shadow

Am lăsat, poate, prea puțin să se vadă faptul că mie-mi plac poveștile. Nu basmele, nu snoavele, ci poveștile. Poveștile alea din spatele lucrurilor pe care le-ntâlnim zi de zi în calea noastră. De data asta, povestea nu e din Lumea Nouă, e de undeva de mai de-aproape.

Pe Barbara am cunoscut-o acum câțiva ani, vreo cinci la număr, la recomandarea unei prietene franțuzoaice, pe care am cunoscut-o pe internet (în mod ironic sau nu se numea tot Barbara). Așa a ajuns Barbara una din femeile-n compania cărora-mi petrec zilele (alături de Edith, Maria, Mariza și multe altele). La început i-am ascultat doar „cea mai frumoasă poveste de dragoste”, refuzând, nu știu din ce motiv, să ascult altceva. Au trecut ani, în care eu m-am mulțumit doar cu asta. Nu am avut răbdare pentru altceva.

Săptămâna trecută, în schimb, i-am răsfoit poveștile și una din ele mi-a rămas în minte. Barbara m-a dus la Göttingen și mi-a plăcut. Am știut de la început că nu vorbim doar de o călătorie și că e ceva mai mult dincolo de asta. Și așa e. Barbara a fost invitată în anii 60, la un spectacol în Germania (Federală, pe atunci), la Göttingen. Ideea nu i-a surâs deloc. Amintirea celui de-Al Doilea Război Mondial era încă fragedă pentru francezi, dar mai ales pentru ea. În timpul conflagrației, jună evreică fiind, a trebuit să se ascundă pentru a supraviețui. A suferit enorm, probabil. Oricât m-aș strădui să o fac, nu sunt capabil să simt întocmai. Invitația a onorat-o, dar cu inima îndoită și așteptări reduse. Ajunsă acolo a refuzat să cânte la pianul drept care-i fusese pus la dispoziție, pentru că ea, anunțase deja că pianul trebuie să fie unul cu coadă. Spectacolul a întârziat o oră și jumătate. Gazdele s-au dat peste cap și au făcut rost de un pian pe gustul Barbarei. Finalmente, Barbara a cântat. A cântat și-a-ncântat audiența întreagă. Dată fiind reacția publicului, Barbara și-a prelungit șederea. În ultima seară, înainte de plecare, a cântat o primă versiune a melodiei Göttingen. A fost un prim, dar definitiv semn de pace și de atașament din partea ei și indirect, din partea unei națiuni. A cucerit, astfel, nu prin șarmul ei, ci și prin mesajul ei. La câțiva ani după, a înregistrat și o variantă în germană.

 

De ce mi-a plăcut povestea Göttingen ? Nici eu nu știu exact. Poate părea banală pentru unii. De câteva zile fredonez melodia, o murmur, oriunde mă aflu: în casă, pe stradă. în troleu. Göttingen e povestea prieteniei franco-germane. Barbara e-n rolul ambasadoarei. Din câte am înțeles, melodia a fost pe atunci cântată la orele de muzică din Germania. Muzica poate vindeca multe. În acest caz a vindecat de ură, de neînțelegere, de prejudecată.  Cred că suntem capabili să ne-nțelegem între noi, să nu mai judecăm, să nu mai urâm abia atunci când ne-ntâlnim cu al nostru Göttingen. Cred că fiecare dintre noi a avut, are sau va avea un Göttingen.

Vă las articolul în care am aflat povestea de dincolo de melodie: http://www.lefigaro.fr/mon-figaro/2013/01/20/10001-20130120ARTFIG00179–gottingen-un-trait-d-union-nomme-barbara.php .


Alte articole scrise de același autor (unandrei):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

unandrei

Comments

  1. Sebastian    

    Salut! Un articol ce ar merita chiar sa fie publicat intr-un ziar de calitate ! Nu stiu cum cineva ar putea vota articolul tau ca fiind plictistor, eu l-am votat ca si: „Util” deoarece este important sa intelegem esenta mesajului,articolului tsu. Mult Succes !

    1. unandrei    

      Salut, Sebastian! Mulțumesc pentru aprecieri. Opiniile variază și în funcție de afinități, domenii de interes. Nu poate exista consens pe deplin. De altfel, nici nu-mi doresc asta. Numai bine! :)

  2. Adrien    

    Muzica vindeca.Frumos! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *