa le tin in frau, sunt exact ca un mic Hulk, instabile! Hope there will be no heart fellings, though!

    1 la mana: Daca vrei sa ne intelegem, incearca te rog sa utilizezi fraze mai scurte. Nu cred ca am experimentat numai eu senzatia ca m-apuc sa citesc si pana ajung la capatul frazei, uit defapt ideea principala..nu esti fluent sau usor de citit. Zau ca nu-s cazuta in cap si putere de intelegere si adaptare am destula; dar as prefera sa te citesc fara emotii ca atunci cand voi ajunge la ultimul punct, voi fi ca un caine obosit, cu limba scoasa afara de-un cot!

    2 la mana: Nu mai incerc nimic. Esti suficient de convins de ipotezele tale incat sa ignori certitudini. Fie ca-ti place sau nu, ele exista. „Datele oarbe” de care spuneai tu, mie mi par mult mai vizibile. Evidentierea virusului s-a facut cu ajutorul microscopului electronic; alcatuirea lui probabil s-a speculat, dar ulterior s-a demonstrat; s-a demonstrat efect citopatic prin culturi de celule si inoculari pe animale de laborator si etc. etc. Acestea pt tine par a fi egale cu 0. Ok, este parerea ta; mie imi par destul de concrete. Plus ca medicamentele retrovirale au fost sintetizate pornind de la cunoasterea unui mecanism, printr-o inhibare a vreunui receptor, sau a vreunei enzime. Si chiar admitand ca s-a pornit de la o necunoscuta, faptul ca substanta a fost benefica, nu poate decat sa confirme ca intuitia a fost corecta..un fel de brici al lui Occam inversat.

    3 la mana: permite-mi sa-ti sabotez ideea cum ca „functia terapeutica a medicinei se pierde undeva pe parcurs”. E adevarat pe undeva faptul ca pacietul de azi nu mai este privit cu aceeasi ochi de catre doctorul curant, ca cel de acum 50 de ani, sa zicem! Dar asta tine mai mult de abordarea semiologica, decat de cea terapeutica.Azi exista tendinta de a te increde mult mai mult in analizele de laborator(desi, inclusiv acestea pot fi eronate uneori..in functie de laborator) decat in ce-ti spune pacientul. Pe principiul sanatos al lui House: „Everybody lies!”. Dar asta nu inseamna ca functia terapeutica se pierde. Ba mai mult chiar! sunt absolut convinsa ca medicamentele vor dainui; asta pt ca industria farmaceutica scoate mult prea multi bani din ele ca sa se poata opri.
    Deci clinicienii le folosesc. Si cercetatorii le descopera si le studiaza efectele. Deci nici macar de aceasta parte a „baricadei”, functia terapeutica nu-i abandonata.

    Mi-am spus doleantele, daca le iei in considerare bine, daca nu, pana la urma tot bine e :)) Eu iti urez somn usor, pt ca mie deja globii oculari imi cerceteaza posibilitatea de a face bungee-jumpee in cavitatea bucala 😉

  30. Smog    

    Teoria mea – virusul hiv|sida este o fabula conceputa de faimosul stat ‘Oh say can you see..’ menit sa ofere sprijin politic din partea publicului in anumite situatii cheie. Atunci cand isi va epuiza rostul miraculos va iesi la suprafata si remediul. Cam asa a stat situatia cu mare parte din asa numitii virusi in ultimele zeci de ani. Plus ca.. daca ar exista remediu cum ne-ar mai folosii crestinismul pe post de ‘vedeti asupra lor s-a abatut furia Celui de sus – sa nu fiti ca ei’. Ca sa nu deschid fila celor cu afectiuni psihice sau cu handicap care au fost gazati la A-witz.

  31. Mary    

    Come on @Smog … replica asta … „vedeti asupra lor s-a abatut furia Celui de sus – sa nu fiti ca ei” deja e expirata … plus ca nu doar cei ce sunt gay, sunt predispusi la virusul HIV.

    Dar ce mai zici de sute si sute sau poate mii de cupluri hetero, familii care se duc ocazional dupa curve, escorti, dame de companie, prostituate … ce mai zici de aia ? Ce aia sunt cumva exclusi de la riscul contamiarii ? Pe ei de ce nu ii da crestinismul ca exemplu ?
    De ce „vedeti asupra lor s-a abatut furia Celui de sus – sa nu fiti ca ei” este valabil doar pentru Gay si nu si pentru hetero ?

  32. Smog    

    este valabil si pentru cei hetero. insa s-a lucrat la sistem suficient de mult incat cei hetero sa se considere superiori pentru simplul fapt ca au un numar mai ridicat. cat despre hiv.. cine dracu mai stie unde e Africa corect? pentru americani pana sa West Bank este.. banca.

  33. Mary    

    Mda … rezultatele pentru un tratament care sa combata virusul HIV … sunt cam ca ajutoarele din Africa … Nu mai ajung 😀

  34. grid    

    Helen_of_Troy ~

    No hurt feelings, Insatiable Hulk !

    La 1. – Nu mă mai citi pe nerăsuflate și n-ai să mai obosești. Respiră. Pot folosi și fraze scurte, dar nu garantez că ne vom înțelege mai bine. Cu cât sunt mai concis, devin mai criptic. Există și propoziții foarte scurte, care trebuiesc citite de mai multe ori înainte de a fi înțelese. Nu vreau însă să-ți dedic un koan.

    La 2. – Nu lua convingerile mele drept certitudini, că s-ar putea să te înșeli. De unde știi cât sunt eu de convins de ipotezele mele?

    Microscopul electronic a contribuit prea puțin (aproape deloc) la descoperirea HIV. În toată literatura nu sunt decât o mână de fotografii făcute HIV – și acelea dubioase. Retrovirusologii cu experiență spun că nici nu arată a retrovirus și că imaginile respective ar fi cu totul altceva.

    Efectul citopatic nu a fost demonstrat până în prezent. Mai mult, virusul ăsta chiar se cultivă pe limfocite (!!!), stimulate să-l producă în mari cantități, iar limfocitele respective in vitro sunt bine-mersi. De ce ar fi altfel in vivo?

    Inocularea pe animale (dacă ai auzit tu de vreun așa studiu, că eu n-am auzit) m-ar mira să fi produs rezultate, de vreme ce se spune că HIV are tropism exclusiv pe limfocitele umane. Dacă vorbești de SIV și de studii pe maimuțe, e cu totul altceva, că aici vorbim strict de HIV.

    Testul terapeutic cu antiretrovirale ar fi ciudat ca dovadă că ele sunt eficiente. Chiar dacă aceste medicamente reușesc să determine o creștere a nivelului de CD4 și o scădere a așa-zisei „viremii” (care nu poate fi de fapt pusă în evidență, pentru că PCR amplifică fragmente proteice și nu virioni întregi), starea clinică nu urmează întotdeauna aceste modificări biologice. Mai mult chiar, pacienții de multe ori se simt mai rău sub tratament decât se simțeau înainte, dar pun asta pe seama evoluției bolii. Ultimele medicamente antiretrovirale (care sunt de mai multe categorii) au efecte secundare mai puține, însă sunt în mod sigur citotoxice (doar sunt inhibitori ai unor mecanisme celulare de creștere și diviziune). Deci, dacă nici nu știm sigur că HIV e citopatic, de ce recurgem la citotoxice pentru a-l anihila?

    Principiul „briciului lui Occam” afirmă că soluțiile cele mai simple și bazate pe cele mai puține supoziții sunt cele corecte. Nu înțeleg care ar fi inversul acestui principiu. Că orice dă rezultatele scontate reprezintă o soluție? Nu prea se potrivește, dar treacă-meargă… Problema e că noi nu știm care e problema, dar avem soluții pentru ea. Așa ceva e greu de priceput.

    La 3. – Am spus că funcția terapeutică a medicinei se pierde tocmai în sensul suprasaturării cu mijloace terapeutice (inclusiv medicamente). Supra-reglarea asta exterioară la care este supus organismul bolnav poate aduce parametrii biologici la nivelul dorit, dar asta nu însemană sănătate, la fel după cum nu orice om care zâmbește (de la Prozac) e un om fericit. Valorile normale ale analizelor nu spun foarte mult și, în orice caz, nu „normalizarea” bolii cred că ar trebui să fie scopul medicinei. Esența actului terapeutic stă în stimularea organismului de a-și reveni singur, de a se vindeca, nu de a-i face bine cu forța și a-l decondiționa făcându-l dependent de proptele și cârje pentru totdeauna. Cu cât recursul la medicamente este mai susținut, cu atât organismul își va purta mai puțin de grijă. Asta am vrut să spun.

    😎

  35. Smog    

    subscriu si confirm fraza despre prozac.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *