No menu items!

Hey, you! Is anybody else up there?

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Pe cărările „civilizației”

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

 

Tocmai am ascultat o glumă bună, a unui anumit om, numit Mooji, care cică ar fi un fel de “guru al vieţii”, cum spunea un “coleg de redacţie”. Cine doreşte să o audă, poate deschide acest link. Nu ar avea farmec să o reproduc în limba română şi mi-e destul de lene ca să o reproduc în engleză. Interesant mi s-a părut însă ce spune acest Mooji ulterior.

“Let go!”

Ca să fim într-adevăr liberi (şi, bănuiesc eu, şi fericiţi), trebuie să ne eliberăm de dorinţă, zice el. Pentru că dorinţa este aceea care ne proiectează aşteptările, nemulţumirea, nefericirea atunci când spunem despre noi că avem o viaţă nefericită.

Şi mi-am amintit că atunci când eram mic şi eram nervos că ceva nu îmi iese (de mic am boala de a vrea să îmi iasă TOTUL aşa cum vreau eu), îmi puneam mâna dreaptă în formă de indicator spre fruntea proprie şi spuneam: “Hei, tu! Cine eşti şi ce vrei, de eşti aşa nemulţumit?”, apoi mă uitam curios spre degetul arătător îndreptat spre mine şi mă întrebam cine are treabă cu mine. Din păcate, în loc să mă relaxez în ideea că, Curiosul sunt tot eu, acea variantă de eu care nu dorea altceva decât să “let go” dorinţei (care de cele mai multe ori apărea sub formă de patimă), pentru a mă elibera, pentru a fi liber, ei bine, eu am proiectat un (dumne)zeu exterior, care era gata-gata să mă pedepsească pentru faptul că mi-aş dori ceva atât de tare, încât aş putea fi furios dacă nu primesc de la viaţă acel ceva. Ei bine, dumnezeul creştin cred că s-a potrivit de minune, mai târziu mâinii mele drepte şi moralizatoare, căci nu mi-a fost greu să îl accept, chiar şi aşa răzbunător şi şantajist cum apare el pe buzele prozeliţilor săi.

Nu cred că am reuşit să scap de el, căci dorinţa-patimă este încă prezentă acolo, iar eu, din fiece motiv, mă consider vinovat de existenţa ei.

Acum mi-aş dori să refac acel exerciţiu de demult. Mi-aş dori să mă imaginez eliberat de dorinţa-patimă. “Hei, tu! Stop! Uită pentru o clipă ceea ce eşti, ceea ce vrei! Numai pentru o clipă! Şi promit, solemn, că vei găsi totul (griji, dorinţe, patimi) exact cum ai lăsat (pentru această clipă), în aceeaşi ordine, nederanjat, oricând vei dori să te întorci la el“. Îmi imaginez pentru o clipă că nu mai vreau să mă iubească cineva anume. Îmi imaginez pentru o clipă că nu mai vreau să ajung în acel “dream job”, cu orice preţ. Îmi imaginez pentru o clipă că…  Îmi imaginez pentru o clipă că nu îmi doresc nimic. Se aşterne liniştea, pacea.

– Sssst! Revino-ţi!

– Nuuuu!

– A trecut clipa!

– Nuuuu! A fost bine!

– Atunci… imaginează-ţi că …

 

 

Previous article
Next article

3 COMMENTS

  1. l-am ascultat si eu acum cateva luni pe acest Mooji.
    si sincer, chiar nu inteleg cum functioneaza treaba asta cu “lepadarea” de dorinta (sau/si de ego).
    dorinta poate sa reflecte si fericirea, nu doar nefericire si asteptari neimplinite. nu suntem fericiti cand primim ceea ce ne dorim?!
    nu stiu, in final pentru ce traim daca nu pentru ca ne dorim? ne dorim sa mergem mai departe chiar daca avem dificultati si neplaceri de-a lungul drumului…

  2. Heeeeey, lume nouă!

    Dorinţa reflectă fericirea…? hmmm! Ia să vedem! Cât timp eşti fericită după ce ai atins ţinta dorinţei tale?

    Oricum mergem mai departe, indiferent dacă avem sau nu ceea ce ne dorim. Aici nu prea avem de ales! Se întâmplă oricum. Nu? Bine, aici făcând excepţie cei care renunţă la experienţa vieţii, suprimând-o. Dar curioşii? Ei oricum merg mai departe, indiferent dacă au găsit sau nu ceea ce VOR (cu orice preţ).
    Cred mai degrabă că fericirea este cel mult tangenţială cu voinţa.

  3. misfit ~

    Cred că mesajul povestirii este ceva mai profund decât lasă Mooji să se înțeleagă. Nevoia permanentă de un Dumnezeu care să ne slujească și care, la nevoie, să ne salveze de noi înșine pune însuși conceptul de Dumnezeu într-o lumină suspectă. Ce nevoie mai avem de un Dumnezeu care să ne ghideze, de vreme ce l-am creat pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră?! Toată filozofia budistă a lepădării și renunțării se clatină dacă tocmai aceasta se dovedește a fi ultimul lucru la care nu putem renunța. “Let go even of letting go! ” să fie oare chemarea Diavolului sau însăși esența poruncii lui Dumnezeu?

    Renunțarea la ego pare un lucru măreț și o dovadă de altruism, dar în realitate acest ideal este imposibil de atins fără o doză considerabilă de minciună vizavi de noi înșine. Realitatea este că “renunțarea” nu este deloc o renunțare, ci doar o “trecere dincolo” – o depășire prin transcendență. Asta înseamnă să ai un ego suficient de puternic încât să nu-ți fie teamă să treci dincolo de el. Transcendența presupune incluziune. Nimic din ceea ce excludem din viața noastră nu poate face obiectul transcendenței. Este o amăgire să crezi că ai scăpat de ceva, atunci când n-ai făcut decât să dai la o parte obstacolul, nicidecum să treci prin sau peste el.

    Este greu, dacă nu imposibil să discernem între dorință (vrere) și nevoie (necesitate). Nu tânjim în mod obișnuit după aerul pe care-l respirăm, deși nu putem fără el. Simplul fapt de a fi în viață nu ne face fericiți. E adevărat că egolatria, ca și idolatria e o tentație periculoasă, dar asta nu pentru că adorând un lucru ne facem sclavii lui și-l facem mai puternic decât e în realitate ci, dimpotrivă, pentru că procedând astfel ne îmbătăm cu iluzia că lucrul venerat are nevoie de starea noastră de prostrație.

    Fie că-i vorba de propriul eu, fie că-i un lucru exterior dar care servește eului, dorința care contrazice nevoia este cea care ne face rău. În ultimă instanță, păcatul constă în faptul că orice formă de idolatrie (inclusiv egolatria, respectiv exaltarea dorinței) este contraproductivă. Eul slăbește, nu devine mai puternic atunci când i se dă importanță. Dorința deraiază de pe orbita necesității care o alimentează atunci când este urmată în mod obsesiv. Orice formă de venerare reprezintă de fapt o desconsiderare a obiectului venerat prin instrumentalizarea sa. Dorința decade odată ce devine scop. Pasiunea adevărată nu are nimic de-a face cu obsesia, deși percepția comună e că cele două noțiuni aproape se confundă.

    Așadar, un eu puternic nu este totuna cu un eu umflat la presiunea propriei imagini. Există o anumită consistență interioară care nu permite apariția slăbiciunii pentru imaginea sinelui din oglindă. Această consistență trebuie găsită, urmată și susținută.

    Renunțarea și lepădarea au sensul unor debarasări de inconsistență. Esențial nu e să te lași pur și simplu (și nici măcar să renunți la a mai renunța), ci să nu te agăți de lucruri care nu te pot salva, sau care te duc direct la dezastru. În contextul povestirii, ceea ce “vocea” pare să spună este că de vreme ce te-a salvat o creangă, e ridicol să-l mai cauți pe Dumnezeu. Dacă nu înțelegi că Dumnezeu ți-a dat o mână, a mai cere încă una demonstrează că și prima ți-a fost dată degeaba. La insulta ce i se aduce (printr-o reverență stupidă și nesinceră, care oricum nu-și are locul), Dumnezeu răspunde cu umor.

    Fără îndoială că tentația formelor există, iar apetitul pentru lucruri goale e cu atât mai mare cu cât încă n-ai gustat consistența. Însă nimic nu-i mai periculos decât să dai drumul singurului lucru care-ți dă drumul în lume. Nașterea este o lepădare a noastră în lume, iar de lumescul lumii acesteia nu ne putem elibera, oricât ar predica sfinții.

    😎

Comments are closed.

Vezi si...

Trivia smoghiana

De cele mai multe ori, situatile demne de banal stabilesc parametrii adevarului. Acestea arata defapt care este mersul lucrurilor si marcheaza un individ pe harta… succesului emotional. M-am izbit cumva de asta (reusesc din ce in ce mai des… meh) acum cca trei zile. Trei zile fenomenal de grele si...

Articole din aceeasi categorie